Moştenire testamentară. Nulitatea testamentului autentic pentru lipsa de discernământ a testatoarei
| Comentarii |
|
C. civ., art. 802, art. 860, art. 886, art. 948 Legea nr. 36/1995, art. 51 alin. (2) lit. d), art. 59, art. 65
Testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau o parte din avutul său. Pentru ca dispoziţiile testamentare să fie valabile, nu este suficient ca testatorul să aibă capacitatea legală şi naturală de a testa, ci mai este necesar ca voinţa sa să existe şi să nu fie afectată de vreun viciu de consimţământ.
Din punct de vedere al formei, testamentul învestit cu formă autentică de către notarul public, în condiţiile prevăzute de art. 860 C. civ. şi art. 65 din Legea nr. 36/1995, se bucură de forţa probantă a actelor autentice, cu consecinţa că sarcina dovezii revine celui care îl contestă. Testamentul autentificat face deplin dovada, până la înscrierea în fals, în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator făcute prin propriile sale simţuri şi în limita atribuţiilor conferite de lege şi menţionate în încheierea de autentificare, cum ar fi data şi locul autentificării, prezenţa şi
identificarea testatorului, consimţământul sau semnătura acesuia. In schimb, declaraţiile testatorului consemnate în încheierea de autentificare precum şi cele inserate în testament fac dovada numai până la proba contrară, deoarece agentul instrumentator
nu a putut verifica conformitatea acestor declaraţii cu realitatea, ci doar a luat act de acestea.
Prin urmare, se contestă legalitatea testamentului prin aceea că defuncta testatoare nu avea discernământ deplin asupra gesturilor şi actelor sale la momentul încheierii actului. Acest motiv de nulitate poate fi cercetat chiar şi împotriva testamentului autentic, deoarece nu se tinde la răsturnarea celor constatate prin propriile simţuri ale notarului public, ci se tinde la combaterea dovezilor prezentate notarului de către medicii specialişti care au atestat în scris că testatoarea poate să-şi exprime în mod valabil consimţământul la momentul autentificării. Articolul 51 alin. (2) lit. d) şi art. 59 din Legea nr. 36/1995 impun notarului public să ceară astfel de dovezi medicale, atunci când are îndoieli cu privire la deplinătatea facultăţilor mintale ale celui ce va întocmi testamentul. Autentificarea în sine nu atestă existenta discernământului testato-
rului pentru că notarul nu are calitatea de a atesta această împrejurare, urmând ca cel ce reclamă moştenirea să facă dovezi potrivit dreptului comun pentru a proba lipsa de discernământ.
Condiţia consimţământului este o condiţie de fond a unui act
juridic civil, semnificând manifestarea unilaterală de voinţă a autorului pentru încheierea respectivului act ce urmează să producă efecte juridice. Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii, şi anume să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţie de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Condiţia discernământului celui ce îşi exprimă consimţământul este îndeplinită atunci când este un act conştient al subiectului, care trebuie să aibă puterea de a discerne valoarea socială şi semnificaţia juridică a consecinţelor juridice generate de manifestarea sa de voinţă.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 783 /A din 8 noiembrie 2004, nepublicată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. 10547/2001, reclamantul C.L a chemat în judecată pârâta P.G.M., solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea testamentului autentificat sub nr. 1343 din 27 iunie 2001 de B.N.P. M.V. prin care defuncta R.T. lasă pârâtei imobilul din Bucureşti, sector 2. Motivul de nulitate a fost invocat de reclamant ca fiind starea de sănătate şi incapacitatea de a dispune a defunctei datorită bolii de care suferea la data întocmirii actului, adică paralizie
generală datorită unei comoţii şi unei hemoragii cerebrale care a afectat
întregul organism. In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 886 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 2138 din 25 martie 2003, Judecătoria a respins cererea reclamantului ca fiind neîntemeiată, faţă de împrejurarea că actul atacat a fost încheiat în formă autentică de notarul public care, în data de 27 iunie 2001, s-a deplasat la Spitalul Central Militar unde defuncta era netransportabilă, dar lucidă, conform conţinutului încheierii de autentificare, consimţind astfel la autentificarea testamentului. Judecătoria reţine că toate constatările personale ale agentului instrumentator fac dovadă deplină până la înscrierea în fals a acestora, neputând fi înlăturate pe calea acţiunii în constatarea nulităţii actului juridic respectiv.
Judecătoria reţine şi un alt argument pentru soluţionarea acestei cauzei, întemeiat pe referatul medical întocmit de dr. I.N. şi dr. M.C. la 27 iunie 2001, în care se precizează că evoluţia pacientei a fost favorabilă, fiind conştientă, cooperantă şi în totalitatea facultăţilor mintale. Depoziţiile martorilor au fost înlăturate de prima instanţă faţă de caracterul lor subiectiv şi faţă de cele reţinute pentru respingerea cererii.
împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat apel la data de 21 mai 2003, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie. Prin motivele de apel formulate la 29 septembrie 2003, apelantul reclamant a arătat că, prin testamentul întocmit la 27 iunie 2001, defuncta R.T. a lăsat pârâtei P.G.M. pe care a instituit-o legatară cu titlu particular întregul imobil din Bucureşti, sector 2, testamentul fiind anulabil, deoarece defuncta deţinea doar un apartament din acest imobil. Această neconcordanţă între bunul deţinut de testatoare şi conţinutul testamentului conduce la ideea că nu a existat niciodată intenţia de a se lăsa testament în favoarea unei persoane străine. De asemenea, apelantul reclamant arată că R.T. l-ar fi consultat în calitate de văr la întocmirea unui astfel de înscris, iar intimata pârâtă nu a arătat în niciun fel modul în care şi-a adus contribuţia la îngrijirea defunctei şi ce legături avea cu aceasta.
Legal citată, P.G.M. a formulat întâmpinare la data de 16 octombrie 2003, arătând că prin testamentul întocmit de defuncta R.T. i-a fost transmis apartamentul de la et. 1 din imobilul situat în Bucureşti, sector 2, astfel cum fusese dobândit de testatoare prin succesiune de pe urma defunctului M.T. prin certificatul de moştenitor nr. 2/2000. Cu privire la deplinătatea facultăţilor mintale ale defunctei, arată că aceasta se afla în stare normală pentru întocmirea testamentului conform referatului întocmit de Spitalul Central Militar, certificatelor
medicale şi depoziţiilor martorilor. Prin urmare, solicită respingerea apelului şi menţinerea sentinţei de fond.
Analizând motivele de apel faţă de actele şi lucrările dosarului şi în considerarea efectului devolutiv al acestei căi de atac, tribunalul apreciază că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 802 C. civ., testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau o parte din avutul său. Pentru ca dispoziţiile testamentare să fie valabile, nu este suficient ca testatorul să aibă capacitatea legală şi naturală de a testa, ci mai este necesar ca voinţa sa să existe şi să nu fie afectată de vreun viciu de consimţământ.
Din punct de vedere al formei, testamentul în discuţie este unul autentic, fiind astfel învestit cu formă autentică de către notarul public prin încheiere, în condiţiile prevăzute de art. 860 C. civ. şi art. 65 din Legea nr. 36/1995. Din această perspectivă, testamentul se bucură de forţa probantă a actelor autentice, cu consecinţa că sarcina dovezii revine celui care îl contestă. Testamentul autentificat face deplin dovada, până la înscrierea în fals, în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator făcute prin propriile sale simţuri şi în limita atribuţiilor conferite de lege şi menţionate în încheierea de autentificare, cum ar fi data şi locul autentificării, prezenţa şi idcn-
tificarca testatorului, consimţământul sau semnătura acestuia. In schimb, declaraţiile testatorului consemnate în încheierea de autentificare precum şi cele inserate în testament fac dovada numai până la proba contrară, deoarece agentul instrumentator nu a putut verifica conformitatea acestor declaraţii cu realitatea, ci doar a luat act de acestea.
Prin urmare, apelantul reclamant contestă legalitatea testamentului prin aceea că defuncta testatoare nu avea discernământ deplin asupra gesturilor şi actelor sale la momentul încheierii actului. Tribunalul constată că acest motiv de nulitate poate fi cercetat chiar şi împotriva testamentului autentic, deoarece nu se tinde la răsturnarea celor constatate prin propriile simţuri ale notarului public, ci se tinde la combaterea dovezilor prezentate notarului de către medici specialişti care au atestat în scris că testatoarea poate să-şi exprime în mod valabil consimţământul la momentul autentificării. Articolul 51 alin. (2) lit. d) şi art. 59 din Legea nr. 36/1995 impun notarului public de a cere astfel de dovezi medicale, atunci când are îndoieli cu privire la deplinătatea facultăţilor mintale ale celui ce va întocmi testamentul. Autentificarea în sine nu atestă existenţa discernământului testatorului pentru că notarul nu are calitatea de a atesta această împrejurare,
urmând ca cel ce reclamă moştenirea să facă dovezi potrivit dreptului comun pentru a proba lipsa de discernământ.
Faţă de aceste considerente tribunalul apreciază că judecătoria a făcut o greşită aplicare a legii materiale aplicabile cauzei, astfel că în temeiul art. 295 C. proc. civ,. va admite apelul.
Cercetând pricina pe fondul său, tribunalul reţine situaţia de fapt potrivit căreia imobilul situat în Bucureşti, sector 2, format din 5 camere şi dependinţe şi terenul aferent în suprafaţă de 133,85 mp a fost restituit în natură numitului M.T., prin hotărârea nr. 2398 din 12 mai 1999 dată de Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995. La decesul proprietarului survenit la 4 august 1999, imobilul bun succesoral s-a transmis prin moştenire legală numitei R.T., în calitate de soră conform certificatului de moştenitor nr. 2 din 28 ianuarie 2000 eliberat de B.N.P. S.V.
La data de 10 iulie 2001 survine decesul numitei R.T., persoană în vârstă de 81 de ani (născută la 23 februarie 1920), fară alte rude în viaţă decât colateralul ordinar, vărul primar C.L, apelantul reclamant în prezenta cauză.
