Contract de împrumut neîncheiat în formă scrisă. Nedovedirea lui nici cu martori. Respingerea acţiunii în restituirea împrumutului
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 1279 din 24 octombrie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 11176/19.07.2013, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de instanţă din oficiu.
S-a respins acţiunea formulată de reclamantul F.M.N., în contradictoriu cu pârâta M.A.B..
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei sale, următoarele:
„Cu privire la dreptul material aplicabil prezentei acţiuni, raportat la data naşterii situaţiei juridice dedusă judecăţii, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil coroB.t cu art. 220 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod Civil, instanţa a apreciat că prezentei cereri îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil de la 1864.
Prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat de BNP Y.E. sub nr. 219/27.01.2010 reclamantul F.M.N. a vândut numiţilor B.C.C. şi B.S.L. apartamentul proprietatea sa situat în mun. Bacău pentru suma de 34.300 euro din care suma de 1300 euro s-a achitat la data de 22.01.2010, iar suma de 33.000 euro s-a achitat la data încheierii şi autentificării contractului, respectiv 27.01.2010 (f. 6 - 8).
La data de 27.01.2010 reclamantul i-a înmânat pârâtei M.A.B. suma de 29.000 euro, reprezentând parte din preţul primit din vânzarea apartamentului, sumă pe care aceasta a depus-o în contul său deschis la BCR, conform ordinului de încasare numerar nr. 2010012700002204/27.01.2010 (f. 8).
Instanţa reţine că împrumutul de consumaţie este un contract prin care o persoană, numită împrumutător transmite în proprietate unei alte persoane, numită împrumutat, o câtime de lucruri fungibile şi consumptibile, cu obligaţia pentru împrumutat de a restitui la scadenţă o cantitate egală de lucruri de acelaşi gen şi calitate.
Acţiunea formulata de reclamant s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 1576 C.civ., care reglementează contractul de împrumut, motivând ca a împrumutat-o pe pârâta M.A.B. care la acea dată era concubina sa cu suma de 29.000 Euro, sumă necesară efectuării unor investiţii la imobilul din comuna Aluniş, jud. Cluj.
Reclamantul nu a putut prezenta insa un înscris doveditor al convenţiei încheiate cu pârâta din care sa rezulte voinţa si consimţământul acesteia din urma de a fi împrumutată.
Dovada contractului de împrumut, in cazul in care valoarea bunului împrumutat depăşeşte suma de 250 de lei, se poate face, potrivit dispoziţiilor art.1191 alin.1 C.civ., numai prin înscris autentic sau înscris sub semnătura privata.
O condiţie de forma in plus este ceruta de dispoziţiile art.1180 C.civ., potrivit cu care înscrisurile sub semnătura privata, care constata obligaţia unilaterala a unei parţi de a plăti altei parţi o suma de bani sau o cantitate de lucruri fungibile, trebuie sa fie scrise in întregime de mana debitorului sau, in caz contrar, sa cuprindă înaintea semnăturii menţiunea „bun si aprobat pentru...” sau o alta menţiune asemănătoare, urmata de indicarea in litere a sumei sau a cantităţii de lucruri fungibile la plata căreia debitorul se obliga.
Din textele de lege invocate, rezulta inadmisibilitatea altor mijloace de proba in afara înscrisurilor pentru dovada actelor juridice a căror valoare depăşeşte 250 de lei.
De la aceasta regula exista si excepţii, si anume când exista un început de dovada scrisa provenind de la împrumutat sau care face verosimil faptul pretins, excepţie prevăzuta de art.1197 alin.2 C.civ., sau când partea s-a aflat in imposibilitate materiala sau morala de a-si procura o dovada scrisa despre actul ce a încheiat, excepţie prevăzuta de art.1198 C.civ.
In lipsa unui înscris care sa probeze contractul de împrumut instanţa a apreciat ca reale susţinerile reclamantului de imposibilitate morala de preconstituire a unei dovezi scrise, date fiind relaţiile de încredere, fireşti pentru raporturile dintre concubini în condiţiile în care părţile aveau şi un copil si a admis administrarea si a altor probe, respectiv martori.
