Contracte de credit bancar. Noţiunea de obiect principal al contractului. Jurisprudenţa

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 1352 din data de 24.09.2015

Domeniul: Litigii cu profesioniști. Aspecte de drept material

Contracte de credit bancar. Noțiunea de obiect principal al contractului. Jurisprudența instanțelor naționale în considerarea jurisprudenței CJUE cu privire la comisionul de risc/administrare.

Referitor la noțiunea de " obiect principal al contractului"; CJUE a stabilit că prevederile contractuale care se circumscriu acestei noțiuni în sensul articolului 4 alin. 2 din Directiva 93/13 trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale unui contract și care îl caracterizează, iar clauzele care au un caracter accesoriu nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabi C 26/13).

În lumina acestor considerații în cazul unui contract de credit Bancar, Curtea, a apreciat că perceperea unor comisioane de risc/de administrare nu reprezintă prestații esențiale în cadrul unui contract de credit bancar întrucât acest tip de convenții pot exista chiar dacă nu sunt percepute aceste comisioane.

- Directiva 93/13 CEE articolului 4 alin. 2;

- Legea 93/200:

(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A V-A CIVILĂ,

DECIZIA CIVILĂ NR.1352 din 24.09.2015)

Prin Sentința civilă nr.451F/24.03.2015 pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr.2353/98/2014 s-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanții D. I. și D. V. în contradictoriu cu SC V.R.SA, s-a constatat ca fiind abuzive clauzele prevăzute de art.5 pct.5.1 lit.a din convenția de credit nr.0162813 din 06.10.2008 - condiții speciale și cele din secțiunea 3 pct.5 și 6 din Condițiile generale ale convenției, s-a constatat nulitatea absolută a acestor clauze, s-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare, s-a constatat că reclamanții nu datorează băncii suma de 7366.97 euro încasată cu titlu de comision de risc/administrare de la data 21.11.2011 și până la înregistrarea prezentei acțiuni la instanță - 03.11.2014, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în convenția de credit nr.0162813 din 06.10.2008 - condiții generale ale convenției la secțiunea 4 "Plăți"; și s-a respins ca neîntemeiată cererea de compensare.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele :

"În data de 06.10.2008 reclamanții au încheiat cu pârâta Convenția de Credit nr.0162813 în baza căreia banca le-a acordat un credit de nevoi personale în valoare de 68.000 CHF, pe o perioada de 228 luni, cu o dobândă curentă de 5,95 % pe an (DAE 8,45 %).

În ceea ce privește plata, conform secțiunii a 4-a din condițiile generale de credit "orice plată efectuată în baza Convenției se va face în moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres în Condițiile speciale și/sau în condițiile generale, conform scadențarului, stabilind totodată și suportarea riscului valutar.

Conform condițiilor speciale ale convenției, la pct.5.1 lit.a, pentru acordarea creditului s-a prevăzut un comision de risc de 0.165% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, clauze în legătură cu acest comision de risc regăsindu-se și în condițiile generale ale convenției de credit, la secțiunea 3 pct.5 în care se arată că "pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale.

Ulterior, prin adresa înregistrată sub nr.1147 din 28.09.2010, banca aducea la cunoștință împrumutaților principalele modificări ce urma să fie aduse contractului de credit, printre acestea fiind și cea referitoare la comisionul de risc, care în considerarea prevederilor OUG nr.50/2010 urma să fie redenumit "comision de administrare credit";, urmând a fi datorat în continuare băncii, în aceeași valoare procentuală. Se mai menționa că acest comision reprezintă costul pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către bancă prin punerea la dispoziție a împrumutului.

Pct.6 al secțiunii 3 din condițiile generale se referă la comisionul de administrare și arată că "pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului acordat, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de părți în baza convenției, Împrumutatul datorează Băncii un comision; modul de clacul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale.";

Contractului i-a fost atașat un grafic de rambursare, în care părțile au prevăzut suma de plată lunară pe care împrumutații erau obligați să o achite către bancă.

Pentru obținerea acestui credit reclamanții au garantat cu un imobil, situat în Slobozia, str. Primăverii, nr.14, compus din casa de locuit și teren aferent în suprafață de 246 m.p., intabulat în C.F. nr.12036, având număr cadastral 2295/1 și terenul în suprafață de 474 m.p., având număr cadastral 2295/2/2, înscris în cartea funciară nr.12125, banca constituind o ipotecă de prim rang asupra acestor imobile.

Pentru imobilele ipotecate este încheiat un contract de asigurare anual cu societatea de asigurări desemnată de către bancă.

Convenția de credit reprezintă un contract de credit bancar, ale cărei clauze intră sub incidența Legii nr.193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât pârâta are calitatea de comerciant, iar împrumutații au calitatea de consumatori.

Dispozițiile Legii nr.193/2000 transpun prevederile Directivei Consiliului European nr.93/13/CEE din 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit dispozițiilor art.4 din Legea nr.193/2000 "(1) o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerate abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă acesta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei , cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului activ. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă , cu titlu de exemplu , clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată , pe de o parte , nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil";.

Pentru a reține existența unei clauze abuzive, trebuie verificat dacă: clauza contractuală nu a fost negociată, clauza prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.

De asemenea, trebuie să se aibă în vedere natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; toți factorii care au determinat încheierea contractului, precum și alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Cu privire la primul capăt de cerere, privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind riscul valutar, instanța reține că potrivit prevederilor art.1584 cod civil 1864 (aplicabil în temeiul art. 3 si art. 102 din Legea 71/2011), obligația principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadență lucruri de același gen, aceeași cantitate si de aceeași calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului și acela al plății.

Prin urmare, întrucât creditul a fost acordat în moneda euro, la scadență trebuie să fie restituită suma împrumutată indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei (principiul nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil vechi ).

Contractul de credit în valută conține, așadar, un element de risc valutar, însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv.

În cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezența niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuși legiuitorul.

Pe de altă parte, reclamanții invocă faptul că banca nu i-a informat în mod corect și precis asupra produsului oferit însă această împrejurare nu poate fi reținută deoarece din probele administrate, prin răspunsurile la interogatoriu date de reclamanți, banca a dovedit că în ceea ce privește moneda în care se va acorda împrumutul, avantajele acesteia, dobânda și condițiile de garanție, părțile au purtat discuții, banca oferind relațiile necesare pentru ca reclamanții să-și asume obligațiile contractuale în cunoștință de cauză, sens în care au avut loc mai multe întâlniri tocmai pentru a da reclamanților posibilitatea prospectării pieței și evaluarea cât mai precisă a produsului oferit.

Astfel, în raport cu momentul încheierii contractului de credit și cu percepția consumatorului asupra "prețului contractului";, inclusiv din perspectiva posibilităților financiare de rambursare, ca urmare a negocierii contractului în această privință, nu se poate vorbi de un dezechilibru semnificativ în raport cu momentul încheierii contractului, pentru a fi în prezența unei clauze abuzive.

Pentru considerentele reținute și în raport de motivele invocate, instanța apreciază că în speță, clauza privitoare la riscul valutar nu are caracter abuziv.

Analizând în continuare clauzele care reglementează comisionul de risc și cel de administrare, instanța reține din nou că alin.3 al art.4 din Legea nr.193/2000 instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății.

De altfel, nici legea națională și nici Directiva nr. 93/13 nu exclud, de principiu, posibilitatea existenței unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul.

În acest sens, se constată că banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu consumatorul clauza privind comisionul de risc sau de administrare, a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumba, conform art.4 alin.3 din Lege, prezumția relativă instituită de lege nefiind răsturnată.

