Contract de vânzare-cumpărare. Dobândirea unui imobil în baza Legii nr. 112/1995. Acţiune în anulare formulată de un fost coproprietar al imobilului. Prescripţia dreptului la acţiune. Consecinţe asupra cererii de restituire a bunului
| Comentarii |
|
C. civ., art. 480, art. 481, art. 1859 Legea nr. 112/1995, art. 9 Legea nr. 10/2001, republicată, art. 45 alin. (2) teza I
Decretul nr. 223/19741)
Fostul coproprietar solicită nulitatea contractului şi, pe cale de consecinţă, restituirea părţii din imobil ce a format obiectul contractului. Aşadar, se formulează o acţiune în nulitate, iar efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului, se solicită restituirea bunului de la cel care-l deţine în baza unui titlu nul.
Prin urmare, nu se pune problema comparării titlurilor, pentru că se compară numai titluri valabile, ci problema efectelor nulităţii unui act juridic civil bilateral.
Acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi efectul acesteia de repunere a părţilor în situaţia anterioară nu mai poate fi cercetat în instanţă, câtă vreme la data promovării acţiunii se împlinise termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată. Pe
cale de consecinţă, titlul dobânditorului este un titlu valabil care nu permite restituirea proprietăţii către fostul vânzător Municipiul Bucureşti. Aşadar, Municipiul Bucureşti nu poate fi obligat să restituie fostului coproprietar dreptul de proprietate, aşa cum nici posesorul actual al bunului nu poate fi obligat la restituirea posesiei bunului pe care îl deţine sub un titlu valabil.
Cererea de restituire a bunului a fost considerată greşit de instanţa de fond ca o acţiune în revendicare întemeiată pe art. 480
C. civ. pentru care a procedat la o comparare a titlurilor. O astfel de comparare a titlurilor valabile poate fi făcută numai dacă proprietatea are ca obiect un bun individual determinat, şi nu o cotă-parte abstractă, nematerializată, dintr-un bun supus proprietăţii comune pe cote-părţi. în acest context, acţiunea este de plano inadmisibilă pentru încălcarea regulii unanimităţii.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 655/A din 15 mai 2007, nepublicată
Prin cercrca înregistrată pc rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. 4344/300/2005, la data de 26 aprilie 2005, reclamanta P.M. a chemat în judecată pârâţii N.D.A., Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi SC F. SA, solicitând anularea deciziei nr. 1986 din 28 septembrie 1989 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti prin care cota-parte de 1/2 din apartamentul situat în Bucureşti, sector 2, a fost preluat nelegal de stat în baza Decretului nr. 223/1974, anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3633 din 21 ianuarie 1998 încheiat între pârâţii N.D.A. şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC F. SA, iar, pe cale de consecinţă, restituirea cotei 1/2 din apartamentul în litigiu.
Prin cererea precizatoare formulată la 31 mai 2005, reclamanta a evaluat cota-parte de 1/2 din imobil la echivalentul în lei al sumei de
50.000 euro şi a solicitat a se face aplicarea art. 6731 şi urm. C. proc. civ., în sensul că solicită în principal a se recunoaşte dreptul său de proprietate în natură iar, în subsidiar, plata sumei de 50.000 euro, echivalent al cotei-părţi din imobil pe care să o recupereze fie de la coproprietarul imobilului, fie prin vânzarea imobilului la valoarea lui de circulaţie.
Prin încheierea de şedinţă din 11 octombrie 2005, Judecătoria a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescripţiei dreptului de a solicita anularea deciziei nr. 1986 din 28 septembrie 1989 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată şi a admis prescripţia dreptului de a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 9633 din 21 ianuarie 1998, respingând această pretenţie ca fiind prescrisă.
Prin sentinţa civilă nr. 3675 din 3 mai 2006, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis în parte acţiunea precizată, în sensul că a anulat decizia nr. 1986 din 28 septembrie 1989 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti şi a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind restituirea cotei-părţi de 1/2 din apartamentul din sector 2, Bucureşti, şi ieşirea din indiviziune ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a analizat situaţia juridică a imobilului; natura juridică a preluării imobilului de către stat; respectarea sau nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 862 din 22 noiembrie 1996 cu incidenţă asupra revendicării; existenţa bunei sau relei-credinţe a părţilor la încheierea contractului şi eventualele efecte pe care acestea le-a produs asupra valabilităţii/validităţii contractului de vânzare-cumpărare cu incidcnţă asupra revendicării; revendicarea; ieşirea din indiviziune asupra apartamentului.
