Imobil preluat abuziv. Cerere de restituire. Calitate procesuală activă. Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia. Fondul de pensii al profesorilor romano-catolici. Ordinariul Catolic de Rit Latin din Alba-Iulia
| Comentarii |
|
Episcopia Romano-Catolică de Rit Latin din Alba-Iulia, ca centru de cult şi organizaţie specifică a Bisericii Catolice, este una şi aceeaşi instituţie cu Arhiepiscopia Romano Catolică cu sediul în Alba-Iulia, actuala reclamantă, dar ridicată la un rang mai înalt în cadrul bisericii.
Alta este situaţia în privinţa Fondului de Pensii al Profesorilor Romano-Catolici, administrat şi reprezentat prin Ordinariul Catolic de Rit Latin din Alba-Iulia, în numele căruia Arhiepiscopia nu poate emite nici un fel de pretenţii, neexistând identitate între persoana acesteia şi persoana care este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
Textul art. 1 din O.G. nr. 94/2000 stipulează, că retrocedarea se dispune doar în favoarea foştilor proprietari, nu şi a unor titulari ai altor drepturi reale, cum este dreptul de administrare. In consecinţă, acţiunea promovată de Arhiepiscopia Romano-Catolică, vizând restituirea unui imobil proprietatea tabulară a Fondului de Pensii al Profesorilor Romano-Catolici, administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin din Alba-Iulia, se impune a fi respinsă pentru lipsa calităţii procesuale a Arhiepiscopiei.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 330/R din 19 februarie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 1572/24.02.2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică Alba-Iulia împotriva pârâţilor P.M. şi Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 32177/1997 încheiat între pârâţi şi restabilirea situaţiei anterioare de CF.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că la data de 18.12.1996 pârâta P.M. a cumpărat apartamentul nr. 15 din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B., înscris în CF 125491 Cluj-Napoca, în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Imobilul în litigiu a fost evidenţiat iniţial în CF 21182 Cluj-Napoca, transcris din CF 193 Cluj, aceasta din urmă în prezent fiind sistată.
Imobilul s-a aflat în proprietatea Episcopiei Romano Catolice de Rit Latin din Alba-Iulia, precum şi a Fondului de pensii al profesorilor romano-catolici, aflat în administrarea Ordinariului Catolic de Rit Latin din Alba-Iulia, fiind preluat de stat în anul 1968, în baza Decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966.
Este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active pe care au invocat-o ambii pârâţi.
Astfel, în CF 21182 Cluj figurează ca proprietari Episcopia Romano Catolică de Rit Latin din Alba-Iulia şi Fondul de pensii al profesorilor romano-catolici, administrat de Ordinariul Catolic de Rit Latin din Alba-Iulia.
Reclamanta nu a probat faptul că este continuatoarea acestora în drepturi şi obligaţii, aşa cum pretinde pct. 11 din H.G. nr. 1164/2002, de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, modificată prin Legea nr. 501/2002 şi Legea nr. 247/2005.
Cele două persoane juridice coproprietare în CF au avut o situaţie juridică distinctă, faptul rezultând din adresa nr. 129/1952 eliberată de Statusul Romano Catolic din RPR, prin care se explică împrejurarea că în anul 1948 s-a naţionalizat cota de ^ parte, aparţinând Consiliului diocezan, iar în anul 1950 aceeaşi cotă s-a restituit Statusului, care, în anul 1952, a donat imobilul către stat, donaţia fiind acceptată prin Hotărârea nr. 135/1952 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Oraşului Cluj.
De altfel, dreptul de proprietate al Bisericii Catolice nu a fost recunoscut nici de Ministerul ungar de culte, care a arătat că imobilele trebuie să fie proprietatea fondurilor, ca subiecte cu personalitate juridică distinctă, create de către stat, aşa încât, urmare a Tratatului de Trianon, Statul Român este cel care a preluat acelaşi statut independent al fondurilor.
Această situaţie rezultă şi din sentinţa nr. 51/1933 a Tribunalului Cluj, care a arătat că toate fondurile de studii sau de pensii sunt fonduri publice ale Statului Român, şi nu sunt în proprietatea Statusului romano catolic.
