Contract de credit. Contract de garanţie imobiliară. Vicii de consimţământ. Doi. Ascunderea situaţiei financiare reale a beneficiarului creditului. Consecinţe
| Comentarii |
|
Legea nr. 33/1991, art. 19 C. civ., art. 953, art. 960
Ascunderea situaţiei financiare reale a societăţii comerciale care solicită un împrumut bancar realizat prin conivenţă de bancă şi beneficiarul creditului atrage nulitatea contractului de garanţie imobiliară, întrucât consimţământul garanţilor nu este valabil, fiind surprins prin doi.
C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 1012 din 11 martie 1999
(B.J. - bază de date)
Notă: Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară a fost abrogată prin Legea nr. 58/1998, legea bancară (M. Of. nr. 121 din 23 martie 1998).
Reclamantele au solicitat în contradictoriu cu pârâtele să se constate nulitatea contractului de credit din 23 septembrie 1993 şi anularea contractului de garanţie imobiliară din 16 septembrie 1993.
Tribunalul a admis în parte acţiunea şi a dispus anularea contractului de garanţie imobiliară.
S-a reţinut că banca şi societatea comercială pârâte nu au adus la cunoştinţa reclamantelor situaţia financiară a societăţii comerciale debitoare şi au încheiat contractul de garanţie imobiliară prin care reclamantele consim-ţeau ca, în caz de neplată la termen a creditului acordat acestei societăţi de bancă, să li se scoată la vânzare apartamentul.
De asemenea, s-a reţinut că banca pârâtă a încălcat art. 19 din Legea nr. 33/1991, precum şi normele metodologice de aplicare, ceea ce atrage anularea contractului de garanţie, dar nu şi nulitatea absolută a contractului de credit.
Apelul formulat de banca pârâta a fost respins, hotărâre împotriva căreia aceasta a declarat recurs.
Recurenta pretinde că ambele hotărâri au reţinut în motivarea lor numai afirmaţiile reclamantelor, care nu sunt susţinute de probe şi că, la încheierea contractului de garanţie imobiliară, giranţii şi-au asumat obligaţii solidare cu debitorul şi au cunoscut consecinţele actului încheiat, iar banca nu a intervenit decât în momentul întocmirii acestuia la organul competent.
S-a mai susţinut că instanţa a făcut aplicarea greşită a art. 19 din Legea nr. 33/1991 şi că în mod eronat s-a reţinut că societatea debitoare nu ar fi avut activitate anterioară, aceasta funcţionând şi în prezent.
In mod greşit instanţele au avut în vedere referatul întocmit de Curtea de Conturi care a interpretat greşit pretinsele deficienţe constatate în activitatea societăţii pârâte, iar declaraţia martorului B.C. privind pretinsa înţelegere între recurentă şi patronul societăţii este singulară.
Recursul nu este fondat.
La data de 23 septembrie 1993, între recurentă şi intimata-pârâtă s-a încheiat contractul de împrumut în baza căruia cea dintâi a împrumutat societăţii 6.000.000 lei cu termen de rambursare la 28 martie 1994.
Pentru a garanta acest credit, între bancă şi cele două reclamante s-a încheiat contractul de garanţie imobiliară prin care acestea din urmă şi-au ipotecat apartamentul.
Ulterior, cu ocazia executării silite a garanţiei imobiliare în vederea recuperării creditului de către bancă, intimatele-reclamante au aflat că recurenta a acordat societăţii pârâte împrumutul cu nerespectarea art. 19 din Legea nr. 33/1991 şi a normelor metodologice nr. 505/398 din 24 martie 1993.
Astfel, potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară, la acordarea creditelor, societăţile bancare vor urmări ca solicitanţii să prezinte credibilitate pentru rambursarea lor la scadenţă. în acest scop, creditorii pot cere solicitanţilor garantarea împrumutului cu bunuri mobile şi imobile.
Faţă de conţinutul acestor dispoziţii legale, banca trebuia să solicite societăţii la acordarea împrumutului bilanţul contabil şi rezultatele obţinute de firmă. Că aceasta a acordat împrumutul cu nerespectarea întocmai a dispoziţiilor legale, rezultă din nota de constatare întocmită în urma controlului efectuat de Curtea de Conturi a României - Direcţia Judeţeană de Control Financiar şi celelalte probe administrate în cauză.
în mod corect, ambele instanţe au reţinut că recurenta, deşi cunoştea situaţia reală financiară a societăţii pârâte, a acordat acesteia creditul de
6.000.000 lei şi că recurenta şi patronul societăţii, de conivenţă, nu au prezentat reclamantelor intimate situaţia financiară reală a societăţii şi, în acest mod, acestea au încheiat contractul de garanţie imobiliară. De aici rezultă că numai prin folosirea unor manopere frauduloase reclamantele au consimţit să încheie acest contract şi, dacă ar fi cunoscut situaţia reală financiară a acestea, nu şi-ar fi dat consimţământul.
Aşa fiind, în cauză, corect s-a reţinut că sunt aplicabile prevederile art. 953 şi 960 C. civ., întrucât consimţământul reclamantelor nu a fost valabil, fiind surprins prin doi (prin reticenţă) şi s-a dispus anularea contractului de garanţie imobiliară încheiat la 16 septembrie 1993 între reclamante şi pârâta-recurentă.
| ← Contract de garanţie imobiliară. Cerere de reactualizare a... | Ipotecă. Nerespectarea formei autentice. Nulitate absolută → |
|---|