In ce priveşte situaţia juridică a imobilului, s-a reţinut că acesta este situat în Bucureşti, sector 2 şi a fost dobândit de reclamantă şi soţul sau P.R., decedat, prin contractului de construire nr. 1052/2 din 7
octombrie 1983, încheiat cu întreprinderea pentru Construirea şi Vânzarea Locuinţelor, cu preţul de 174.000 lei, fiind achitat un avans de 79.755 lei, restul sumei fiind achitat prin împrumuturile contractate de la CEC, în baza contractelor de împrumut nr. 217294/1984 şi nr. 162279/1986, împrumuturi rambursate integral de reclamanta şi soţul sau. Apartamentul a intrat în posesia cumpărătorilor în urma încheierii procesului-verbal de predare-preluare-primire a locuinţei, între I.C.V.L. şi beneficiari la data de 28 noiembrie 1983, dreptul de proprietate fiind atestat prin titlul de proprietate nr. 2/24343 din 15 martie 1990 emis de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti.
In urma plecării reclamantei definitiv din ţară, în cursul anului 1989, cota-parte de 1/2 din imobil a trecut în proprietatea statului, fară plată, în baza dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974, fiind emisă decizia nr. 1986 din 28 septembrie 1989 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti.
Cealaltă cotă de 1/2 din imobil a rămas în proprietatea fostului soţ P.R., care a fost înstrăinată de acesta prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 5302 din 3 aprilie 1990 de notariatul de Stat al Sectorului 2 către pârâtul N.D.A. Cota preluată de stat de la reclamantă a fost administrată prin I.C.R.A.L. F. pană la data de 21 ianuarie 1998, când a fost înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3633 din 21 ianuarie 1998 de către Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC F. SA, către pârâtul N.D.A.
în analiza naturii juridice a preluării imobilului de către stat, s-a constatat că preluarea a fost fară titlu valabil. Astfel, Decretul nr. 223/1974 contravenea art. 36 din Constituţia din 1965, art. 481
C. civ. şi art. 17 alin. (1) şi (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Mai mult, preluarea şi trecerea în proprietatea statului a bunurilor prevăzute la art. 2 şi art. 3 din Decretul nr. 223/1974 se realiza prin decizii ale fostelor comitete executive ale consiliilor populare, acte care sunt constitutive de drepturi pentru stat şi care erau supuse controlului judecătoresc, conform dispoziţiilor Legii nr. 1/1967, cel vătămat putând să formuleze o plângere în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei. Or, în speţă, nu s-a dovedit că decizia nr. 1986 din 28 septembrie 1989 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti a fost comunicată reclamantei, deci nu a produs efecte juridice. Prin
urmare, preluarea de către stat a cotei de 1/2 din apartament este fară titlu valabil.
In ceea ce priveşte respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3633 din 21 ianuarie 1998, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 45 alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001, republicată, actul de vânzare având ca obiect un imobil preluat fară titlu valabil fiind lovit de nulitate absolută. Cu toate acestea, părţile contractante au fost de bună-credinţă la încheierea actului pentru că nu exista nicio cerere de retrocedare a cotei de 1/2 din imobil, iar vânzătorului Municipiul Bucureşti, nu îi era contestat dreptul de proprietate asupra acestei cote. Prin urmare, pârâtul N.D.A. beneficiază de prezumţia de buna-credinţă, reclamanta nedovedind reaua-credinţă a acestuia.
In cauză sunt incidente, aşadar, dispoziţiile art. 45 alin. (2) teza a Il-a din Legea nr. 10/2001, republicată, buna-credinţă având efect retroactiv şi validând actul lovit de nulitate absolută.
Analizând revendicarea prin compararea de titluri, instanţa de fond a reţinut că titlul pârâtului N.D.A. este preferabil celui exhibat de reclamanta P.M. Astfel, buna-credinţa reţinută în privinţa pârâtului cumpărător cu efect de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3633 din 21 ianuarie 1998 îl califică pc acesta ca fiind proprietar originar, dreptul său născându-se din lege, art. 9 din Legea nr. 112/1995. S-a făcut deci proba absolută a dreptului de proprietate al pârâtului, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată. In consecinţă, capătul de cerere privind restituirea cotei de 1/2 din apartament a fost găsit neîntemeiat.
In privinţa ieşirii din indiviziune asupra apartamentului, s-a reţinut că titlul pârâtului N.D.A. pe cota de 1/2 preluată de la reclamantă este mai caracterizat, acesta fiind proprietar exclusiv asupra întregului apartament, aspect ce exclude o stare de indiviziune asupra imobilului.
