Contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Acţiune în declararea nulităţii. Prescripţia specială prevăzută de Legea nr. 10/2001
| Comentarii |
|
C. civ., art. 948 Legea nr. 112/1995, art. 10 Legea nr. 10/2001, art. 50 alin. (5)1)
Prin derogare de la dreptul comun, dispoziţiile art. 50 alin. (5) din Legea nr.10/2001, prevăd că, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 se prescrie la un an de la data intrării în vigoare a legii. S-a instituit astfel un termen special de prescripţie extinctivă.
Textul de lege se raportează la o anumită categorie de imobile, şi nu la persoanele care atacă contractul. Prin urmare, chiar dacă se afirmă că imobilul în litigiu figurează, în baza unei hotărâri a Guvernului României emisă în 2002, ca făcând parte din patrimoniul Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, primează încadrarea acestuia în categoria imobilelor pre-
luate abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, făcând şi obiectul cererii de restituire formulate de fostul proprietar, iar nu calitatea persoanei ce solicită nulitatea contractului.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 326 R din 11 iunie 2009, nepublicată
Prin cercrca de chemare în judecată formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului l Bucureşti la data de 21 septembrie 2004 sub nr. 16054/299/2004, reclamanta Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” a chemat în judecată pe pârâţii C.R.G., C.E.S., Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, solicitând în temeiul art. 111 C. proc. civ. şi art. 948 C. civ. să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4940 din 21 iulie 1997 încheiat între pârâţi cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1.
S-a arătat în motivarea acţiunii că imobilul menţionat se află în administrarea reclamantei în baza H.G. nr. 39/1996, fiind preluat de la Primăria Municipiului Bucureşti, în urma încheierii unui protocol înregistrat sub nr. 40483/1996 şi fiind încheiat procesul-verbal de predare-primire nr. 23003 din 12 aprilie 1996, iar la peste un an de la încheierea acestor acte, Primăria Municipiului Bucureşti a înstrăinat imobilul pârâţilor persoane fizice. A susţinut reclamanta că pârâţii au cunoscut la momentul încheierii contractului împrejurarea că vânzătorul nu este proprietarul imobilului, astfel că lipseşte obiectul vânzării şi a fost nesocotită o dispoziţie imperativă a legii, respectiv art. 948 C. civ. şi art. 10 din Legea nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 11679 din 16 noiembrie 2005, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de pârâţii C.R.G., Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA şi a respins, în consecinţă, acţiunea formulată în contradictoriu cu aceştia; a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune în privinţa pârâtei C.E.S. şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 12315 din 22 noiembrie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti (definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2125 din 3 octombrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă) a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta din cauza de faţă în contradictoriu cu pârâtul C.R.G. având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare
nr. 4940 din 21 iulie 1997, încheiat între pârât şi Primăria Municipiului Bucureşti pentru cauză ilicită.
Judecătoria a constatat că reclamanta a invocat în primul litigiu aceleaşi motive de nulitate ca şi în prezentul proces, în sensul că a fost vândut lucrul altuia, deoarece la data vânzării bunul se afla în proprietatea sa şi nu a Primăriei Municipiului Bucureşti, astfel că sunt întrunite condiţiile art. 1201 C. civ., între cele două cereri existând identitate de părţi, obiect şi cauză.
Cu privire la excepţia prescripţiei extinctive, judecătoria a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, derogatorii de la dreptul comun, care instituie un termen special de prescripţie pentru cererea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, termen împlinit la data de 14 august 2002, anterior sesizări instanţei cu prezenta cerere.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 988A din 3 mai 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, în dosarul nr. 16054/299/2004.
Prin decizia civilă nr. 1948 din 30 octombrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia IlI-a civilă, în dosarul nr. 16054/299/2004, a fost admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei tribunalului, carc a fost modificată în sensul admiterii apelului, desfiinţării în parte a sentinţei şi trimiterii cauzei la instanţa de fond pentru soluţionarea cauzei în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi cu SC H.N. SA.