Din probele administrate in cauza, deşi instanţa consideră ca dovedit faptul material al predării sumei de bani de către reclamant pârâtei, însă nu a reieşit insă ca parata a primit cu titlu de împrumut suma de 29.000 euro de la reclamant.
Astfel, pârâtul a primit la data de 27.01.2010 suma de 33.000 euro de la cumpărătorii
B.C.C. şi B.S.L. (aspect necontestat de către părţi), după care, în aceeaşi zi, pârâta împreună cu reclamantul şi martorul A.M. s-au deplasat la banca BCR unde pârâta a depus în contul său suma de 29.000 de euro, conform ordinului de încasare numerar nr. 2010012700002204/27.01.2010 (f. 9).
Martorul A.M. a declarat că i-a însoţit pe reclamant şi pârâtă la Biroul Notarial din Bacău unde s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, după care s-a deplasat împreună cu aceştia la bancă, părţile comunicându-i că se deplasează la bancă pentru a depune banii din vânzarea apartamentului întrucât drumul până la Cluj era lung şi le era teamă să nu se întâmple ceva (f. 110). Astfel, cu această ocazie reclamanta a depus suma de 29.000 euro în contul său, iar pârâtul a depus suma de 1000 euro într-un cont de economisire - creditare (răspuns reclamant la întrebarea 18 de la interogatoriu - f. 104 şi contractul de economisire creditare de la fila 119 din dosarul nr. 26544/211/2011).
Susţinerea pârâtei constând în aceea că s-a înţeles cu pârâtul să cumpere apartamentul de la acesta, acesta fiind motivul pentru care avea asupra sa suma de 29.000 euro nu este susţinută de probele de la dosar. Astfel, reclamantul neagă că ar fi avut această înţelegere cu pârâta, iar martorii I.C.I. şi R.I., propuşi de către pârâtă au arătat că nu cunosc nimic cu privire la înţelegerea dintre reclamant şi pârât constând în cumpărarea apartamentului din Bacău, proprietatea reclamantului de către pârâtă (f. 105, 111). Totodată, nici martorul A.M. nu a putut să confirme varianta pârâtei (f. 110 verso).
Ca atare, având în vedere că susţinerea pârâtei nu a fost dovedită, instanţa apreciază pe baza unei prezumţii simple având la bază contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 27.01.2010 de către reclamant şi ordinul de încasare numerar nr. 2010012700002204/27.01.2010 că suma depusă de către pârâtă în cont îi fusese înmânată de către reclamant la acea dată.
De asemenea, în ceea ce priveşte afirmaţia pârâtei cum că aceasta avea în perioada decembrie 2009 - ianuarie 2010 lichidităţi în sumă de 20.750 euro şi 131.597 lei instanţa arată aceasta nu înseamnă că ar fi fost imposibil să primească de la pârât suma de 29.000 euro.
Însă, instanţa apreciază că reclamantul nu a dovedit că titlul cu care a fost dată această sumă de bani pârâtei a fost de împrumut. Reclamantul pretinde că suma de bani a fost înmânată pârâtei pentru ca aceasta să finalizeze casele proprietatea acesteia din comuna Aluniş (răspuns într. 7 de la interogatoriu). Însă, tot la interogatoriu pârâtul a declarat că „nu am deschis cont întrucât pârâta avea deja cont deschis de mai mult timp, eram în relaţii bune şi urma să folosim banii în scopuri comune” (f. 104 verso) şi „i-am dat banii pentru a-i pune la ea în cont întrucât eu nu aveam cont în România” (răspuns într. 14 - fila 103).
Raportat la probele administrate în cauză instanţa reţine că în ianuarie 2010 relaţiile dintre părţi erau foarte bune, erau împreună de mai mult timp şi aveau şi un copil, dorind să-şi construiască un viitor comun şi să folosească împreună suma de bani primită de către reclamant cu titlu de preţ.