În aceste condiții, se reține că este vorba de un contract de credit preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorii nu au avut posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el.

Prin probele administrate, inclusiv interogatoriul luat reclamanților, pârâta a dovedit că a negociat și a avut discuții cu reclamanții în privința cuantumului creditului, monedei în care să se acorde, dobânzii, condițiilor de garanție dar nu și asupra comisionului de risc sau a celui de administrare.

În ceea ce privește clauza cuprinsa la art.5.1lit.a din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr.0162813/06.10.2008, privind comisionul de risc, redenumit ulterior comision de administrare, instanța o apreciază ca fiind abuzivă și pentru că această clauză este excesivă, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, se reține că potrivit art.5.1 lit.a din condițiile speciale comisionul de risc este de 0,165% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit iar în art.3.5 din condițiile generale ale convenției se arată că pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale ale convenției. Pct.6 al secțiunii 3 din condițiile generale se referă la comisionul de administrare și arată că "pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului acordat, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de părți în baza convenției, Împrumutatul datorează Băncii un comision; modul de clacul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale.";

Se constată că prin clauzele menționate comisionul de risc/administrare nu este definit, consecința fiind aceea că nu se poate aprecia asupra motivației perceperii acestuia în condițiile în care acest comision se percepe lunar pe toata perioada de derulare a contractului de credit, iar împrumutații au garantat împrumutul acordat de bancă cu două imobile, banca constituind o ipotecă de prim rang asupra acestor imobile, pârâta obligându-i totodată pe împrumutați să încheie și asigurare cu un asigurator agreat de bancă, fiind astfel acoperite toate riscurile de neplată.

Instanța mai reține și că în convenția de credit sunt prevăzute o serie de dobânzi penalizatoare, comisioane, penalități, garanții și asigurări, toate prevăzute în sarcina împrumutaților, care sunt menite să acopere riscul de neplată și eventualul prejudiciul adus creditoarei.

În concluzie, având în vedere că prin aceste clauze s-a încălcat buna-credința prin stabilirea unui comision de risc/administrare în condițiile în care creditul acordat este unul cu garanție imobiliară, fiind încheiata și o asigurare, riscurile fiind practic acoperite, precum și faptul că s-a creat un dezechilibru semnificativ în ceea ce-i privește pe consumatori, comisionul de risc/administrare ridicându-se la o sumă considerabilă, fără o obligație corelativă din partea băncii, instanța urmează să constate că clauza cuprinsa la art.5.1 lit.a din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr.0162813/06.10.2008 și cea din secțiunea 3 pct.5 și 6 din Condițiile generale ale convenției reprezintă clauze abuzive, în sensul art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 și, în baza prevederilor art.13 alin.1 din Legea nr.193/2000, va constata nulitatea acestor clauze.

În ceea ce privește constatarea sumei nedatorate ca urmare a anulării clauzei privind comisionul de risc, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, din analiza probelor administrate reținând următoarele:

Cererea reclamanților are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze din convenția de credit având ca temei de drept Legea nr.193/2000. Constatarea caracterului abuziv are drept consecință juridică constatarea nulității absolute a acestora, acțiunea fiind imprescriptibilă extinctiv, iar capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc este prescriptibilă, însă dreptul la acțiune conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 ce se coroborează cu art. 2 din Legea nr. 193/2000 se naște de la data constatării caracterului abuziv al clauzelor și nu de la un moment anterior.

În acest sens este și practica ÎCCJ care în Decizia nr. 2875/2013, dată în dosarul nr.105/99/2012, pronunțându-se asupra prescripției dreptului împrumutaților de a solicita restituirea sumelor încasate de bancă în baza clauzei privind comisionul de risc, declarată abuzivă, a reținut că "Legea nr. 193/2000, care reprezintă transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/ CEE, nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, dar dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică, iar regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative.";

Susținerea pârâtei în ceea ce privește cererea de a solicita restituirea sumelor, conform căreia interesul protejat în cauză este un interes particular astfel că nulitatea care intervine este cea relativă, care se prescrie într-un termen de 3 ani de zile, în conformitate cu art. 3 din Dec. nr. 167/1958 este corectă din punct de vedere teoretic însă în cauză susțin excepția invocată deoarece pârâta apreciază greșit momentul de la care se calculează acest termen.

Astfel, dreptul la acțiune al reclamanților având ca obiect restituirea prestațiilor, în situația constatării nulității unui act juridic curge de la data constatării de instanță a caracterului abuziv al clauzei și al constatării nulității ei; dreptul la restituirea prestațiilor, ca aplicație a repunerii părților în situația anterioară, nu poate curge înainte de a se fi constatat nulitatea clauzei, astfel că momentul încheierii contractului, data de 06.10.2008, nu are nicio relevanță, reținând că pe acest capăt de cerere nu a operat prescripția.

Reținând netemeinicia excepției prescripției dreptului la acțiune și având în vedere că finalitatea constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, dând eficiență principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum producit effectum, instanța va constata că reclamanții nu datorează băncii suma de 7366.97 euro încasată cu titlu de comision de risc/administrare de la data de 06.10.2008 până la data înregistrării cauzei la instanță 03.11.2014.

În ceea ce privește cuantumul sumei, deși reclamanții au solicitat în cererea lor suma de 7500 euro, față de graficul de rambursare depus, pentru perioada reținută, suma încasată de pârâtă este de 7366,97 euro.

Relativ la cererea de compensare a acestei sume cu restul debitului de achitat, instanța o apreciază ca neîntemeiată deoarece compensarea presupune existența a două creanțe certe, lichide și exigibile iar în privința sumei pe care reclamanții o datorează băncii se apreciază că aceasta nu este exigibilă, fiind afectată de termen, iar conform clauzelor contractuale, în caz de plată anticipată, banca percepând și un comision.

În final, în temeiul art.6 din Legea nr.193/2000, instanța reține că clauzele prevăzute de art.5.1 lit. a din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit nr.0162813/06.10.2008, de secțiunea 3 pct.5 și 6 din Condițiile Generale ale Convenției de Credit sunt abuzive și nu vor mai produce efecte asupra reclamanților. Interpretarea teleologica a textului duce la concluzia că, în măsura în care este posibil, contractul trebuie să rămână în ființă cu acordul consumatorilor, esențială fiind doar înlăturarea părții abuzive din acesta.

Pentru considerentele reținute instanța apreciază cererea reclamanților ca fiind întemeiată în parte, urmând să o admită și să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art.5, pct.5.1 lit.a din convenția de credit nr.0162813 din 06.10.2008 - condiții speciale și cele din secțiunea 3 pct.5 și6 din Condițiile generale ale convenției, constatând totodată și nulitatea acestor clauze.

Va respinge ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare și va constata că reclamanții nu datorează băncii suma de 7366.97 euro încasată cu titlu de comision de risc/administrare de la data 06.10.2008 și până la înregistrarea prezentei acțiuni la instanță - 03.11.2014.

Va respinge ca neîntemeiată acțiunea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în convenția de credit nr.0162813 din 06.10.2008 - condiții generale ale convenției la secțiunea 4 "Plăți"; și va respinge ca neîntemeiată cererea de compensare ";.

II. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC V.R.SA, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii integrale a cererii de chemare în judecată.

În motivare s-a arătat că interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizata in conformitate cu dispozițiile art.4 al.6 din Legea nr.193/2000, instanța de fond neaplicând acest text de lege.

S-a susținut că prețul total al contractului de credit este dat de valoarea dobânzii anuale efective - DAE si la acest aspect trebuia sa se raporteze prima instanță in aplicarea dispozițiilor art.4 al.6 din Legea nr.193/2000.