împotriva acestei hotărâri, reclamanta P.M. a declarat apel la data de 5 iulie 2006, criticând hotărârea pentru netemeinicie şi nelegalitate. Se solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii capătului de cerere de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3633 din 21 ianuarie 1998, încheiat între pârâţi pentru cota de 1/2 din imobil, admiterea capătului de cerere de restituire a cotei-părţi de 1/2 din imobil şi admiterea capătului de cerere de ieşire din indiviziune asupra apartamentului, cu obligarea intimatului pârât N.D.A. la plata unei sulte.
In expunerea motivelor de apel, apelanta-reclamantă arată că în mod greşit s-a admis excepţia prescrierii dreptului de a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare, deoarece termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, este aplicabil numai actelor juridice încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în caz contrar încălcându-se principiul constituţional al neretroactivităţii legii. Mai mult, acţiunea în constatarea nulităţii absolute este o acţiune imprescriptibilă în dreptul românesc.
Susţine apelanta că s-a reţinut greşit buna-credinţă a intimatului pârât N.D.A., pe motiv că prezumţia instituită de art. 1859 C. civ. nu ar fi fost răsturnată de apelanta reclamantă raportat numai la faptul neaducerii la cunoştinţă a intenţiei de revendicare. Instanţa de fond deduce buna-credinţă a pârâtului din faptul că nu a efectuat niciun demers în vederea aflării situaţiei juridice a cotei de 1/2 din apartament, dar şi prin raportare la poziţia instituţiilor statului care este de natură să prefigureze mental pârâtului că statul este adevăratul proprietar.
Se critică şi soluţia instanţei pentru respingerea cererii de restituire pe motiv că Legea nr. 112/1995 este izvorul dreptului de proprietate al pârâtului N.D.A. Această lege nu acordă decât o simplă facultate persoanelor vizate, titlul fiind contractul de vânzare-cumpărare. Susţine că titlul său provine de la adevăratul proprietar, contractul de construire fiind un titlu translativ de proprietate care face dovadă deplină a dreptului de proprietate şi care nu a fost niciodată desfiinţat. Apreciază că este justificată cererea sa de restituire în natură a imobilului în cotă de 1/2 şi, pe cale de consecinţă, şi cererea de ieşire din indiviziune este întemeiată.
Apel formulează şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la data de 4 iulie 2006, solicitând respingerea capătului de cerere privind nulitatea deciziei de preluare a imobilului în baza Decretului nr. 223/1974 şi menţinerea celorlalte dispoziţii ale hotărârii. Susţine apelantul pârât că este culpa reclamantei de a nu fi comunicat domiciliul său din străinătate unde să-i fie comunicată corespondenţa, deci şi decizia de preluare a bunului, împrejurare care nu poate atrage nulitatea actului administrativ. Reclamanta a invocat o nulitate absolută, deşi faptele arătate duc la o nulitate relativă. Mai susţine apelantul-pârât că instanţa de fond s-a substituit Curţii Constituţionale atunci când a declarat neconstituţional Decretul nr. 223/1974.
La data de 12 februarie 2007, N.D.A. formulează cerere de aderare la apelul formulat de reclamanta P.M., solicitând schimbarea în parte a
hotărârii atacate. In motivele apelului său, N.D.A. critică respingerea
cxcepţici de inadmisibilitatc a cercrii de rcvcndicarc. Consideră eronat stabilit cadrul legal în care poate fi soluţionată o cerere de restituire în natură promovată de reclamantă după apariţia Legii nr. 10/2001. Susţine, în esenţă, că este inadmisibilă promovarea unei acţiuni în revendicare după apariţia Legii nr. 10/2001. Cu toate acestea, instanţa de fond aplică, ulterior respingerii excepţiei de inadmisibilitate, dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Susţine apelantul aderant că titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este valabil, este încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, cu bună-credinţă, fiind mai bine caracterizat decât cel al reclamantei.
Examinând motivele de apel faţă de hotărârea atacată şi probele administrate în cauză, cercetând pricina în conformitate cu dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., sub toate aspectele deduse judecăţii şi invocate în apel, Tribunalul constată următoarele:
Reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune având mai multe capete de cerere, respectiv anularea deciziei nr. 1986 din 28 septembrie 1989 prin care imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3633/1998 încheiat de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995, iar cfect al constatării nulităţii, restituirea bunului în natură. Pentru situaţia în care bunul nu se poate restitui în natură, reclamanta a solicitat să
i se recunoască dreptul de proprietate în natură, iar pârâtul persoană fizică să-i plătcască echivalentul cotei sale de 1/2 din bun. Aşadar, în esenţă, reclamanta a promovat o acţiune în nulitate, iar în subsidiar, o acţiune de partaj.