Obiectul cererii de chemare în judecată din dosarul nr. .../211/2011 a fost constatarea unui drept de creanţă în favoarea reclamantului în privinţa îmbunătăţirilor aduse construcţiei, proprietatea pârâtei din comuna Aluniş, jud. Cluj, în motivare reclamantul arătând că investiţiile făcute la casa pârâtei au fost suportate doar de el din vânzarea unui imobil proprietatea sa. Tot în dosarul nr. ./211/2011 la fila 141 se găseşte un înscris în care reclamantul menţionează că banii obţinuţi din vânzarea apartamentului din Bacău au fost viraţi în contul pârâtei deoarece el nu avea cont la momentul respectiv, cu scopul de a-i investi în casele de la Aluniş.
Dispoziţiile art.129 alin.1 C.proc.civ. prevăd ca părţile au îndatorirea ca, in condiţiile legii, sa-si probeze pretenţiile si apărările, iar potrivit alin. (6) acelaşi articol, in toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecaţii, neputând da o alta calificare juridica acţiunii supuse judecaţii.
Limitele investirii instanţei au fost fixate de către reclamant prin cererea introductiva, având ca obiect, pretenţiile acestuia decurgând din contractul de împrumut pretins a fi fost încheiat cu pârâta pentru suma de 29000 Euro. In atare situaţie, instanţa nu putea sa extindă rolul sau activ peste cadrul procesual fixat de reclamant si, desluşind situaţia reala dintre parţi la data naşterii raportului juridic, sa stabilească natura juridica a actului dintre parţi, dând astfel o alta calificare juridica acţiunii supuse judecaţii”.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamantul F.M.N., solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată.
Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului.
Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 366/A/27.05.2014, pronunţată în dosar nr. .../211/2013, a respins ca nefondat apelul reclamantului, cu consecinţa păstrării în întregime a sentinţei apelate.
Pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul a reţinut, în considerentele deciziei sale, următoarele:
„Reclamantul este cel care, în virtutea principiului disponibilităţii învesteşte instanţa care este datoare, în limitele pretenţiilor formulate şi a motivelor de fapt şi de drept, să se pronunţe.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a afirmat că ar fi împrumutat pârâtei o sumă de bani, nerestituită, fără a fi încheiat un act care să consemneze acordul de voinţă.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1578 C.civ.
Instanţa de fond a reţinut existenţa remiterii unei sume de bani, însă, a constatat că reclamantul nu a făcut dovada existenţei unui contract de împrumut, convenţie care să fi fost temeiul primirii acestei sume de bani.
S-a reţinut existenţa unei imposibilităţi materiale de realizare a unui înscris, însă, probaţiunea administrată nu a dovedit existenţa unui contract de împrumut.
Din interogatoriul administrat, la întrebarea nr. 19, rezultă că pârâta avea cont deschis de mai mult timp, erau in relaţii bune şi urmau să folosească banii în scopuri comune. La întrebarea nr. 18 apelantul declară că avea cont în România cu toate că la întrebarea 14 arată că nu avea cont în România.
Probaţiunea testimonială administrată de către instanţa de fond, dar şi în apel, martorul B.P. (fila 44) şi martorul G.G., fila 50, nu confirmă existenţa convenţiei de împrumut între cele două părţi.
Martorul G.G. a declarat că ştie că apelantul a deţinut un apartament în Bacău pe care l-a vândut, şi din banii rezultaţi părţile au construit o locuinţă în Aluniş.
Acelaşi martor arată că, din discuţiile purtate cu colegii său, ar fi aflat că între părţi ar fi existat o înţelegere prin care să fie restituiţi banii daţi pentru casa din Aluniş.
Martorul B.P. a relatat că, într-adevăr, a construit o casă la care ambele părţi au contribuit financiar şi a fost de faţă când părţile au discutat ulterior finalizării casei, în legătură cu restituirea unor sume provenite din vânzarea unui apartament.