Pe lângă extrasul CF, reclamanta trebuia să depună şi actele de dobândire în patrimoniu ale imobilelor pe care le revendică.
Mai mult, donaţia efectuată în anul 1952 a fost acceptată prin act autentic, potrivit art. 1171 Cod civ., având şi avizul Ministerului cultelor, astfel că imobilul a fost preluat cu respectarea tuturor cerinţelor de legalitate prevăzute de Decretul-Lege nr. 115/1938.
Este evident faptul că reclamanta nu este succesoarea Episcopiei Romano Catolice de Rit Latin din Alba-Iulia, a Fondului de pensii al profesorilor romano-catolici. Argumentul constă în imposibilitatea confundării instituţiei juridice a reprezentării cu cea a succederii în dreptul de proprietate.
Chiar dacă s-ar lua în seamă Concordatul din 10 mai 1927 intervenit între România şi Sfântul Scaun, nu s-ar putea ajunge la o altă concluzie, deoarece prin Decretul nr. 151/1948 a fost denunţat Concordatul şi toate acordurile şi convenţiunile ulterioare.
Prin decizia civilă nr. 737/08.11.2006 a Tribunalului Cluj, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe, care a fost păstrată.
În considerentele deciziei se arată că imobilul în discuţie a fost preluat de Statul Român în anul 1968, în baza Decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966.
Corect a apreciat judecătoria că reclamanta nu este succesoarea în drepturi a nici unuia din cei doi coproprietari tabulari, căci actele depuse nu îi confirmă această calitate.
O.U.G. nr. 94/2000 şi Legea nr. 501/2002 au acordat Centrului de cult doar dreptul de a solicita retrocedarea imobilelor preluate de stat, dar în speţă apelanta solicită constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru ca reclamanta să poată promova cu succes o cerere de natura celei în litigiu era necesar să formuleze acţiunea în numele Episcopiei Romano Catolice de Rit Latin, să facă dovada împuternicirii primite din partea acestei din urmă instituţii.
Din probele administrate nu reiese că reclamanta ar avea un drept de coproprietate asupra imobilului în litigiu, iar susţinerile referitoare la statutul Fondului de pensii nu sunt relevante, atâta timp cât nu există dovada că aceasta este continuatoarea lui în drepturi şi obligaţii.
Împotriva deciziei a declarat recurs, în termen legal, reclamanta, solicitând casarea acesteia, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
În drept, recurenta invocă art. 304 pct. 7 şi 9 Cod proc.civ.
Recursul este fondat în parte, pentru următoarele considerente:
Imobilul în litigiu, apartamentul nr. 15 din str. B., Cluj-Napoca, a fost evidenţiat în CF 21182, nr.top. 108/2, sub A+1, din data de 10 iunie 1938, cu titlu de drept de cumpărare, în părţi egale, în favoarea Episcopiei Romano Catolice de Rit Latin din Alba-Iulia şi a Fondului de pensii al profesorilor romano-catolici, administrat şi reprezentat de Ordinariul Catolic de Rit Latin din Alba-Iulia.
Statul Român şi-a întabulat dreptul de proprietate asupra întregului imobil în data de 29 februarie 1968, în baza art. III din Decretul nr. 218/1960 şi a Decretului nr. 712/1966, în administrarea Municipiului Cluj, imobilul fiind dezmembrat în anul 1975 în nr.top. nou 108/2/1 teren curte în suprafaţă de 493 mp şi nr.top. nou 108/2/2, teren construit în suprafaţă de 788 mp.
Arhiepiscopia Romano Catolică Alba-Iulia a depus cerere de retrocedare a imobilului, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000, şi, în vederea restituirii în natură, a introdus prezenta acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare intervenit între pârâţi la data de 7 ianuarie 1997, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Greşit reţine instanţa de apel că O.U.G. nr. 94/2000, aprobată şi modificată prin Legea nr. 501/2002, Legea nr. 247/2005, a acordat centrului de cult doar dreptul de a solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv de stat, în timp ce în speţă se solicită constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, căci art. 6 din O.U.G. nr. 94/2000 a stipulat în mod expres asupra sancţiunii nulităţii absolute ce loveşte actele juridice de înstrăinare încheiate cu nesocotirea dispoziţiilor legale imperative, precum şi a dreptului centrului de cult de a introduce acţiune în scopul stabilirii nulităţii actului juridic, ipoteză în care procedura administrativă de retrocedare se suspendă până la rezolvarea acţiunii în justiţie.