S-a apreciat că susținerile conform carora apelanta - parata ar percepe doua costuri diferite pentru punerea la dispoziție a creditului nu au nicio susținere legala.

S-a indicat că nu se percep doua costuri, ci un singur cost, strict si clar delimitat in contract si anume DAE, cost prevăzut in termeni clari si inteligibil atat in convenția de credit cat si in graficul de rambursare a creditului.

S-a învederat că alin.6 al art.4 din Legea nr.193/2000 excepteaza de la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor contractuale pe cele ce definesc obiectul principal al contractului si pe cele ce satisfac cerințele de pret si piața, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj ușor inteligibil.

S-a precizat că acest text de lege transpune in legislația interna întocmai dispoziția comunitara prevăzută la art.4 al.2 din Directiva nr.93/13/CE. Acest articol are in vedere 2 tipuri de clauze : cele referitoare la definirea obiectului contractului si cele referitoare la caracterul adecvat al prețului sau a remunerației.

In transpunerea in norma interna, cele doua categorii de clauze exceptate de la analizarea caracterului abuziv - cu condiția sa fie clar exprimate - se regăsesc in cuprinsul al.6 al art.4 din Legea nr.193/2000, text ce conține chiar mențiunea, pentru prima categorie de clauze ca fiind cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului.

S-a susținut că prevederile referitoare la comisionul de risc nu intra in aceasta prima categorie posibil exceptata de art.4 al.6, ci in categoria a doua de clauze, respectiv cele ce au calitatea de a satisface cerințe de pret si de piața.

S-a menționat că acest comision de risc face parte din costul total al creditului, aspect ce rezulta fara putinta de tagada atat din prevederile art.2 pct.24 din OG nr.21/1992 - costul total al creditului pentru consummator - toate costurile, inclusiv dobanda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătură cu contractual de credit si care sunt cunoscute de creditor, cu excepția taxelor notariale - cat si de prevederile art.3 lit.g si i din Directiva 2008/48/CE - g) - costul total al creditului pentru consumatori inseamna toate costurile, inclusive dobanda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătură cu contractul de credit si care simt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale si i) - dobanda anuala efectiva insemna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent annual din valoarea totala a creditului.

S-a precizat că aceasta Directiva a fost transpusa in legislația naționala prin adoptarea OUG nr.50/2010, ordonanța ce cuprinde aceeași definiție a costului creditului la art.7 pct.4.

S-a mai argumentat că la momentul incheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legala care sa interzică perceperea unui astfel de comision de către banca.

S-a arătat că contraprestatia băncii pentru dobanda si comisionul incasat (deci pentru costul creditului pe care il percepe) este chiar punerea la dispoziția consumatorului a creditului acordat pentru o perioada de timp determinata.

S-a învederat că aceste comisioane percepute pentru acordarea unui credit determina, alaturi de dobanda curenta, dobanda anuala efectiva, iar in condițiile special rezulta in mod clar atat valoarea dobânzii curente cat si valoarea DAE, diferența dintre cele doua valori ale dobânzii mentionate expres in condițiile special ale convenției de credit fiind determinate de comisioanele percepute de banca.

S-a indicat că, atâta timp cat pentru punerea la dispoziție a creditului banca a prevăzut plata unei dobânzi anuale efective mai mari decât dobanda curenta, este evident ca plata comisionului de risc - ce determina, alaturi de alte comisioane, diferența dintre cele doua tipuri de dobânzi - reprezintă o parte din contraprestatia pentru acordarea imprumutului. De altfel acest lucru este specificat in cuprinsul art.3.5 din condițiile generale.

S-a învederat că pentru serviciul de punere la dispoziția consumatorului a unui credit de o anumita valoare pentru o anumita perioada de timp, banca are dreptul la contraprestatia acestuia ce consta in plata dobânzii anuale efective - DAE, iar valoarea DAE a fost prevăzută in mod expres in convenția părtilor si nu a fost contestata niciodata.

S-a apreciat că împrejurarea ca banca a propus consumatorilor, iar aceștia au acceptat in mod expres, formula ca DAE sa fie constituita dintr-o dobanda curenta mai mica si o serie de comisioane nu inseamna ca nu exista o contraprestatie a băncii pentru comisioanele convenite si mentionate in convenția de credit.

S-a mai susținut că modalitatea de formare a DAE tine de politica fiecărei banci, fiecare banca avand dreptul legal de a decide daca utilizeaza o dobanda curenta egala cu DAE, fara niciun comision, sau utilizeaza o dobanda curenta mai mica decât DAE, dobanda curenta la care se adauga alte comisioane.

S-a arătat că atata timp cat clauzele cu privire la comisioane au fost clar exprimate si nu au fost ascunse de banca, iar consumatorul a avut posibilitatea sa constate ca aceste comisioane fac parte din DAE, nu se pune problema lipsei contraprestatiei băncii.

S-a concluzionat că prevederile cu privire la comisionul de risc sunt clauze ce au calitatea de a satisfice cerințele de pret si sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv reglementat de art.4 al.l din Legea nr.193/2000, fiind exprimate intr-un limbaj ușor inteligibil.

S-a menționat că din modul de redactare al clauzei fata de care s-a solicitat controlul instantei de judecata, rezulta ca aceasta este exprimata intr-un limbaj ușor inteligibil, fiind clara si fara echivoc.

S-a susținut că, întrucât aceste prevederi clare si fara echivoc, exprimate in mod inteligibil, au fost cunoscute de intimatii reclamanți de la momentul incheierii convenției de credit, rezulta ca aceste clauze referitoare la comisionul de risc sunt exceptate, conform art.4 al.6 din Legea nr.193/2000 raportat la art.4 al.2 din Directiva nr.93/13/CEE, de la controlul asupra caracterului abuziv din pesrpectiva art.4 al.l din Legea nr.193/2000, fiind clauze referitoare la prețul contractului, clar si inteligibil exprimate.

S-a menționat că interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizata in conformitate cu dispozițiile art.4 al.5 lit.b din Legea nr.193/2000, cat si in coroborare cu dispozițiile art.l din Legea nr.193/2000, respectiv avandu-se in vedere "toti factorii care au stat la baza incheierii convenției", dar si imprejurarea ca la data semnării convenției clauzele contractului erau clare si neechivoce pentru intimatii - reclamanți.

S-a apreciat că prima instanță, in mod nelegal si netemeinic, nu a analizat in niciun fel susținerea apelantei - parate in sensul ca intimatii - reclamanți mai incheiasera anterior o convenție de credit cu apelanta - parata si din acest aspect rezulta faptul ca aceștia aveau cunostinta de mecanismele bancare si erau la curent, obișnuiți, informați in legătură cu clauzele contractelor de credit.

S-a indicat că trebuie amintit motivul pentru care intimatii - reclamanți au accesat creditul de la parata, acesta fiind regăsit in mod expres in art.l lit.a din condițiile speciale ale convenției de credit acoperire cheltuieli personale curente in scopul refinantarii unui credit anterior obtinut de la parata in suma de 42.000 EURO.

S-a precizat că suma acordata de apelanta - parata la momentul semnării convenției de credit a fost de 68000 EURO.

S-a susținut că acest aspect este de natura a dovedi ca intimatii - reclamanți nu erau la primul contact cu o banca sau la primul contact cu realitatea juridica a unui contract de credit.

S-a apreciat că faptul că intimatii - reclamanți au ales inca o data condițiile de creditare oferite de SC V.R.SA (si nu alte institutii de credit de pe piața financiara), denota existenta unei negocieri intre parti in urma carora, scopul urmărit de către intimatii - reclamanți a fost satisfacut in raport de interesele acestora de la acel moment.

S-a indicat că reclamanții au recunoscut la interogatoriu că au negociat toate clauzele contractuale cu pârâtă.