In ceea ce priveşte petitul admis de instanţă, respectiv constatarea nulităţii decizici 1986 din 28 septembrie 1989 dată de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, pârâtul Municipiul Bucureşti formulează critici de apel susţinând că Decretul nr. 223/1974 este un titlu valabil al statului, iar necomunicarea deciziei de preluare este urmarea culpei reclamantei care nu şi-a comunicat domiciliul din străinătate, sancţiunea fiind nulitatea relativă şi nu absolută.
Critica de apel este nefondată. In esenţă, apelantul pârât Municipiul Bucureşti susţine că decretul de preluare nu a fost abrogat, nu a fost niciodată declarat neconstituţional de Curtea Constituţională, astfel că judecătoria, în mod nelegal, a apreciat că decretul ar fi în contradicţie cu art. 36 din Constituţia din 1965, subrogându-se neper-mis în atribuţiile Curţii Constituţionale.
Tribunalul notează faptul că atribuţiile Curţii Constituţionale sunt clar şi delimitat precizate atât de Constituţia României, cât şi de Legea
nr. 47/1992, republicată, de a verifica conformitatea actelor normative în vigoare cu actuala Constituţie a României. Instanţa de judecată are însă posibilitatea recunoscută de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, de a cenzura valabilitatea titlului statului în litigiile având ca obiect bunurile preluate de statul comunist în perioada 1945-1989. în acest demers, instanţa trebuie să verifice dacă actul normativ care constituie temeiul de preluare a bunurilor este conform sau nu cu Constituţia acelei perioade, dar şi cu legile generale în materie şi cu convenţiile internaţionale la care România era parte.
Instanţa de fond tocmai această cercetare a făcut în soluţionarea primului capăt de cerere, concluzionând, cu deplin temei, că Decretul nr. 223/1974, care a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989, este un titlu nevalabil pentru stat, câtă vreme încălca normele Constituţiei din 1965, dispunând trecerea în proprietatea statului a bunurilor cetăţenilor români care, la expirarea perioadei de viză în străinătate, nu se mai întorceau în ţară, contravenea în mod flagrant Constituţiei care recunoştea dreptul de proprietate personală, singura limitare fiind aceea a exproprierii pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unor despăgubiri prealabile.
Pe de altă parte, decizia emisă de autorităţile administrative în temeiul acestui decret de preluare este nevalabilă chiar şi prin raportare la procedura de emitere, procedură care impune în mod obligatoriu comunicarea actului administrativ proprietarului care avea deschisă acţiunea în contestare. Cum decizia în cauză nu a fost comunicată reclamantei la domiciliul său real în fapt din Germania, decizia este supusă nulităţii chiar şi din acest punct de vedere. Urmează, aşadar, a se respinge apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.
Cât priveşte apelul incident al pârâtului N.D.A., Tribunalul constată că sunt nefondate criticile aduse hotărârii de fond.
Limitele în care se critică hotărârea sunt date de greşita calificare a imobilului în litigiu ca fiind un imobil care nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi care poate face, deci, obiectul unei acţiuni în
revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. In esenţă, criticile apelantului se întemeiază pe dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi vizează inadmisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, după apariţia Legii nr. 10/2001.
Deşi această susţinere nu poate fi primită, practica judecătorească stabilind admisibilitatea acestor acţiuni, ca urmare a condamnării României în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru încălcarea art. 6 din Convenţie prin aceea că fostul proprietar nu are un
acces cfectiv şi liber la o instanţă de judecată care să statueze asupra încălcării dreptului său de proprietate purtând asupra unui imobil, în realitate, această problemă nici nu se pune în cauza de faţă.
Tribunalul notează faptul că reclamanta a promovat o acţiune în declararea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, acţiune permisă expres de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi, prin urmare, în soluţionarea acestui capăt de cerere principal, sunt inevitabil aplicabile dispoziţiile legii speciale. Revendicarea de care vorbeşte apelantul pârât N. nu este în realitatea acţiunea în revendicare imobiliară clasică, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi care impune compararea titlurilor afirmate de părţi pentru a da preferinţă celui mai bine caracterizat. Chiar dacă reclamanta îşi întemeiază acţiunea în întregul său pe dispoziţiile art. 480-481
C. civ., temeiul juridic nu este obligatoriu pentru instanţă, aceasta fiind ţinută să califice corect pretenţia dedusă judecăţii şi să o încadreze în drept.