S-a reţinut în considerentele acestei decizii că excepţia autorităţii de lucru judecat era întemeiată numai faţă de pârâtul C.R.G., deoarece Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA nu au fost părţi în primul proces soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 2125 din 3 octombrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă. Pe de altă parte, instanţa de recurs a reţinut corecta aplicare a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, în sensul că termenul de prescripţie stabilit de lege pentru cererea reclamantei era împlinit la data introducerii acţiunii, astfel că a fost menţinută sentinţa judecătoriei în privinţa respingerii acţiunii faţă de pârâtul C.R.G. pentru existenţa autorităţii de lucru judecat şi în privinţa respingerii acţiunii ca prescrisă faţă de pârâta C.E.S.
Pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, cauza a fost înregistrată la rejudceare sub nr. 39061/299/2006.
Prin sentinţa civilă nr. 3529 din 7 martie 2007, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea privind pc reclamanta Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”, în contradictoriu cu pârâţii C.R.G., C.E.S., Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune împotriva pârâtei C.E.S. şi a respins acţiunea introdusă împotriva acestei pârâte ca fiind prescrisă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut că reclamanta R.A.P.P.S. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii C.R.G. şi C.E.S. şi Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, să se dispună anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 4940/26108 din 21 iulie 1997 pentru imobilul situat în sectorul 1 din Bucureşti. Pârâţii persoane fizice au invocat instanţei de fond excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la dispozitivul deciziei civile nr. 2125 din 3 octombrie 2002.
Instanţa a reţinut că, în temeiul dispoziţiilor art. 1201 C. civ., este autoritate de lucru judecat, când a doua cererc de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi făcută de ele în contra lor în aceeaşi calitate şi în raport de dispoziţiile deciziei civile nr. 2125/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, rezultă că prezenta cauză se încadrează în aceste dispoziţii legale, fiind întrunite condiţiile de admisibilitate a acestei excepţii.
Cu privire la excepţia prescripţiei extinctive, instanţa a apreciat că în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescric la un an de la data intrării în vigoare a legii, fiind astfel instituit un termen special de prescripţie extinctivă.
Faţă de aceste împrejurări şi văzând şi motivele de desfiinţare în parte a sentinţei civile nr. 11679 din 16 noiembrie 2005, instanţa a apreciat că excepţiile invocate sunt întemeiate fiind admise ca atare.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, la data de 25 iunie 2007 sub nr. 39061/299/2006. în dezvoltarea motivelor de apel, apelanta reclamantă a arătat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1201
C. proc. civ., respectiv tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. In ceea ce priveşte identitatea de părţi, în mod greşit s-a reţinut că aceasta există, în condiţiilc în carc în litigiul de faţă cererca de chemare în
judecată este formulată în contradictoriu cu C.E.S., Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, carc nu au avut calitatea de parte în cauza în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 2125 din 3 octombrie 2002.
Referitor la soluţia dată excepţiei de prescripţie a dreptului la acţiune, apelanta a arătat că termenul la care se referă art. 50 din Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, este un termen special, aplicabil numai în situaţiile expres prevăzute de acest act normativ, respectiv situaţiilor în care acţiunile sunt promovate de persoanele care solicită restituirea în natură a imobilelor
ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001. In speţă nu sunt incidente prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, instanţa în mod greşit făcând aplicarea acestui text de lege, câtă vreme cererea de chemare în judecată a fost formulată în temeiul dispoziţiilor dreptului comun, acţiunea privind constatarea nulităţii absolute a unui act juridic fiind imprescriptibilă, calitate procesuală activă în astfel de litigii având oricine are interes.
Prin decizia civilă nr. 1256 din 6 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă, a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 3529 din 7 martie 2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în sensul că a respins şi acţiunea formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi SC H.N. SA, ca fiind prescrisă.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că, prin decizia civilă nr. 1948 din 30 octombrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, s-a trimis spre rejudecare numai acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi SC H.N. SA, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei nr. 11679 din 16 noiembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 16913/2004 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi îndreptată prin încheierea din Camera de Consiliu din 11 ianuarie 2006. Prin urinare, a devenit irevocabilă soluţia de respingere a acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta C.E.S., ca fiind prescrisă, ca şi soluţia de respingere pentru autoritate de lucru judecat a acţiunii formulate în contradictoriu cu C.R.G., aşa cum se arată de altfel expres în finalul considerentelor deciziei instanţei de recurs, sus-menţionată.