S-a învederat că :

- intimatii - reclamanți au acceptat integral condițiile creditului bancar oferit de apelanta - parata

- intimatii - reclamanți nu si-au exprimat niciodata, la momentul semnării convenției de credit, poziția contrara fata de articolele denigrate in prezenta acțiune

- intimatii - reclamanți si-au urmărit propriul interes, in deplina cunostinta de cauza, facand toate eforturile in sensul incheierii convenției de credit astfel cum a fost semnata, intrucat doreau refinantarea, in condiții mai avantajoase, a creditului anterior acordate de apelanta - parata

- intimatii - reclamanți au ales in cunostinta de cauza creditul in EURO intrucat le permitea sa ia o suma mai mare drept imprumut.

S-a susținut că, din punctul de vedere al interesului intimaților - reclamanți si al poziției lor de aprobare si acceptare totala, fara nicio rezerva, a convențiilor de credit, se poate discuta in privința propriei turpitudini a acestora in promovarea unei astfel de acțiuni.

S-a învederat că intimatii - reclamanți au urmărit in mod direct accesarea unei sume importante ca si credit, iar in acest scop au acceptat in mod expres sa semneze convenția de credit cu apelanta parata.

S-a menționat că literatura de specialitate si practica juridica sunt unanime in a retine ca nimeni nu poate invoca propria turpitudine pentru a obține anularea unor clauze dintr- un contract semnat de acea persoana.

S-a apreciat că poziția sustinuta de intimatii - reclamanți in speța de fata nu poate fi intrepretata decât in doua moduri:

- fie nu cunoșteau dispozițiile legale - ceea ce este inadmisibil intrucat nimeni nu se poate apara susținând ca nu cunoaște legea

- fie știau foarte bine dispozițiile legale si, in cunostinta de cauza, putem spune cu intentie directa, au incheiat convenția de credit urmărind ulterior sa micșoreze costul creditului printr-o acțiune judiciara.

S-a precizat că normele juridice sunt edictate in vederea aplicarii lor, ele apar si actioneaza in anumite condiții teritoriale, de timp si cu privire la categorii determinate de persoane.

S-a indicat că intimatii - reclamanți trebuie sa cunoasca legile la momentul semnării convenției de credit, neputând fi făcută proba contrară întrucât nimeni nu poate invoca necunoașterea legii.

S-a arătat că trebuie luat în calcul că incheierea convenției de credit s-a făcut cunoscând pe deplin consecințele juridice ale obligațiilor asumate întrucât :

- apelanta - parata nu a detinut la momentul incheierii convenției de credit monopol asupra acordarii finantarii împrumutului pentru acoperire cheltuieli personale curente

- apelanta - parata nu i-a obligat in vreun fel pe intimatii - reclamanți sa semneze convenția de credit

- apelanta - parata nu a detinut nici la momentul apariției OUG 50/2010 monopol asupra creditului pentru acoperire cheltuieli personale curente

- intimatii - reclamanți nu au formulat niciun punct de vedere contrar la articolele denigrate in prezenta acțiune, anterior sau cel mai târziu la momentul semnării convenției

- în ipoteza in care intimatii - reclamanți nu agreau condițiile contractuale, aveau libertatea de a se orienta către orice alta institutie de credit din piața pentru a incerca obținerea sumei de bani necesara refinantarii.

S-a apreciat că, din faptul contrar, respectiv al inexistentei eforturilor intimatilor - reclamanți de a obține acest credit de la alte institutii de credit, rezulta doua concluzii logice :

- in primul rand condițiile de creditare oferite de apelanta - parata reprezentau la acel moment cea mai buna soluție contractuala din piața financiara

- in al doilea rand intimatii - reclamanți nu au obtinut acord de creditare din partea unei alte institutii financiare.

S-a învederat că, știind foarte bine oferta de creditare a apelantei - parate si avand posibilitatea reala de a purta o negociere cu aceasta in privința condițiilor contractuale, intimatii - reclamanți au ales sa semneze convenția de credit nr.0162813/6.10.2008.

S-a concluzionat că intimatii - reclamanți au avut, de la momentul semnării convenției de credit, prefigurarea clara atat a prestatiei apelantei - parate, cat si a propriei contraprestatii pe parcursul derulării convenției.

S-a apreciat că prima instanță, in analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, trebuia sa încadreze intimatii - reclamanți in categoria de consumatori medii, astfel cum aceasta sintagma este definita in legislație.

Plecând de la definiția data de art.2 lit.m din Legea nr.363/2007 consumatorului mediu - consumatorul considerat ca fiind rezonabil informat, atent si precaut, tinand seama de factorii sociali, culturali si lingvistic, Legea nr 193/2000 reglementează in chiar primul sau articol categoria contractelor care fac obiect al legii respectiv orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fară echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Noțiunea de "consumator mediu" poate să fie avută în vedere și în cadrul dreptului comunitar al concurenței. În cauza Yves Rocher, Curtea de Justiție a luat în considerare așteptările unui consumator mediu, obișnuit informat, care este, în mod rezonabil, atent și avizat, subliniind legătura existentă între asigurarea corectitudinii tranzacțiilor comerciale și libera concurență.

S-a susținut că pot să fie aduse în atenție mai multe hotărâri ale CEJ care au fost pronunțate în legătură cu aspecte ce privesc protecția consumatorilor și în cuprinsul cărora conotațiile noțiunii de consumator sunt relevante, deopotrivă, pentru dreptul comunitar al afacerilor. Astfel, după cum reiese din hotărârile Curții în cauzele Langguth (29 iunie 1995 C-456/93), Springenheide (16 iulie 1998 - C 210/1996 ) și Darbo (4 aprilie 2000 - C 465/98 ), consumatorul la care se raportează prevederile legale comunitare prin care se urmărește informarea adecvată a acestuia este un consumator mediu, obișnuit informat, în mod rezonabil atent și avizat.

S-a apreciat că, din prisma conținutului raportului existent intre cele doua parti, intimatii - reclamanți au fost foarte bine informați, foarte atenti si totodata avizați in realizarea actelor care le-au incheiat, cu atat mai mult cu cat anterior se aflasera in relații de creditare bancara cu apelanta - pârâtă.

În acest sens, s-a învederat :

- în primul rand, semnarea convenției anterioare de credit cu apelanta - parata, accesandu-se un credit in suma de 42000 EURO

- în al doilea rand, solicitarea de acordare a creditului a venit in mod exclusiv, liber, din partea intimatilor - reclamanți

- în al treilea rand, prin creditul acordat de apelanta - parata s-a refinantat integral creditul anterior al intimatilor - reclamanți

- în al patrulea rand, intimatii - reclamanți au accesat un credit in moneda EURO la solicitarea lor expresa

- în al cincilea rand, creditul accesat de intimatii - reclamanți a fost superior ca valoare creditului refinantat, astfel incat aceștia au obtinut sume suplimentare de utilizat in interes propriu

- în al șaselea rand, trebuie mentionat ca intimatilor - reclamanți le-a fost inmanat planul de rambursare, inscris care face parte integranta din fiecare convenție de credit si in continutul caruia in mod distinct este mentionata rubrica comision de risc.

S-a menționat că redactarea contractelor de credit ale SC V.R.SA a avut la baza Directiva 87/102/CE si ulterior Directiva 2008/48/CE.

S-a precizat că, potrivit dispozițiilor regăsite in Capitolul V - denumit ""Informații și drepturi privind contractele de credit" din Directiva 2008/48/CE, respectiv dispozițiile art.10 lit.g prevăd obligativitatea menționării dobânzii anuale efective (DAE), precum si a valorii totale platibile de către consumator, calculate la momentul incheierii contractului.