În limitele învestirii instanţei, soluţia este corectă, şi nu se poate reproşa instanţei lipsa rolului activ. Instanţa trebuie într-adevăr, să exercite rolul activ, dar această nu înseamnă că are obligaţia să depăşească şi să încalce principiul disponibilităţii, prin schimbarea temeiurilor cererii de chemare în judecată.
Precizarea unei cereri de chemare în judecată revine reclamantului, iar instanţa nu este datoare să aibă în vedere că în cauză nu ar fi fost dovedite alte temeiuri ale remiterii sumei de bani, astfel încât, per a contrario, să se poată trage concluzia că este probat un contract de împrumut şi ca urmare a nerestituirii, pârâta să fie obligată la restituire.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 C.pr.civ., tribunalul va respinge apelul declarat de F.M.N. împotriva Sentinţei civile nr. 11176/19.07.2013, pronunţată în dosarul nr.
.. ./211/2013 al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care o va menţine în întregime.
Intimata a făcut cheltuieli de judecată cu angajarea unui apărător (fila 49 dosar) motiv pentru care, în temeiul art. 274 C.pr.civ., va fi obligat apelantul F.M.N. să plătească intimatei M.A.B. suma de 1000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel”.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul F.M.N., solicitând, în temeiul art. 299, art. 301, art. 302, art. 303, art. 304 pct. 7 C.pr.civ., admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi, în consecinţă, admiterea acţiunii introductive.
In motivarea recursului s-a arătat că la data de 28.01.2013 reclamantul a promovat o acţiune in pretenţii împotriva paratei, pentru restituirea sumei de 29.000 euro.
Instanţa de fond a reţinut ca, intr-adevăr, reclamantul a predat aceasta suma pârâtei, doar ca, fiind in relaţii de concubinaj cu aceasta si având si un copil minor împreuna, a fost in imposibilitatea morala de a procura o dovada scrisa in acest sens.
Cu toate acestea, instanţa de fond, deşi a considerat ca dovedit faptul material al predării sumei de bani către parata, a respins cererea având in vedere ca din probele administrate nu a reieşit ca parata a primit aceasta suma de bani cu titlu de împrumut.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul a declarat apel, solicitând modificarea hotărârii in sensul admiterii acţiunii.
In cadrul apelului, reclamantul a solicitat audierea a doi martori, martori care au confirmat existenta unei convenţii între reclamant si parata, respectiv au arătat instanţei de fond ca au asistat la discuţii intre reclamant si parata, cu privire la restituirea acestei sume de bani, discuţii din care reieşea ca parata urma sa îi restituie reclamantului suma împrumutata.
Astfel, martorul B.P. (fila 44 dos, apel) a arătat că a fost de faţă când reclamantul i-a solicitat pârâtei o suma de bani, iar aceasta i-a răspuns că îi va restitui ulterior.
Chiar dacă martorul nu poate afirma cu certitudine care este această sumă, arată că era vorba de o sumă mare de bani. Mai mult, acelaşi martor arată că era vorba de suma care a provenit din vânzarea apartamentului din Bacău.
Aceeaşi stare de fapt este dovedită şi de martorul G.G., (fila 50 dos. apel) care a arătat că are cunoştinţă de faptul că pârâta trebuie să-i restituite suma de 30000 euro.
Critica adusă deciziei instanţei de apel este ca motivele pe care aceasta se sprijină sunt contradictorii.
Astfel, deşi ambii martori audiaţi in apel, respectiv martorul B.P. (fila 44 dos, apel) precum si martorul G.G. (fila 50 dos, apel) confirma existenta unei înţelegeri intre părţi, pentru restituirea sumei de 29.000 euro, ceruta de reclamant, totuşi instanţa de apel retine ca aceste probaţiuni testimoniale „nu confirma existenta unei convenţii de împrumut intre cele doua părţi”.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata _pârâtă M.A.B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că în cauză nu este prezent motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., întrucât, hotărârea instanţei de apel este temeinic motivata si se bazează pe un amplu probatoriu administrat in cauza in cele 2 etape de judecata, respectiv se întemeiază pe înscrisuri, răspunsurile la interogatorii date de părţi, martori.