Pârâţii au invocat, în faţa ambelor instanţe de fond, excepţia lipsei calităţii procesuale active, arătând că reclamanta nu este succesoarea în drepturi a foştilor proprietari de la care imobilul a fost preluat abuziv de stat, şi, din acest motiv, nu este persoană îndreptăţită să pretindă constatarea nulităţii actului de înstrăinare a apartamentului.
Excepţia a fost considerată întemeiată de către prima instanţă, confirmată şi de tribunal, aşa încât acţiunea reclamantei a fost respinsă pe baza excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active.
Calitatea reclamantei de continuatoare în drepturi şi obligaţii a persoanelor juridice care au fost coproprietare tabulare asupra imobilului la data trecerii în proprietate de stat trebuie analizată în mod diferenţiat, după cum este vorba de Episcopia Romano Catolică de Rit Latin Alba-Iulia sau de Fondul de pensii al profesorilor romano-catolici.
Arhiepiscopia Romano Catolică Alba-Iulia este o instituţie cu personalitate juridică a Bisericii Catolice, organizaţie a cultului catolic a cărui autonomie este şi a fost recunoscută, garantată şi protejată de către stat, prin Constituţiile din anii 1923, 1938, 1948 şi 1991, făcând parte din categoria persoanelor incluse în sfera de circumscriere a dispoziţiilor art. 1 din OUG nr. 94/2000, cultele religioase.
Cultul catolic de rit latin a fost recunoscut prin Legea nr. 54/22.04.1928 pentru regimul general al cultelor, dar şi prin Decretul nr. 177/04.08.1948 pentru regimul general al cultelor religioase, abrogat la acest moment odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 489/28.12.2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.
Art. 11 din Legea nr. 54/1928 a stabilit că organizaţiile cultelor istorice, printre care episcopiile şi arhiepiscopiile, create şi reprezentate în conformitate cu sistemul lor de organizare şi prevăzute în statute, sunt persoane juridice, dreptul lor de a se organiza în mod liber, după norme proprii, fiind proclamat şi prin art. 6 şi 7 din Decretul nr. 177/1948, la fel şi calitatea de persoane juridice conferită cultelor religioase şi părţilor lor componente locale, potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948.
Cultul catolic nu a fost interzis în România în perioada dictaturii şi a funcţionat în permanenţă pe baza normelor şi statutelor proprii, iar Episcopia Romano Catolică de Rit Latin din Alba-Iulia, ca centru de cult şi organizaţie specifică a Bisericii Catolice, este una şi aceeaşi instituţie cu Arhiepiscopia Romano Catolică cu sediul în Alba-Iulia, actuala reclamantă, dar ridicată la un rang mai înalt în cadrul bisericii, în anul 1991, potrivit scriptului din dosarul de recurs. Sintagma arhiepiscopia este similară celei de arhidieceza, recurenta aflându-se sub jurisdicţia directă a Sfântului Scaun.
Un act normativ special care a reglementat raporturile dintre stat şi cultul catolic a fost Concordatul încheiat între România şi Sfântul Scaun, la 10 mai 1927, ratificat prin Legea nr. 79/1929, prin care, în art. IX, s-a dispus asupra recunoaşterii de către stat a personalităţii juridice a Bisericii Catolice şi a celorlalte organizaţii din interiorul acesteia, legal constituite, cum sunt şi episcopiile.