S-a indicat că, în conformitate cu dispozițiile directivei mai sus mentionate, atat valoarea totala cat si valoarea lunara de plata ce ar fi revenit clientului era regăsită in planul de rambursare, in cadrul acesteia fiind inclus alaturi de dobanda si comisionul de risc.

S-a învederat că includerea in prețul contractului atat a comisionului de risc, cat si a dobânzii, este in conformitate cu dispozițiile art.3 lit.g din Directiva 2008/48/CE.

S-a mai susținut că interpretarea caracterului abuziv nu trebuie facuta doar din prisma dispozițiilor art.4 al.l si 2 din Legea nr.193/2000, ci aceasta dispoziție trebuie completata si cu cea regăsită la lit.b) din Anexa Legii nr.193/2000.

S-a menționat că pentru a incadra aceste clauze in continutul lit.b) din Anexa si deci pentru a retine caracterul abuziv al clauzelor, ar fi trebuit ca intimatii - reclamanți "sa fi fost obligați" sa incheie convenția de credit.

S-a precizat că această condiție nu este îndeplinită în cauză întrucât :

- intimatii - reclamanți au fost cei care au contactat banca in scopul acordarii creditului

- apelanta - parata nu a impus intimatilor - reclamanți aceasta varianta de creditare, ci ea a fost aleasa chiar de către aceștia

- apelanta - parata nu a impus valoarea sumele imprumutate, ci aceasta a fost aleasa de către intimatii - reclamanți in raport cu nevoile din acel moment

- apelanta - parata nu a ales moneda (EURO), ci aceasta a fost aleasa de către intimatii - reclamanți intrucat puteau accesa un credit de valoare mai mare

- apelanta - parata nu a ales durata in care poate fi rambursat creditul, ci tot intimatii - reclamanți au optat pentru aceasta perioada intrucat posibilitățile lor financiare nu ar fi permis rambursarea intr-un termen mai scurt a sumei imprumutate.

S-a arătat că apelantei - parate V.R.SA ii revenea obligația de informare in cadrul contractului bancar, obligație ce a fost realizată, netrebuind insa a fi confundata cu o obligație de sfatuire, de consiliere a clientului.

S-a menționat că acest comision de risc este determinat matematic in expresie procentuala - 0,165% - aplicabil la soldul creditului, platibil lunar si determinabil aritmetic in suma fixa, astfel incat oricine stapaneste principiile de baza ale aritmeticii poate stabili cuantumul acestui comision, fiind exclusă din domeniul de aplicare a normelor de ordine publica privind clauzele abuzive in contractele de credit bancar, conform art.4 al.6 din Legea nr.193/2000.

S-a apreciat că prevederile privind comisionul de risc sunt prevăzute in mod clar si inteligibil, au fost cunoscute de intimatii - reclamanți la momentul incheierii contractului de credit, au fost detaliate separat in graficul de rambursare ce reprezintă anexa la contract, astfel incat intimatii - reclamanți au avut posibilitatea reala de a lua la cunoștința de toate condițiile contractuale, cunoscând astfel toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor lor. In plus, acest comision se aplica la soldul creditului si nu la totalul sumei împrumutate, astfel că valoarea lui scade proporțional cu scaderea valorii creditului.

S-a concluzionat că prevederea inserata la art.5 lit.a nu creeaza un dezechilibru intre drepturile si obligațiile părtilor, motiv pentru care, aceasta clauza nu poate fi considerate ca si abuziva.

S-a mai susținut că se confundă noțiunea de ";dezechilibru semnificativ"""" in accepțiunea normelor comunitare, această noțiune fiind interpretată eronat de prima instanță.

S-a apreciat că debitorul băncii suportă prețul creditului compus din cele două componente ale acestuia (dobânda si comisioanele), iar apelantei - parate SC V.R.SA îi revine obligația remiterii sumei împrumutate, obligație îndeplinita prin virarea sumei in contul curent al intimatilor - reclamanți.

S-a mai adăugat că banca are și obligația administrării împrumutului in toata perioada de contractare si altele evidentiate în dispozițiile art.7.2 din condițiile generale.

S-a menționat că trebuie să aibă prioritate definiția data " dezechilibrului semnificativ" in cadrul Directivei, apelanta - parata virând integral suma de bani mentionata in contract in contul intimatilor - reclamanți la momentul semnării convenției de credit.

S-a apreciat că obligația de restituire a prețului contractual, mentionata in planul de rambursare, pe parcursul a 19 ani nu poate fi confundata cu un dezechilibru semnificativ data fiind durata foarte mare de restituire si posibilele riscuri aferente neplății.

S-a mai precizat că nu se poate susține ca exista un dezechilibru semificativ intre obligațiile asumate de parti atata timp cat condițiile contractuale si modalitatea de plata a prețului contractual erau evidentiate in mod clar si inteligibil.

S-a susținut că daca imprumutatii ar fi considerat ca plata comisionului de risc devine mult prea oneroasa raportat la costul creditului oferit de alte produse financiar bancare, ar fi putut sa contracteze un al mijloc de refinantare, ceea ce nu s-a intamplat.

S-a învederat că dezechilibrul contractual trebuie cercetat prin raportare la procentul lunar, la perioada lunga de timp pentru care s-a acordat creditul si nu in ultimul rand prin prisma faptului ca un contract de credit presupune o executare succesiva a prestațiilor din partea intimatilor - reclamanți, in timp ce prestatia apelantei - parate a fost o executare uno ictu, aspecte ce trebuie luate in considerare la aprecierea echilibrului prestațiilor asumate prin contract.

S-a menționat că trebuie avute in vedere si caracteristicile contractului de credit, prin modul diferit de executare a obligațiilor principale ale părtilor.

S-a argumentat că în timp ce apelanta - parata acorda imprumutul intr-o singura transa, la momentul incheierii contractului, intimatii - reclamanți isi executa obligația de plata lunar, pe o perioada indelungata de timp, aspect ce impune anumite cheltuieli apelantei - parate in legătură cu tot ce inseamna administrarea contractului de credit pe perioada acordarii sale, cheltuieli ce se regăsesc in costul creditului sub forma anumitor comisioane a căror incasare nu poate aparea ca abuziva atata timp cat au fost clar exprimate si acceptate de intimatii - reclamanți.

S-a arătat că din indicarea faptului ca acest comision de risc se plătește pentru punerea la dispoziție a creditului si din includerea lui in valoarea DAE, rezulta ca el face parte din costul creditului, iar din indicarea expresa a cuantumului, a modului de calcul, al scadentei, al perioadei de calcul, face din aceasta clauza una clara si inteligibila.

S-a învederat că prevederile convențiilor de credit încheiate de V.R.SA nu sunt identite, ci diferite intre ele, in raport de aptitudinea fiecărui client de a-si negocia clauzele unui contract.

S-a susținut că prima instanță, in mod netemeinic si nelegal, a retinut ca apelanta - parata nu a făcut dovada existentei unor condiții diferite de cuantum si existenta a comisionului de risc in alte convenții de credit. Tocmai acest aspect, in privința caruia apelanta - parata a administrat proba cu înscrisuri, arata posibilitatea de negociere existenta la nivelul apelantei parate cu potențialii clienți, solicitanti de credite bancare.

S-a indicat că prin aceste inscrisuri s-a dovedit ca orice client care a dorit negocierea conținutului convenției de credit a avut posibilitatea efectiva de a realiza acest aspect. per a contrario, acceptand in mod expres oferta apelantei - parate si semnând convenția de credit rezulta ca intimatii - reclamanți au fost interesati numai de obținerea sumei de bani.