Analizând hotărârea atacata, nu se conturează motive contradictorii, dimpotrivă, rezulta o concluzie certa si neechivoca potrivit căreia reclamantul nu a dovedit existenta unui contract de împrumut intre părţi.
Recursul este nefondat.
Cu privire la motivele de recurs prin care se critică în mod direct cele statuate de instanţa fondului.
La termenul de judecată din data de 24.10.2014 Curtea, din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ., rap. la art. 299 alin. 1 şi art. 282 alin. 1 C.pr.civ., a invocat excepţia inadmisibilităţii acelor motive de recurs care conţin critici îndreptate în mod direct împotriva sentinţei primei instanţe, excepţie care urmează a fi admisă, motivat pe următoarele considerente:
Recurentul a susţinut că instanţa de fond a reţinut că, într-adevăr, recurentul a predat suma de 29.000 euro pârâtei, însă, cu toate acestea, instanţa de fond a respins cererea, deşi a considerat că a dovedit faptul material al predării sumei de bani către pârâtă, precum şi imposibilitatea morală a recurentului de a procura o dovadă scrisă în acest sens, datorită faptului că era în relaţii de concubinaj cu pârâta, având şi un copil minor împreună.
Curtea constată că aceste critici din recurs, îndreptate direct împotriva celor statuate de prima instanţă prin sentinţa fondului, au fost formulate de către recurent cu nesocotirea dispoziţiilor art. 282 alin. 1 şi art. 299 alin. 1 C.pr.civ., nefiind admisibilă criticarea direct în recurs - în situaţia în care hotărârea primei instanţe este susceptibilă de apel, iar hotărârea pronunţată în apel este susceptibilă apoi de recurs - a celor statuate prin sentinţa fondului.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 282 alin. 1 C.pr.civ., hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.
Art. 299 alin. 1 teza I C.pr.civ. prevede că hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, sunt supuse recursului.
Există, aşadar, o ierarhie a căilor de atac, respectiv, hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanţa imediat superioară, adică la tribunal, în timp ce, hotărârile prin care tribunalele soluţionează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la curtea de apel.
Această ierarhie a căilor de atac este menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.
O cale de atac nu poate fi exercitată omisso media, respectiv, nu poate fi criticată direct în recurs, hotărârea pronunţată în primă instanţă de judecătorie - şi care este, potrivit legii, susceptibilă de apel la tribunal -, pentru că, într-o atare situaţie, instanţa de recurs, nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate, iar analizarea, direct în faza recursului, a motivelor ce ar duce la privarea părţii de un grad de jurisdicţie şi, implicit, la încălcarea principiului „non omisso medio”, o astfel de critică în recurs fiind inadmisibilă.
Este ştiut faptul că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor inferioare, şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129 din Constituţie, text constituţional care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.
Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C.pr.civ. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel.
Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel, cu precizarea că toate criticile din recurs trebuie să aibă ca obiect strict hotărârea pronunţată în apel.
Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în
ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări ori susţineri ale părţilor, să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac a recursului.
Principiul „non omisso medio” reprezintă, de asemenea, o aplicaţie a modalităţii în
care autoritatea de lucru judecat se manifestă în cadrul aceluiaşi proces, câtă vreme
aspectele dezlegate de prima instanţă şi nesupuse cenzurii instanţei de apel, nu mai pot face obiect de critică în calea de atac subsecventă a recursului.
Drept urmare, Curtea constată că acele critici din recursul reclamantului, prin care se critică direct cele statuate de instanţa de fond, intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, prin raportare la prevederile art. 282 alin. 1 C.pr.civ., ale art. 299 alin. 1 teza I C.pr.civ., coroB.t cu principiul „non omisso medio”.
Cupprivire la motivele de recurs de netemeinicie.