Aşadar, este clară chestiunea identităţii din punct de vedere juridic între proprietara tabulară a imobilului la data preluării abuzive de către stat, pe cota de ^ parte, Episcopia Romano Catolică de Rit Latin din Alba-Iulia, şi reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică cu sediul în Alba-Iulia, ceea ce demonstrează calitatea ei de persoană îndreptăţită la retrocedare, conform prevederilor speciale din O.U.G. nr. 94/2000, deci şi a legitimării procesuale active de a solicita constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Eronat impune tribunalul reclamantei obligaţia de a dovedi împuternicirea primită din partea Episcopiei Romano Catolice de Rit Latin de a introduce acţiunea în justiţie, câtă vreme această organizaţie a cultului catolic nu mai există sub denumirea de episcopie, dar este una şi aceeaşi persoană juridică, ridicată la rangul de arhiepiscopie.
Alta este situaţia în privinţa coproprietarului tabular pe cota de ^ parte din imobil, Fondul de pensii al profesorilor romano-catolici, administrat şi reprezentat prin Ordinariul Catolic de Rit Latin din Alba-Iulia, pentru care reclamanta, într-adevăr, nu deţine calitate procesuală activă, neexistând identitate între persoana acesteia şi persoana care este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
Textul art. 1 din O.G. nr. 94/2000 stipulează, clar, că retrocedarea se dispune doar în favoarea foştilor proprietari, nu şi a unor titulari ai altor drepturi reale, cum este dreptul de administrare.
Pentru a ajunge la concluzia că reclamanta, respectiv Ordinariul (Episcopul) Catolic de Rit Latin, a avut doar un drept de administrare asupra imobilului în litigiu - element component al unui patrimoniu complex alcătuit din mai multe bunuri afectate unei destinaţii speciale - trebuie aprofundată problema de drept din perspective variate şi interdependente, pe baza unor documente şi studii istorice aflate la dosar, dar şi unele invocate în considerentele hotărârilor instanţelor de fond, depuse în alte dosare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti din raza Curţii de Apel Cluj, în cauze similare, în care aceeaşi reclamantă a pretins aceleaşi drepturi asupra unor imobile proprietatea tabulară a fondurilor administrate de Statusul Romano Catolic sau Ordinariul Catolic, după caz, ţinând seama de evoluţii sociale şi forme de organizare statală, marcate de legislaţia de dinainte şi după data de referinţă în materia restituirii proprietăţilor confiscate de orânduirea socialistă, 6 martie 1945.
Rezultă cu evidenţă din extrasul CF că proprietar tabular a fost Fondul de pensii, notat în 1938 ca fiind administrat şi reprezentat de Ordinariul Catolic de Rit Latin Alba-Iulia.
Aşadar, trebuie pornit de la premisa că însăşi înscrierea din CF demonstrează existenţa dreptului de coproprietate în beneficiul unei alte persoane juridice decât reclamanta recurentă, iar chestiunea ce se impune a fi rezolvată este cea a identităţii dintre persoanele juridice implicate, dacă este cazul, respectiv a preluării şi contopirii patrimoniilor lor în urma dizolvării pe cale legală, într-un cuvânt, a continuităţii în drepturi între cele două persoane juridice vizate.
Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba-Iulia, în calitate de persoană care a depus cererea de retrocedare, conform art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, este ţinută să justifice împrejurarea, în ipoteza în care Fondul de pensii şi-a încetat existenţa, că este succesoarea în drepturi a acestui proprietar de la care imobilul a fost preluat de stat.