S-a apreciat că intimatii - reclamanți au analizat continutul obligațiilor contractuale, au cunoscut obligațiile de plata si au acceptat in mod expres toate acestea prin semnarea convenției de credit.

S-a susținut că justețea acestei opinii rezultă și din faptul că nu exista nicio contraoferta din partea intimatilor - reclamanți sau vreo obiectiune reala cel mai târziu la momentul incheierii convenției de credit.

S-a adăugat că intimații - reclamanți au recunoscut la interogatoriu că au făcut o comparație între ofertele diverselor bănci și au concluzionat că oferta pârâtei era cea mai bună din piața bancară.

Dat fiind diferentele substanțiale intre convențiile de credit incheiate de apelanta - parata cu alte persoane fizice, s-a susținut că s-a făcut dovada posibilității reale a fiecărui client de a negocia continutul convenției de credit si clauzele convenției de credit.

S-a învederat că această probă este facută prin simpla comparare a convenției de credit incheiata de intimatii - reclamanți cu urmatoarele convenții de credit :

- in convenția de credit nr.0147486/DZ/15.04.2008 pct.5 lit.a comision de risc 0,05%

- in convenția de credit nr.0111084/30.07.2007 pct.5 lit.a comision de risc 0,1%

- in convenția de credit nr.0161562/23.09.2008 pct.5 lit.a comision de aranjament neexistand niciun comision de risc.

S-a concluzionat că din aceste elemente rezulta doua concluzii importante :

- in primul rand, comisionul de risc a fost o clauza negociata intre părțile contractante sub aspectul existentei sale

- in al doilea rand, comisionul de risc a fost o clauza negociata intre părțile contractante sub aspectul cuantumului sau.

S-a argumentat că intimatilor - reclamanți le-a fost prezentata oferta băncii, iar aceștia au fost satisfacuti de condițiile propuse de banca, nesimtind nevoia unei negocieri sau a propunerii unei contraoferte. In aceste condiții este evidenta eroarea intimatilor - reclamanți in indicarea unui caracter nenegociat al convenției, fiind binecunoscut faptul ca in situatia contractelor comerciale, oferta urmata de acceptare pura si simpla, fara a se condiționa in vreun fel semnarea contractului, reprezintă întrunirea acordului de voința al pârtilor contractante, acord de voința consfiintit prin semnarea convenției de credit.

S-a menționat că intimatii reclamanți au acceptat in mod expres oferta băncii, semnând convenția de credit, nu au solicitat băncii explicații in legătură cu clauzele contractuale si înțelesul lor, acest aspect demonstrând faptul că au inteles termenii utilizati si clauzele contractuale la momentul incheierii contractului.

S-a precizat că acceptarea ofertei de a contracta nu este o obligație, dupa cum nici propunerea unei contraoferte nu este o obligație, ci un drept pe care o parte il exercita sau nu, in funcție de interesele sale la momentul precontractual.

S-a indicat că atata timp cat nu exista nici macar un inceput de proba scrisa din partea intimatilor - reclamanți din care sa rezulte ca s-ar fi opus in vreun fel la acest comision de risc si atata timp cat s-a făcut dovada posibilității negocierii acestui comision de risc in alte cazuri similare (contracte de credit), a fost răsturnată prezumția simpla instituita de art.4 al.2, fiind dovedit caracterul negociat al acestei clauze.

S-a mai adăugat că sumele solicitate de intimatii - reclamanți nu au caracter cert, nefiind facuta dovada plații integrale a acestor sume către parata.

S-a mai susținut că este nelegală și soluția de admitere a solicitării intimatilor - reclamanți de a se constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare.

S-a învederat că urmare a intrării în vigoare a dispozițiilor OUG nr.50/2010, SC V.R.SA a notificat fiecare client in vederea semnării actului adițional, ce avea ca obiect adaptarea convenției la dispozițiile OUG nr.50/2010.

S-a indicat că clienții aveau posibilitatea refuzului actului adițional prin comunicarea unei notificări către banca, însă intimatii - reclamanți nu au refuzat semnarea actului adițional si nu au comunicat băncii un punct de vedere contrar fata de prevederile acestuia.

S-a susținut că acest act adițional a intrat in vigoare in temeiul legii, aspect rezultat din chiar din continutul acestui inscris.

Pe fondul apariției Legii nr.288/2010, intimatii - reclamanți aveau posibilitatea de a solicita revenirea la condițiile inițiale de creditare convenite de parti, însă nu au utilizat aceasta posibilitate legala.

S-a învederat că actul adițional nr.1 prevedea, in favoarea intimatilor - reclamanți, faptul ca DAE avea valoarea de 7,89% p.a., reprezentând o micșorare in termeni reali a costurilor creditului, avand in vedere ca prin convenția inițiala valoarea DAE era de 8,45% p.a.

S-a indicat că în cuprinsul actului adițional se prevede plata de către intimatii - reclamanți a unui singur comision si anume un comision de administrare credit in valoare de 0.165% pe luna.

S-a apreciat că este nelegală și soluția de admitere a solicitării intimatilor - reclamanți de a se constata că nu datoreaza băncii suma de 7366,97 EURO de la 21.11.2011 si pana la 3.11.2014.

S-a menționat că sunt invocate toate argumentele expuse anterior.

S-a adăugat că, in conformitate cu dispozițiile art.35 NCPC, acest capăt de cerere era inadmisibil intrucat intimatii - reclamanți aveau posibilitatea de a cere realizarea dreptului si nu cererea de constatare a unui drept.

În drept, s-au invocat dispozițiile art.969 si urm., art.1020, art.1021 si art.1025 Cod civil de la 1864, art.254 al.l NCPC, art.6 alin.l CEDO, art.21 si 24 din Constitutia României, art.4 al.5 lit.b si al.6, lit.b din Anexă din Legea nr.193/2000, art.2 pct.24 din OG nr.21/1992, art.3 lit.g si i din Directiva 2008/48/CE, art.7 pct.4 din OUG nr.50/2010, art.4 al.2 din Directiva nr.93/13/CEE, art.1 al.5 din Constitutia României, art.2 lit.m din Legea nr.363/2007, hotărârile CEJ în cauzele Langguth(29 iunie 1995 C-456/93), Springenheide (16 iulie 1998 - C 210/1996) și Darbo (4 aprilie 2000 - C 465/98), art.263 si art.382 Cpc de la 1865, art.466 si urm. NCPC.

La data de 10.09.2015, prin Serviciul Registratură, intimații - reclamanți D. I. și D. V au depus la dosar o cerere prin care au solicitat respingerea apelului.

În motivare s-a arătat că apelanta - pârâtă le-a comunicat o adresă prin care a recunoscut debitul, astfel că apelul formulat a rămas fără obiect.

La cerere s-au atașat înscrisuri (f.28 - 29 dosar apel).

IV. În faza apelului nu s-au administrat probe noi.

V. Analizând apelul declarat, raportat la dispozițiile art.479 - 480 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea reține următoarele :

1). Nu poate fi reținut motivul de apel referitor la incidența dispozițiilor art.4 al.6 din Legea nr.193/2000.

Trebuie observat că pentru stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuie avute în vedere dispozițiile Legii nr.193/2000, care transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE.

Instanța națională este obligată să interpreteze Legea nr.193/2000 în lumina textului și a finalității directivei europene, ținând cont și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.

Potrivit art.4 al.2 din Directiva 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului principal al contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Această prevedere din legislația comunitară a fost transpusă în art.4 al.6 din Legea nr.193/2000, care prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj usor inteligibil.