La termenul de judecată din data de 24.10.2014 Curtea, din oficiu, în temeiul art. 316
C.pr.civ., raportat la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., a invocat excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs care vizează netemeinicia deciziei atacate, excepţie care urmează să fie admisă, pentru următoarele considerente:
Memoriul de recurs conţine, aproape în cvasitotalitatea sa, trimiteri la starea de fapt a cauzei şi la probele administrate în cauză, recurentul făcând reproduceri ale depoziţiilor testimoniale administrate în cauză, cu referire expresă şi directă la declaraţiile martorilor
B.P., G.G., susţinând că s-a dovedit prin aceste depoziţii testimoniale că recurentul i-a împrumutat intimatei o sumă de aproximativ 30.000 euro.
Recurentul a făcut trimiteri la aceste depoziţii testimoniale cu intenţia vădită de a sublinia caracterul fondat al pretenţiilor sale, astfel cum acestea au fost deduse judecăţii prin cererea introductivă de instanţă şi, implicit, caracterul fondat al recursului său.
Curtea constată, însă, că aceste motive de recurs vizează netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, intrând astfel sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, întrucât, se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 10 şi 11 C.pr.civ., în prezent abrogate.
Prin urmare, în ceea ce priveşte toate acele motive de recurs prin care se face trimitere la probele dosarului (depoziţiile martorilor B.P. şi G.G.) şi la starea de fapt a cauzei, în scopul de a se proba susţinerea recurentului, conform căreia acesta i-ar fi împrumutat intimatei suma de aproximativ 30.000 euro, sumă pe care intimata trebuie să i-o restituie, Curtea constată că acestea intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, întrucât, se circumscriu unor critici de netemeinicie a deciziei recurate, iar nu unor critici de nelegalitate.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
In consecinţă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părţi, ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
În recurs pot fi analizate doar strict motivele de nelegalitate dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ.
Pe cale de consecinţă, Curtea urmează să admită excepţia inadmisibilităţii parţiale a motivelor de recurs de netemeinicie.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ.
Recurentul a susţinut că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât, deşi ambii martori audiaţi în apel, B.P. şi G.G., au confirmat existenţa unei înţelegeri între părţi pentru restituirea sumei de 29.000 euro, cerută de recurent, totuşi instanţa de apel reţine că această probaţiune testimonială nu „confirmă existenţa unei convenţii de împrumut între cele două părţi”.
Analizând acest motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:
Art. 304 pct. 7 C.pr.civ. prevede că este posibilă modificarea hotărârii recurate atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Acest text legal trebuie coroB.t cu prevederile art. 261 pct. 5 C.pr.civ., conform cărora, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Pentru a fi incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., ar fi necesar să fie întrunite una din următoarele ipoteze: să existe o contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa; să existe contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; să lipsească motivarea soluţiei sau această să fie superficială ori să cuprindă considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă; instanţa de control judiciar, adică instanţa de apel, să copieze considerentele hotărârii apelate, fără să răspundă motivelor de critică invocate de părţile apelante.
Este ştiut faptul că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere (Cas. I, Decizia nr. 961/1925, Pandectele Române nr. 1/1926, pag. 34).
Doctrina a fost constantă în a sublinia importanţa motivării unei hotărâri, arătându-se că motivele, considerentele hotărârii, constituie osatura acesteia, structura ei de rezistenţă. „Motivarea hotărârii, în sensul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a raţiunilor care determină pe judecător să respingă sau să admită o cerere. Ea este o lucrare pur subiectivă şi cuprinde în sine tot respectul justiţiei şi tot meritul judecătorului” (I. Deleanu, Tratat de Procedură Civilă, vol. II, Ed. All Beck, pag. 198).
Îndatorirea de a motiva hotărârea, de a o motiva clar, convingător şi pertinent, în partea numită considerentele hotărârii, constituie, în acelaşi timp, o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita în mod real controlul judiciar (Cas. I., Decizia nr. 41/1920, în Jurispudenţa Generală, 1924, pag. 814; Cas. I, Decizia nr. 2108/1924, în Jurisprudenţa Generală, 1925, nr. 14).