Personalitatea juridică a Statusului Romano Catolic a suscitat controverse în decursul timpului încă din momentul înfiinţării sale, aşa cum atestă „Documentele de seamă ale Statusului Romano Catolic din Ardeal” editate în anul 1926 şi care plasează crearea şi adoptarea regulamentelor de funcţionare a lui în preajma anilor 1866-1873. A fost considerat ca „baza şi forma de organizaţie a autonomiei romano catolice din Ardeal”, supus normelor din dreptul bisericesc (Codex Juris Canonici), dar şi dreptului uzual recunoscut şi aprobat de Papă, exercitând autonomia bisericească specifică. A fost dezbătut, menţionat şi invocat, ca organism distinct în interiorul cultului catolic, în cadrul istoric şi normativ determinat de adoptarea Legii 54/1928 pentru regimul general al cultelor, Concordatul încheiat la data de 10 mai 1927 între România şi Sfântul Scaun, ratificat prin Legea nr. 79/1929, Acordul privitor la interpretarea art. IX din Concordat, din 30 mai 1932, ratificat prin Legea nr. 162/1940, Decretul nr. 151/19 iulie 1948 referitor la denunţarea Concordatului, Decretul nr. 177/4 august 1948 pentru regimul general al cultelor religioase, Decretul nr. 83/1951 pentru aprobarea Regulamentului de organizare si funcţionare a Statusului Romano Catolic din R.P.R., pentru ca, în actualitate, prin sentinţa civilă nr. 1515/1 august 2001 a Judecătoriei Miercurea-Ciuc, să se constate că persoana juridică Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice Alba-Iulia este identică cu persoana juridică cu denumirea de Consiliu al Diecezei Catolice de rit latin de Alba-Iulia, prin transformarea instituţiunii Statusului Romano Catolic din Ardeal, în virtutea continuităţii de drept.
Reprezentativitatea Statusului Romano Catolic, ca organism recunoscut al cultului catolic, este mai puţin relevantă în speţă, căci nu acesta a fost proprietarul de la care imobilul a trecut la stat, ci Fondul de pensii, bunul aflându-se doar în administrarea ordinariului. O dovedeşte înscrierea operată în CF, înainte de preluarea de către stat.
Nu se poate susţine contrariul, deoarece însuşi Acordul asupra Concordatului, de care s-a prevalat recurenta, statuează, în art. V, reglementând drepturile patrimoniale ale statusului, că dreptul de proprietate „este şi rămâne garantat, în conformitate cu literele de fundaţiune”, în favoarea fondurilor respective, printre care şi Fondul de pensii al profesorilor. Ordinariului de Alba-Iulia i s-a conferit reprezentarea de drept a fondurilor, stabilindu-se interdicţia de înstrăinare şi grevare a lor în afara dispoziţiilor dreptului comun al Regatului României şi prescripţiilor dreptului canonic (art. V, alin. ultim).
Lăsând la o parte dezbaterea pe marginea personalităţii juridice a statusului, trebuie urmărită natura juridică a Fondului de pensii, de la înfiinţare şi până la încetarea lui, pentru a determina cine este persoana îndreptăţită a revendica proprietatea imobilului.
Argumentându-şi cererea, recurenta a arătat că regimul juridic al fondului în litigiu este guvernat de regulile dreptului bisericesc, Can. 115, 116, 123, 1256 şi 1257 din Codul dreptului canonic, arătând că, în biserică persoanele juridice sunt fie ansambluri de persoane, fie ansambluri de bunuri, constituite de autoritatea ecleziastică competentă în vederea îndeplinirii misiunii încredinţate. Totodată, la încetarea persoanei juridice, publice sau private, situaţia drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale acesteia este decisă de drept şi statut, respectiv persoana juridică imediat superioară sau propriul său regulament; este afirmat şi dreptul de proprietate ce revine acelei persoane juridice, sub autoritatea supremă a Papei de la Roma, precum şi caracterul de bunuri ecleziastice.
Respectând linia de gândire a recurentei, dacă Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia este reprezentantul de drept al acestui fond, aşa cum precizează art. V din Acord, se conchide că Fondul de pensii este persoană juridică subordonată acestuia, potrivit can. 1276 din Codex juris canonici. În acest caz devin aplicabile şi normele can. 114, căci personalitatea juridică se acordă unor grupuri de bunuri de către autoritatea clericală competentă.
Arhiepiscopia Romano Catolică Alba-Iulia era ţinută să probeze, astfel, că Fondul de pensii a fost înfiinţat, ca persoană juridică a bisericii, formată din grupuri de bunuri, de o autoritate clericală, dar această împrejurare nu este dovedită.
Dreptul cultului de a avea propriile fondaţiuni a fost consacrat, de altfel, şi prin art. 12 din Legea nr. 54/1928, care face distincţie evidentă între patrimoniile şi fondaţiunile cultelor, stabilind că acestea din urmă “vor fi administrate potrivit actelor de fundaţiune ori dispoziţiilor testamentare şi nu vor putea fi folosite decât în scopurile speciale pentru care sunt destinate”. Este vorba, desigur, despre fundaţiile create şi organizate în interiorul bisericii, subordonate unei persoane juridice superioare.