Or, la această calificare, trebuie observat că reclamanta solicită nulitatea contractului şi, pe cale de consecinţă, restituirea părţii din imobil ce a format obiectul contractului. Cu alte cuvinte, reclamanta formulează o acţiune în nulitate, iar efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului, se solicită restituirea bunului de la cel care-1 deţine în baza unui titlu nul. Prin urmare, nu se pune problema comparării titlurilor, pentru că se compară numai titluri valabile, ci problema efectelor nulităţii unui act juridic civil bilateral. Pentru cele arătate anterior, Tribunalul va înlătura apelul incident al pârâtului N.
In ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanta P.M., Tribunalul va cerceta mai întâi critica referitoare la respingerea acţiunii în nulitatea contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 ca fiind
prescrisă. In opinia apelantei reclamante, respingerea cererii sale în temeiul art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 45 alin. (5) după republicarea legii, încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, aplicându-se cu efect retroactiv contractelor încheiate anterior edictării acestei norme de excepţie de la regula imprescriptibilităţii acţiunii în nulitatea absolută a unui contract.
Critica va fi înlăturată. Tribunalul are în vedere întreaga jurispru-denţă a Curţii Constituţionale în privinţa acestui articol din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia dispoziţiile legale care instituie prescripţia specială de 1 an şi 6 luni pentru acţiunile în nulitate recunosc dreptul titularului la exercitarea acţiunii în nulitate şi asigură posibilitatea de
valorificare a acestuia în cadrul unui termen strict, instituit cu scopul evitării unor stări de incertitudine a raporturilor juridice civile, precum şi pentru asigurarea stabilităţii şi securităţii lor. Dc altfel, imprescriptibilitatea acţiunii în nulitatea absolută nu este consacrată prin Constituţie şi, ca atare, chiar dacă este recunoscută cu titlu de principiu de legislaţia civilă, poate cunoaşte anumite derogări în considerarea unor acţiuni majore. De altfel, actele de înstrăinare încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor sunt sancţionate cu nulitatea absolută ca principiu al dreptului civil, iar faptul că pentru o categorie de acţiuni având ca obiect imobilele reglementate de Legea nr. 10/2001, se limitează în timp dreptul la acţiune, nu semnifică o retroactivare a legii. Pe cale de consecinţă, acţiunea în nulitate a contractului a fost corect respinsă ca fiind prescrisă.
Raţionamentul instanţei de fond în soluţionarea celorlalte pretenţii nu este corect, deşi soluţia pronunţată va fi menţinută, însă în baza altor consideraţii.
După cum s-a arătat anterior, acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare şi efectul acesteia de repunere a părţilor în situaţia anterioară nu mai poate fi cercetat în instanţă, câtă vreme la data promovării acţiunii se împlinise termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001. Pe cale de consecinţă, titlul pârâtului este un titlu valabil care nu permite restituirea proprietăţii către fostul vânzător Municipiul Bucureşti. Aşadar, Municipiul Bucureşti nu poate fi obligat să restituie reclamantei proprietatea şi nici posesorul bunului, pârâtul N., nu poate fi obligat la a restitui reclamantei bunul pe care îl deţine sub un titlu valabil. Prin urmare, nici capătul de cerere de restituire a bunului nu poate fi primită.
Tribunalul notează şi faptul că cererea de restituire a bunului a fost considerată de instanţa de fond ca o acţiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. şi pentru care a procedat la o comparare a titlurilor. O astfel de comparare a titlurilor valabile poate fi făcută numai dacă proprietatea are ca obiect un bun individual determinat, şi nu o cotă-parte abstractă, nematerializată, dintr-un bun supus proprietăţii
comune pe cote-părţi. In acest context, acţiunea era de plano inadmisibilă pentru încălcarea regulii unanimităţii.
In contextul celor arătate anterior, cercetarea bunei sau relei-credinţe a pârâtului N. nu are relevanţă, iar criticile apelantei reclamante în aceste limite nu vor fi primite.
Nefondată este şi critica referitoare la respingerea capătului de cererc de ieşire din indiviziune. Câtă vreme pârâtul N. are calitatea de
proprietar exclusiv al bunului în întregul său, în mod corect, s-a constatat că părţile nu se găsesc în stare de indiviziune şi, prin urmare, nu se poate sista aceasta şi cu atât mai puţin nu poate fi obligat pârâtul la plata echivalentului vreunei cote-părţi din bun către reclamantă.
Pentru cele expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelurile vor fi respinse.
| ← Decret regal de anulare a unui act juridic civil şi actelor... | Contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.... → |
|---|