În jurisprudența CJUE s-a arătat că, termenii "obiect principal al contractului"; și "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, și serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte"; care figurează la art.4 al.2 din Directiva 93/13, trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul acestei prevederi și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Totodată, Curtea Europeană de Justiție a indicat că, fiind o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive, care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin Directiva 93/13, dispozițiile art.4 al.2 trebuie interpretate strict (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Trebuie observat că în jurisprudența CJUE au fost formulate criterii pentru interpretarea noțiunilor prevăzute de art.4 al.2 din Directiva 93/13, care țin seama tocmai de obiectivul propriu al Directivei și anume cel care vizează obligarea statelor membre să prevadă un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru a aprecia eventualul său caracter abuziv în scopul asigurării protecției care trebuie acordată consumatorului ca urmare a faptului că acesta se află într-o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Referitor la noțiunea de "obiect principal al contractului";, Curtea Europeană de Justiție a statuat că prevederile contractuale care se circumscriu acestei noțiuni, în sensul art.4 al.2 din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale unui contract și care, ca atare, îl caracterizează, iar clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului (cauza Matei, C143/13, cauza K. și R., C-26/13).

Trebuie remarcat că instanțele naționale sunt cele care apreciază, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectivele clauzele contestate constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (cauza Matei, C143/13).

Raportând aceste considerații din jurisprudența CJUE la situația din prezenta cauză, Curtea apreciază că nu fac parte din obiectul principal al convenției de credit nr.0162813/06.10.2008 comisioanele de risc / de administrare.

Trebuie obervat că un contract poate cuprinde clauze prin care sunt stabilite prestații esențiale, care caracterizează contractul și fără de care acesta nu ar putea să existe, dar și clauze care au un caracter accesoriu, care nu sunt de esența raportului contractual.

Stabilirea caracterului esențial sau accesoriu al unei clauze contractuale trebuie realizată în urma unei interpretări stricte întrucât chiar dispozițiile art.4 al.2 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în acest mod, așa cum rezultă din jurisprudența CJUE (cauza M., C143/13, cauza K.r și Rabai, C-26/13).

În consecință, în cazul unui contract de credit bancar, sunt prestații esențiale doar acelea în lipsa cărora nu s-ar mai putea considera că avem de a face cu o astfel de convenție, aceasta nemaiputând exista în forma convenită de părți.

În aceste condiții, Curtea apreciază că perceperea unor comisioane de risc / de administrare nu reprezintă prestații esențiale în cadrul unui contract de credit bancar întrucât acest tip de convenții pot exista chiar dacă nu sunt percepute aceste comisioane.

În acest sens, trebuie observat că tipurile de comisioane percepute sunt diferite de la o bancă la alta, astfel că nu se poate considera că un anumit tip de comision solicitat de o anumită bancă / anumite bănci caracterizează toate contractele de credit, din moment ce există alte bănci care nu percep acel tip de comison.

Mai mult, în cadrul contractelor încheiate de aceeași bancă, un tip de comision este perceput în anumite perioade de timp, nefiind solicitat clienților în alte perioade de timp.

În acest sens, apelanta - pârâtă a depus la dosar mai multe contracte de credit din care rezultă că a perceput comisioane de risc în diferite cuantumuri sau nu a solicitat unor clienți acest tip de comision.

Prin urmare, din moment ce nu toate băncile percep comisioane de risc / de administrare și mai mult, chiar aceeași bancă nu solicită întotdeauna aceste tipuri de comisioane, rezultă că prestațiile referitoare la comisioanele de risc / de administrare nu sunt esențiale pentru un contract de credit bancar, astfel de convenții putând să existe și în lipsa unor clauze prin care se stabilesc aceste tipuri de prestații.

Împrejurarea că un contract de credit bancar are un caracter complex, fiind distinct de un simplu contract de împrumut nu poate conduce la altă concluzie.

Existența unor prestații (comisioane) suplimentare față de convenția de împrumut este de natură să diferențieze contractul de credit bancar de cel de împrumut.

Dar acest lucru nu înseamnă că toate prestațiile (comisioanele) suplimentare sunt esențiale pentru contractul de credit bancar și că în lipsa acestora nu ar putea exista o astfel de convenție.

Așa cum a fost argumentat mai sus, un contract de credit bancar poate fi încheiat chiar dacă o bancă nu percepe un comision de risc / de administrare.

Împrejurarea că aceste tipuri de comisioane sunt percepute în vederea punerii la dispoziție / restituirii creditului nu le transformă în prestații esențiale.

Dimpotrivă, comisioanele care nu pot avea o existență de sine stătătoare, în sensul că nu pot fi contractate independent de prestațiile esențiale ale contractului de credit bancar, reprezintă prestații accesorii.

Or, comisioanele de risc / de administrare nu au o existență de sine stătătoare, nefiind posibil să existe un contract de credit bancar care să prevadă doar plata unor comisioane de risc / de administrare.

În consecință, Curtea apreciază că nu fac parte din obiectul principal al convenției de credit nr.0162813/06.10.2008 prestațiile referitoare la comisioanele de risc / de administrare.

Referitor la a doua categorie de excluderi prevăzute de art.4 al.2 din Directiva 93/13, în jurisprudența CJUE s-a stabilit că această excepție are un domeniu de aplicare restrâns întrucât aprecierea nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat (cauza Matei, C143/13, cauza K. și R., C-26/13).

Clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor (cauza Matei, C143/13, cauza K. și R., C-26/13).

În acest context, în jurisprudența CJUE s-a învederat că nu s-ar pune în discuție caracterul adecvat al prețului față de serviciul furnizat atunci când se susține faptul că nu se furnizează nicio prestație efectivă care să poată constitui contrapartida unui comision perceput, astfel că nu se poate pune problema caracterului adecvat al comisionului respectiv (cauza Matei, C143/13, cauza K. și R., C-26/13).

Curtea constată că aceasta este situația și în speță de față întrucât intimații - reclamanții pretind că nu beneficiează de nicio contraprestație din partea băncii în schimbul comisioanelor de risc / de administrare.

Trebuie observat că, din punctul de vedere al incidenței celei de a doua categorii de excluderi prevăzute de art.4 al.2 din Directiva 93/13, nu prezintă relevanță justețea susținerilor intimaților - reclamanți referitoare la lipsa contraprestației băncii întrucât această problemă urmează a fi verificată de către Curtea atunci când va efectua controlul de fond al caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de risc / de administrare.

Prin urmare, nu se invocă o inadecvare a prețului față de serviciile furnizate, ci o lipsă totală a contraprestației, astfel că nu este incidentă nici a doua categorie de excluderi prevăzute de art.4 al.2 din Directiva 93/13 și art.4 al.6 din Legea nr.193/2000.

Împrejurarea că valoarea comisoanelor de risc / de administrare ar reprezenta remunerații pentru serviciile prestate de bancă, fiind incluse în costul total al creditului (DAE), este lipsită de relevanță pentru aprecierea aspectului dacă clauzele contractuale care prevăd aceste comisioane definesc "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, și serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte"; întrucât, așa cum a fost menționat mai sus, intimații - reclamanți pretind că nu există un serviciu / bun care să fie furnizat de către apelanta - pârâtă și cu care să poată fi comparat cuantumul comisioanelor percepute.

Totodată, faptul că la momentul încheierii convenției de credit nu exista o dispoziție legală care să interzică perceperea unor comisioane de risc / administrare nu poate conduce la concluzia că prevederile contractuale care stabilesc aceste comisioane sunt excluse de la analiza caracterului abuziv în baza art.4 al.6 din Legea nr.193/2000.

Mai mult, așa cum rezultă din art.4 al.2 din Directiva 93/13/CEE și art.4 al.6 din Legea nr.193/2000, în situația în care clauza nu este definită, este neclară, echivocă sau exprimată într-un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.