Dar când şi cum, în ce scop a luat naştere această fundaţie, în contextul în care dreptul civil român nu a cunoscut o reglementare expresă în materie decât prin Legea nr. 21/6 februarie 1924 pentru persoanele juridice?
Documentele istorice invocate în cuprinsul sentinţei civile nr. 51/1932 a Tribunalului Cluj -care tratează exhaustiv chestiunea capacităţii juridice a Statusului Romano Catolic de a reprezenta în proces Fondaţiunea de studii, care este enumerată alături de Fondul de pensii şi alte fonduri, în cuprinsul art. V din Concordat - atestă că bunurile care constituie această fundaţie sunt donaţii făcute cu prilejul înfiinţării Universităţii din Cluj, acestei universităţi, de către Principele ardelean Ştefan Bathory, în sec. XVI. Acesta a întocmit o “Diplomă de fondare”, arătând că bunurile sunt date pentru dezvoltarea şi prosperitatea provinciei Transilvaniei, întreţinute fiind din resursele publice, taxele şi impozitele percepute de la toţi locuitorii. Păstrându-şi dreptul de a dispune şi coordona soarta civilă a bunurilor, suveranii care s-au succedat în istorie şi-au reafirmat calitatea de Patron suprem, ca fiind indisolubil legată de persoana care reprezintă puterea supremă în stat. Acelaşi drept de dispoziţie a fost întărit de Împăratul Leopold şi Împărăteasa Maria Tereza, Regele Ungariei, Regele României, în virtutea succesiunii de drept, imobilele fiind date în administrarea ordinului iezuiţilor şi, după desfiinţarea lui, cultului catolic, în considerarea importanţei deosebite şi influenţei manifestate de biserică în epocă, a abilităţii sale de a întreţine inclusiv şcoli de învăţământ general.
Instituţia Patronatului - aparţinând statului sau unei instituţii de stat - a fost menţionată şi în art. XV din Concordat, dar şi în Legea 54/1928, care, în art. 38, o desfiinţează, iar în art. 39 stabileşte destinaţia bunurilor bisericeşti patronate, stipulând, pentru situaţia când bunurile sunt ale patronului Stat, că rămân în proprietatea Statului, dar în posesia comunităţii locale.
Concluzia este că aceste fonduri au fost creaţii de stat, cu caracter public, de interes general, veniturile lor fiind afectate şcolii şi culturii, astfel că doar statul poate dispune de proprietatea sa. Din raţiuni similare Fondul de pensii este apreciat ca o persoană juridică de drept public, ale cărei bunuri nu sunt susceptibile de retrocedare reclamantei, care justifică numai exercitarea unui drept de administrare. A fost o fundaţie înfiinţată din iniţiativa unei persoane juridice de drept public, autoritatea publică, pentru îndeplinirea unei funcţii de utilitate publică.
Fundaţia a fost reglementată prin Legea nr. 21/1924 ca fiind o persoană juridică de drept privat ce se constituie prin actul unilateral al unei persoane fizice sau juridice, prin grevarea unui patrimoniu în vederea realizării scopului propus; este o liberalitate a unei părţi din patrimoniu şi îşi poate produce efectele în timpul vieţii (sub formă de donaţie) sau după moarte (prin testament). În urma acestei liberalităţi bunurile ies din patrimoniul fondatorului şi alcătuiesc un subiect de drept distinct, care este fundaţia.
Încetarea fundaţiei are loc şi prin dizolvare de drept, caz prevăzut în art. 81 din Legea 21/1924, atunci când scopul ei a fost îndeplinit sau nu mai poate fi realizat. Destinaţia bunurilor, în
cadrul procedurii specifice lichidării, este determinată prin actul de fondare, putând fi transmise altei persoane juridice, unei fundaţii de drept privat sau public cu scop similar, folosite în scopuri caritabile sau împărţite între persoanele care au alcătuit persoana juridică desfiinţată.