Tribunalul a constatat că prima instanţă a încălcat, prin sentinţa pronunţată, prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, deoarece, în speţă, instanţa
de recurs stabilise deja că nu există autoritate de lucru judecat faţă de pârâţii persoane juridice, ci doar faţă de pârâtul C.R.G. De asemenea, menţinuse ca legală soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei faţă de pârâta C.E.S.
Chiar dacă, pentru respectarea coparticipării procesuale obiective, instanţa a apreciat necesar să citeze şi celelalte părţi contractante (respectiv pe pârâţii persoane fizice), la soluţionarea acţiunii trimise spre rejudecare doar în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, ea nu mai putea totuşi, în mod legal, să repună în discuţie, să „analizeze” şi să „soluţioneze" din nou cele două excepţii, cu atât mai puţin să ajungă la o soluţie contrară celei dispuse de instanţa de recurs.
Sub acest aspect, tribunalul a reţinut ca întemeiat primul motiv de apel referitor la greşita reţinere a autorităţii de lucru judecat în raport cu cele două pârâte persoane juridice, nu atât pentru că nu erau îndeplinite condiţiile pentru aceasta, aşa cum arată apelantul, cât pentru faptul că această excepţie a fost deja tranşată irevocabil prin decizia instanţei de recurs.
Referitor la acţiunea introdusă împotriva celor două pârâte, în raport cu data introducerii acţiunii şi cu dispoziţiile exprese ale actualului art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate invocată, dreptul la acţiune în constatarea nulităţii în ceea ce priveşte actele de înstrăinare privind imobilele preluate abuziv, se prescrie într-un an de la data intrării în vigoare a legii, tribunalul a apreciat că dreptul material al reclamantei la această acţiune este prescris.
Instanţa de apel a înlăturat susţinerea apelantei în ceea ce priveşte inaplicabilitatea termenului special de prescripţie extinctivă în prezenta speţă, invocată ca motiv de apel, câtă vreme, pe de o parte, textul de lege se raportează la o anumită categorie de imobile, şi nu la persoanele care atacă contractul, iar pe de altă parte, imobilul în litigiu - chiar dacă potrivit susţinerilor şi evidenţelor prezentate de apelantă (H.G. nr. 533/2002) ar figura în patrimoniul acesteia - se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, făcând de altfel şi obiectul cererii de restituire formulată de fostul proprietar F.E., aşa cum rezultă înscrisurile depuse de
O.C.P.I. Sector 1.
împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”, solicitând Curţii de Apel Bucureşti admiterea recursului, iar în temeiul dispo
ziţiilor art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., să casczc decizia atacată şi să trimită cauza spre rcjudcearc la instanţa de fond.
In dezvoltarea motivelor de critică, recurenta reclamantă a arătat că Legea nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, prevede norme speciale aplicabile numai în situaţiile expres prevăzute de acest act normativ. Astfel, apreciază că legiuitorul a prevăzut - în art. 45 din lege - posibilitatea persoanelor care solicită restituirea în natură a imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 să formuleze acţiuni în justiţie având ca obiect actele juridice de înstrăinare a respectivelor imobile, neputând fi extins acest text de lege şi altor situaţii.
In aceste condiţii, faţă de temeiurile juridice invocate în acţiune şi faţă de motivarea în fapt, apreciază că în speţă nu sunt incidente prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel, în mod nelegal şi netemeinic, făcând aplicarea acestui text de lege. Cererea de chemare în judecată a fost formulată în temeiul dispoziţiilor dreptului comun în materie, acţiunea privind constatarea nulităţii absolute a unui act juridic fiind imprescriptibilă, calitate procesuală activă în astfel de litigii având oricine are interes. A mai arătat recurenta-recla-mantă că, schimbând în tot sentinţa apelată şi respingând acţiunea formulată, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu intimaţii-pârâşi C.R.G. şi C.E.S., respingând acţiunea formulată numai în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi SC H.N. SA.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de critică mai sus exprimate şi în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat.