Mai întâi, motivarea hotărârii trebuie să fie făcută de instanţa care s-a pronunţat în fond, prin înfăţişarea considerentelor de fapt şi de drept care au condus-o la soluţia adoptată.
Cea de-a doua instanţă, şi care exercită controlul judiciar asupra primei hotărâri, poate să îşi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas întrutotul neschimbate. Însă, cum efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune faptele în discuţie, în caz de reformare, instanţa de apel este ea însăşi obligată să motiveze ce anume împrejurări au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe.
Esenţial este, însă, să nu apară contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul ca, din unele să rezulte netemeinicia acţiunii, iar din altele caracterul fondat al aceleiaşi acţiuni (I. Leş, Tratat de Drept procesual Civil, Ed. V, Ed. C.H. Beck, pag. 759).
Jurisprudenţa a stabilit că o motivarea sumară şi confuză echivalează deopotrivă cu o nemotivare, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar (a se vedea în acest sens
C.S.J., Secţia de contencios administrativ, Decizia nr. 723/2000, B.J.C.D., 2000 pag. 952; Decizia nr. 726/2000; Decizia nr. 1978/2000; C.S.J., Secţia de contencios administrativ, Decizia nr. 2922/2000, B.J.C.D., 2000, pag. 953).
Deşi s-ar părea că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C.pr.civ. ar viza mai mult netemeinicia decât nelegalitatea hotărârii recurate, totuşi, în doctrină s-a apreciat că nemotivarea are şi conotaţii care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât, este prezentă situaţia nesocotirii unei obligaţii legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege (G. Boroi, D. Rădescu, codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All Beck, B.eşti, 1994, pag. 482; C.S.J., Secţia de contencios administrativ, Decizia nr. 53/2000, B.J.C.D., 2000, pag. 959).
Jurisprudenţa a apreciat că în ipoteza în care decizia atacată cu recurs nu este motivată, ori că motivarea este confuză şi contradictorie, se poate aprecia în sensul că nu a fost judecat fondul apelului (Curtea de Apel Suceava, Secţia Civilă, Decizia nr. 325/1999).
Se pune, aşadar, întrebarea dacă în cauză, raportat la modalitatea în care instanţa de apel şi-a expus argumentele de fapt şi de drept, pe care şi-a întemeiat soluţia, în considerentele deciziei sale, ne găsim sau nu în prezenţa art. 304 pct. 7 C.pr.civ., coroB.t cu art. 261 pct. 5 C.pr.civ., respectiv, dacă suntem sau nu în prezenţa unor motive contradictorii, care, pe de o parte, să sublinieze caracterul fondat al acţiunii reclamantului, iar pe de altă parte, să conducă la ideea caracterului nefondat al aceleiaşi acţiuni.
Din această perspectivă, Curtea constată că decizia instanţei de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv, nu cuprinde dispoziţii contradictorii ori potrivnice.
Astfel, în decizia recurată nu există motive contradictorii, întrucât, în mod expres, în considerentele deciziei, Tribunalul Cluj reţine faptul că „probaţiunea testimonială administrată de către instanţa de fond, dar şi în apel, martorul B.P. (fila 44) şi martorul G.G. (fila 50), nu confirmă existenţa convenţiei de împrumut între cele două părţi”.
Mai reţine instanţa de apel faptul că „instanţa de fond a reţinut existenţa remiterii unei sume de bani, însă, a constatat că reclamantul nu a făcut dovada existenţei unui contract de împrumut, convenţie care să fi fost temeiul primirii acestei sume de bani. S-a reţinut existenţa unei imposibilităţi materiale de realizare a unui înscris, însă, probaţiunea administrată nu a dovedit existenţa unui contract de împrumut”.
Curtea constată că instanţa de apel reţine faptul că a existat o remitere a unei sume de bani, de la recurent către intimată, dar că nu s-a confirmat existenţa unui contract de împrumut între cele două părţi, respectiv, faptul că remiterea acestei sume de bani s-ar fi făcut cu titlu de împrumut.