Anterior decesului, R.T. întocmeşte un testament prin care o instituie ca legatar cu titlul particular pe numita P.G.M. asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2. Acest act pentru cauză de moarte poartă încheierea de autentificare nr. 1343 din 27 iunie 2001 de B.N.P. M.V. care s-a deplasat la Spitalul Central Militar Bucureşti
la numita R.T., bolnavă netransportabilă, dar lucidă. In cuprinsul încheierii, notarul menţionează că testatoarea nu a putut semna actul din cauza bolii, însă i-a fost citit conţinutul, persoana consimţind la autentificare şi punând amprenta indexului stâng pe toate exemplarele.
împotriva acestui testament apelantul reclamant se îndreaptă cu o acţiune în constatarea nulităţii motivat de faptul că testatoarea a fost total lipsită de discernământ la data întocmirii actului.
Condiţia consimţământului este o condiţie de fond a unui act juridic civil, semnificând manifestarea unilaterală de voinţă a autorului pentru încheierea respectivului act ce urmează să producă efecte juridice. Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii şi anume să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţie de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Consimţământul este o componenta esenţială a voinţei juridice ce dă expresie hotărârii subiectului de drept de a încheia actul juridic şi, prin urmare, de a se obliga din punct de vedere juridic. Formarea
voinţei juridice, în conţinutul cărcia alături de consimţământ se află şi scopul, este un proces psihologic complex ce are ca premisă nevoia resimţită de om şi dorinţa de a o satisfacc. Acest proces porneşte de la reflectarea subiectului de drept, parcurge faza deliberării, luării hotărârii şi apoi a exteriorizării hotărârii luate. Consimţământul se concretizează deci în hotărârea exteriorizată a subiectului de drept de a încheia un act juridic civil.
Condiţia discernământului celui ce îşi exprimă consimţământul este îndeplinită atunci când este un act conştient al subiectului, care trebuie să aibă puterea de a discerne valoarea socială şi semnificaţia juridică a consecinţelor generate de manifestarea sa de voinţă.
In cauză, instanţa reţine din probele administrate, anume proba cu înscrisuri, interogatoriul părţilor şi proba testimonială, faptul că defuncta era o persoană în vârstă de 81 ani la data la care a cunoscut-o pe P.G.M., fară alte rude apropiate în viaţă decât apelantul reclamant, văr primar, trăind singură şi destul de izolat în imobilul său situat în
Bucureşti, sector 2. In plus, defuncta prezenta şi anumite deficicnţe ale stării de sănătate, fapt atestat de înscrisurile medicale existente la dosar, în sensul că era cunoscută de câţiva ani cu cardiopatie ischemică cronică dureroasă, fibrilaţie atrială permanentă.
Internată în spital la data de 28 martie 2001, R.T. prezenta un deficit motor total al membrelor, semiplegie facio-brahi pclviană, concluzia la examenul neurologic fiind de hemiplegie dreaptă prin ramolism cerebral întins. In cursul aceleaşi internării, la examenul psihiatric s-a constatat că pacienta nu executa comenzi simple. A rămas în spital internată aproximativ trei luni de zile, constatându-se ulterior, la examenul neurologic, faptul că este conştientă, coopcrantă, cu deficit motor al membrelor drepte. Cu privire la data externării există înscrisuri contradictorii, în sensul că există două bilete de ieşire din spital, cu numere diferite de înregistrare, ambele cu aceeaşi dată de internare, dar cu date diferite de externare (29 iunie 2001 şi respectiv 27 iunie 2001), însă cu conţinut diferit al diagnosticelor şi al epicrizei.
Concludentă în întregul probatoriu administrat în apel este şi expertiza medico-legală, care menţionează că R.T. prezenta la data întocmirii testamentului demenţă vasculară post accidente vasculare ischemice multiple, cu hemiplegie dreapta, ceea ce a condus la concluzia că nu avea capacitate psihică de apreciere critică a conţinutului şi nici a consecinţelor ce decurgeau din actul juridic întocmit, având discernământul abolit.
Faţă de acestc aspectc ale situaţiei reţinute de tribunal, se apreciază că la întocmirea testamentului din 27 iunie 2001 defuncta R.T. nu şi-a exprimat consimţământul, astfel cum prevede art. 948 C. civ., discernământul său, capacitatea de a-şi exprima voinţa în mod liber pentru întocmirea acestui act ce urmează să producă efecte juridice, neexistând în realitate. Pe cale de consecinţă, pentru lipsa totală a discernământului, tribunalul va aplica sancţiunea nulităţii absolute în privinţa testamentului ce va fi astfel lipsit de efectele juridice în vederea cărora a fost edictat.
Faţă de acestea, în baza art. 296 C. proc. civ., tribunalul a schimbat în tot sentinţa atacată şi a constatat nulitatea absolută a testamentului.
| ← Condiţii de cumpărare a unei locuinţe în baza Legii nr.... | Contract de vânzare-cumpărare. Condiţia ca vânzătorul să... → |
|---|