Astfel, în mod corect a reţinut tribunalul că dispoziţiile judecătoriei din primul ciclu procesual în sensul de a respinge acţiunea faţă de pârâtul C.R.G. pentru autoritatea de lucru judecat şi faţă de pârâta C.E.S. pentru prescripţie au intrat în puterea lucrului judecat, deoarece ele au fost menţinute de instanţa de recurs prin decizia civilă nr. 1948 din 30 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă. Prin urmare, statuând în acest sens şi dezlegând raportul juridic litigios sub aspectul prescripţiei în cuprinsul deciziei de recurs, instanţele de rejudecare erau ţinute conform art. 315 C. proc. civ. de soluţia dată în primul ciclu procesual sub acest aspect, neputând judeca din nou decât în limitele deciziei de casare, deci în privinţa cererii formulate de reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA. Prin urmare, în mod corect s-a pronunţat instanţa de apel numai faţă de accşti pârâţi, deoarece respin-
gcrca cercrii faţă de ccilalţi doi pârâţi (ca urmare a admiterii excepţiilor autorităţii de lucru judecat şi prescripţiei) a fost menţinută de instanţa de recurs, după cum s-a arătat mai sus, şi critica în sensul că acţiunea a rămas nesoluţionată faţă de celelalte părţi este neîntemeiată.
Pe de altă parte, Curtea va înlătura şi critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, constatând că şi sub acest aspect decizia instanţei de recurs nr. 1948/2006 a statuat cu caracter obligatoriu. Astfel, a fost analizată incidenţa dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 sub aspectul prescripţiei şi s-a constatat că acestea se aplică în cauză, cererea reclamantei fiind în mod corect respinsă ca prescrisă faţă de pârâta C.E.S.
Este adevărat că instanţa de casare nu a analizat prescripţia prin raportare la ceilalţi pârâţi, Municipiul Bucureşti şi SC H.N. SA, însă şi aceştia, ca şi C.E.S. şi C.R.G., au fost părţi ale contractului de vânzare-cumpărare atacat (respectiv mandatar în privinţa SC H.N. SA), iar prescripţia, aşa cum s-a constatat şi de către instanţa de apel care a pronunţat decizia atacată cu prezentul recurs, priveşte actul juridic atacat în sine (indiferent de cauza de nulitate), deci obiectul material al acţiunii, pretenţia concretă, şi nu persoana celui chemat în judecată.
Prin urmare, raţionamentul instanţei de recurs cu privire la aplicarea actualului art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, este valabil nu numai faţă de pârâta C.E.S., ci faţă de toate părţile contractului, inclusiv faţă de pârâţii Municipiul Bucureşti şi SC H.N. SA, neputând fi concepută situaţia în care acţiunea este prescrisă numai faţă de una dintre părţile actului juridic, fară a se pune problema vreunei întreruperi sau suspendări a termenului.
Se poate observa în acest sens că soluţia de casare cu trimitere s-a impus la acel moment, deşi soluţia se întrevedea ca urmare a analizei problemei prescripţiei, pentru a nu soluţiona cauza faţă de pârâţii Municipiul Bucureşti şi SC H.N. SA prin admiterea excepţiei pentru prima dată în recurs, cu privarea reclamantei de gradele de jurisdicţie recunoscute de sistemul procedural civil.
In consecinţa argumentelor expuse, curtea constată că decizia instanţei de apel este legală şi temeinică, chiar dacă pentru considerente parţial diferite, care le substituie pe acelea ale tribunalului, urmând a respinge ca nefondat recursul.
| ← Contract de vânzare-cumpărare. Dobândirea unui imobil în... | Condiţii de cumpărare a unei locuinţe în baza Legii nr.... → |
|---|