Prin urmare, nu există în considerentele deciziei recurate niciun fel de dispoziţii contradictorii şi aceasta pentru că, remiterea sumei de bani putea fi făcută cu orice alt titlu (dar manual, donaţie, dare în plată, etc., în funcţie de adevăratele raporturi existente la acel moment între părţi), în speţă nedovedindu-se în mod cert şi indubitabil faptul că această remitere a sumei de bani a avut natura juridică a unui contract de împrumut.
Este ştiut faptul că, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1576 şi urm. C.civ. vechi, contractul de împrumut (de consumaţie, propriu zis), este real, unilateral, dă naştere la obligaţii doar în sarcina împrumutatului, nu şi a împrumutătorului, poate să fie gratuit dar şi oneros, şi trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate prevăzute de art. 948-968
C.civ. vechi.
Dovada contractului de împrumut trebuie făcută în condiţiile dreptului comun, adică potrivit regulilor prescrise de art. 1191 alin. 1 C.civ., fie prin act autentic, fie prin act sub semnătură privată, având în vedere că valoarea împrumutului, în speţa pendinte, depăşeşte 250 lei.
Aliniatul 2 al art. 1191 C.civ. prohibeşte dovada prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul întocmit în condiţiile art. 1191 C.civ., în timp ce, art. 1191 alin. 3 C.civ. permite părţilor contractului să convină ca şi în cazurile prevăzute de art. 1191 alin. 1 şi 2 să se poată face dovada cu martori, dacă această dovadă priveşte drepturi de care ele pot să dispună.
În speţă nu a fost încheiat un contract de împrumut, aşa cum pretinde art. 1191 alin. 1
C.civ.
Pe de altă parte, în speţă nu s-a făcut dovada existenţei situaţiei reglementate de art. 1191 alin. 3 C.civ., respectiv, reclamantul recurent şi pârâta intimată nu au convenit ca dovada aşa-zisului contract de împrumut să poată fi făcută cu martori ci, dimpotrivă, pârâta intimată a negat în mod constant existenţa împrumutului.
Apoi, art. 1180 C.civ. impune condiţii suplimentare de valabilitate în privinţa actului sub semnătură privată, prevăzând că, actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a se subsemna, să adauge la finele actului cuvintele bun şi aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească.
În speţă nu a fost îndeplinită nici cerinţa prevăzută de art. 1180 C.civ.
Nu s-a făcut dovada de către recurent a existenţei, în cauză, a unui început de dovadă scrisă, în sensul art. 1197 C.civ., după cum nu s-a făcut nici dovada prezenţei vreuneia dintre situaţiile de excepţie reglementate de art. 1198 C.civ., şi care l-ar fi exonerat pe recurent de obligaţia de a-şi procura o dovadă scrisă.
În raport de considerentele anterior expuse, Curtea constată că în mod legal Tribunalul Cluj a reţinut faptul că în cauză, chiar dacă s-a dovedit remiterea sumei de bani, totuşi nu s-a dovedit caracterul juridic al acestei remiteri, respectiv faptul că această remitere avea natura juridică a unui contract de împrumut.
Aşa fiind, Curtea urmează să respingă ca nefondat acest motiv de recurs.
Pe cale de consecinţă, în temeiul tuturor considerentelor mai sus arătate şi a prevederilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul reclamantului.
În temeiul art. 274 C.pr.civ., faţă de căderea sa în pretenţii în raport cu pârâta intimată, reclamantul recurent va fi obligat să îi plătească acesteia suma de 500 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial justificat prin chitanţa de plată nr. 215/19.08.2014 (f. 27), aferent contractului de asistenţă juridică nr. 1040093/2014 (f. 7, 13).
| ← Contract de împrumut. Obligare la restituirea sumei... | Rezoluţiune de drept. Contract de asociere. Admitere → |
|---|