O dizolvare de plin drept a Fondului de pensii al profesorilor romano-catolici s-a produs în speţă prin adoptarea Decretului nr. 176/02.08.1948, act care a vizat bunurile bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor ce au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ general, tehnic sau profesional, referindu-se şi la bunurile ce au aparţinut şi asociaţiilor particulare, cu sau fără scop lucrativ, persoanelor fizice sau juridice care au servit funcţionării şi sprijinirii şcolilor de învăţământ, internatelor, căminelor sau cantinelor ori personalului didactic.
A fost înlăturat apanajul bisericilor şi organizaţiilor lor, ca şi al altor particulari, persoane fizice ori juridice, de a desfăşura activitate în domeniul învăţământului general, concomitent cu edictarea Decretului nr. 266/1948 pentru organizarea Ministerului Învăţământului Public şi a Decretului nr. 177/4 august 1948, pentru noul regim al cultelor religioase, prin care, în Cap. 6, s-a legiferat libertatea cultelor de a-şi organiza învăţământul religios. Norma legală a fost în concordanţă cu prevederea art. 27 din Constituţia publicată în 13 aprilie 1948, potrivit căreia cultele nu pot deschide sau întreţine instituţii de învăţământ general, ci doar şcoli de pregătire a personalului cultului.
A intrat în vigoare, la data de 29 iulie 1949, H.C.M. nr. 810 privind interzicerea funcţionării mai multor formaţiuni şi organizaţiuni ce formează diferite ordine şi congregaţiuni romano catolice, luându-se act că sarcinile de învăţământ, sănătate şi asistenţă publică revin în întregime şi exclusiv statului.
Desfiinţarea Fondului de pensii al profesorilor romano-catolici, ca persoană juridică autonomă, a avut loc prin Decretul nr. 176/1948, iar reclamanta nu a dovedit că este continuatoarea sa, prin transferul către aceasta a unor drepturi patrimoniale şi a proprietăţii imobilului în litigiu, pentru a putea uza de prezenta acţiune.
Nu există contradicţie faţă de dispoziţiile art. 3 alin. 22 şi 23 din OUG nr. 94/2000, introduse prin Titlul II din Legea nr. 247/2005, care arată că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus preluarea abuzivă, iar persoana individualizată este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Prezumţia calităţii de proprietar a celui nominalizat în act poate fi răsturnată prin proba contrară, astfel cum este cazul în speţă.
Deţinerea cu titlu de proprietar de către organizaţia cultului catolic, în ceea ce priveşte această cotă de ^ parte, este combătută chiar de înscrierea în CF, care certifică doar un drept de administrare în favoarea Ordinariului Catolic de Rit Latin, proprietarul notat în foaia A fiind Fondul de pensii.
Iată, în final, că Arhiepiscopiei Romano Catolice Alba-Iulia îi lipseşte legitimarea procesuală cerută de legea specială asupra cotei de ^ parte ce a aparţinut Fondului de pensii al profesorilor romano-catolici.
Constatând, în limitele menţionate mai sus, că reclamanta este succesoarea în drepturi a coproprietarei tabulare Episcopia Romano Catolică de Rit Latin, pentru care justifică şi calitatea procesuală activă de a solicita constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, iar în cauză este prezentă ipoteza reglementată în art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., în baza art. 312 alin. 1 şi 5 Cod proc.civ., raportat la art. 297 Cod proc.civ., se va admite în parte recursul, s-a casat decizia şi, prin rejudecare, a fost admis în parte apelul reclamantei, a fost desfiinţată sentinţa judecătoriei şi a fost trimisă cauza pentru rejudecare pe fond la prima instanţă, având în vedere că reclamanta este continuatoarea în drepturi a coproprietarei, pe cota de ^ parte a imobilului.
Acţiune pauliană având ca obiect anularea unei tranzacţii judiciare. Admisibilitate
| ← Acţiune în revendicarea unei case parohiale. Competenţa materială | Acţiune pauliană având ca obiect anularea unei tranzacţii... → |
|---|