Obligația de transparență presupune utilizarea unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Cerința privind transparența clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, prezentând o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența și posibilitatea ca un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl privește (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Or, clauzele privind comisioanele de risc / de administrare nu sunt exprimate clar și inteligibil în sensul art.4 al.2 din Directiva 93/13/CEE și art.4 al.6 din Legea nr.193/2000.

Din modul de redactare a acestor clauze rezultă că banca a perceput comisionul de risc pentru punerea la dispoziție la creditului, situația fiind similară cu cea reglementată de art.3.1.1 din condițiile generale cu privire la dobânda curentă, ceea ce induce ideea că pentru același serviciu al băncii (punerea la dispoziție a creditului) se percep două costuri, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată clar și inteligibil.

Simpla determinare a comisionului de risc sub forma unui procent din soldul creditului nu poate fi considerată o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț întrucât scindarea prețului contractului în aceste componente conduce la concluzia că s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, ce trebuie cunoscute de consumator la momentul perfectării convenției de credit.

Așadar, în condițiile inexistenței unei reglementări clare și neechivoce a clauzelor în discuție, prima instanță a apreciat în mod corect că este permisă analiza clauzelor referitoare la comisioanele de risc / de administrare din perspectiva caracterului abuziv.

În concluzie, Curtea apreciază că nu este întemeiată susținerea apelantei - pârâte potrivit căreia clauzele referitoare la comisioanele de risc / administrare nu pot fi supuse controlului caracterului abuziv, nefiind incidente excluderile prevăzute de dispozițiile art.4 al.6 din Legea nr.193/2000 și art.4 al.2 din Directiva 93/13/CEE.

2). Contrar opiniei apelantei - pârâte, Curtea constată că în mod corect a apreciat prima instanță că sunt abuzive clauzele prevăzute la art.5 pct.5.1 lit.a din convenția de credit nr.0162813/06.10.2008 - condiții speciale și cele din secțiunea 3 pct.5 și 6 din condițiile generale ale convenției.

Pentru stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuie avute în vedere dispozițiile Legii nr.193/2000, care transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE.

Referitor la noțiunea de "clauză abuzivă";, art.3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În dreptul intern, art.4 al.1 din Legea nr.193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții :

i). clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul

ii). prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului

iii). nu este respectată cerința bunei - credințe.

Prin urmare, pentru stabilirea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite toate cele trei condiții enumerate mai sus.

Pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale urmează a fi avute în vedere următoarele criterii stabilite în art.4 al.5 din Legea nr.193/2000 (care transpune art.4 al.1 din Directiva 93/13/CEE) :

- natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii contractului

- toți factorii care au determinat încheierea contractului

- alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Curtea apreciază că sunt îndeplinite toate cele trei condiții pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art.5 pct.5.1 lit.a din convenția de credit nr.0162813/06.10.2008 - condiții speciale și cele din secțiunea 3 pct.5 și 6 din condițiile generale ale convenției.

i). În mod corect prima instanță a considerat că este îndeplinită prima condiție, nefiind negociate direct cu intimații - reclamanți clauzele constatate ca fiind abuzive.

Trebuie observat că, potrivit jurisprudenței constante a CJUE, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de vânzător sau de furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora, fiind necesară o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract, pentru a compensa dezechilibrul care există între consumator și profesionist (cauzele C-168/051 E. M. M. C., C-40/08 Asturcom Telecomunicaciones SL, C-76/2010 Cauza Pohotovost’ s.r.o).

Conform art.4 al.2 din Legea nr.193/2000 (care transpune art.3 al.2 din Directiva 93/13/CEE), o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale.

Totodată, art.4 al.3 din Legea nr.193/2000 (care transpune art.3 al.2 din Directiva 93/13/CEE) instituie o prezumție relativă a lipsei de negociere a clauzelor standard preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada contrară, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

În art.3 din Normele din 16/02/2007 aprobate prin Ordinul ANPC nr.92/2007 (forma în vigoare la data încheierii contractului) a fost definit contractul preformulat ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu.

Aceasta este și situația în prezenta cauza, fiind vorba de un contract de credit ale cărui clauze sunt standard preformulatede către bancă.

În acest sens, trebuie observat că apelanta - pârâtă a indicat în întâmpinarea depusă în fața primei instanțe și în cererea de apel că intimaților - reclamanți le-a fost prezentată oferta băncii, iar aceștia au fost satisfăcuți de condițiile propuse (f.48 dosar fond, f.15 dosar apel).

Prin urmare, convenția de credit conține clauze standard preformulate de către apelanta - pârâtă întrucât acestea au fost propuse de către bancă prin oferta comunicată intimaților - reclamanți.

În aceste condiții, conform art.4 al.3 din Legea nr.193/2000 (care transpune art.3 al.2 din Directiva 93/13/CEE), operează prezumția relativă de lipsă a negocierii a clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive, care nu a fost răsturnată de apelanta - pârâtă.

Așa cum rezultă din interpretarea art.4 al.2 din Legea nr.193/200 (care transpune art.3 al.1 din Directiva 93/13/CEE), o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei.

Raportat la toate probele administrate și, conform art.4 al.5 lit.b din Legea n.r193/2000, la toți factorii care au determinat părțile să încheie contractul de credit, Curtea apreciază apelanta - pârâtă nu a dovedit faptul că intimații - reclamanți au avut posibilitatea să influenteze conținutul clauzelor constatate ca fiind abuzive și nu doar să le accepte așa cum au fost formulate de bancă sau să refuze încheierea contractului.

La conceperea clauzelor în discuție intimații - reclamanți nu au avut nicio posibilitate de influențare a conținutului acestora întrucât apelanta - pârâtă a redactat proiectul (oferta) de contract.

Contrar opiniei apelantei - pârâte, Curtea consideră că intimații - reclamanți nu au avut posibilitatea influențării naturii clauzelor nici în perioada ulterioară comunicării proiectului (ofertei) de contract și până la semnarea acestuia.

În acest sens, trebuie avut în vedere că la dosar nu a fost depusă nicio probă din care să rezulte că, în perioada precontractuală, intimaților - reclamanți le-a fost comunicat vreun mecanism prin care pot obține modificarea unor clauze contractuale.

Împrejurarea că intimații - reclamanți încheiaseră anterior un contract de credit cu SC V.R.SA nu poate conduce la concluzia că aceștia trebuiau să cunoască / să presupună care este mecanismul de negociere pe care banca îl aplică pentru perfectarea altor contracte de credit.

Prin urmare, nu există nicio probă din care să rezultă că apelanta - pârâtă le-a comunicat, în perioada precontractuală, intimaților - reclamanți mecanismul prin care pot obține modificarea unor clauze contractuale, astfel că aceștia au fost lipsiți de posibilitatea unei negocieri directe și efective a clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Împrejurarea că ar fi existat posibilitatea pentru consumator să ceară informații / de a se informa singur ori să facă o contraofertă nu echivalează cu o negociere directă și efectivă, atâta timp cât nu s-a făcut dovada că intimații - reclamanți au fost informații cu privire la posibilitatea și modalitatea în care trebuie formulată contraoferta.

Mai mult, apelanta - pârâtă nu a depus nicio probă din care să rezulte că o contraofertă cu privire la clauzele în discuție ar fi putut conduce efectiv la modificarea acestora în sensul dorit de intimații - reclamanți.

O concluzie contrară nu poate rezulta din faptul că anumiți clienți au încheiat contracte de credit care au un alt cuantum al comisioanelor de risc / administrare sau nu au astfel de comisioane întrucât la dosar nu a fost depusă nicio dovadă că acești clienți au putut să negocieze clauzele contractuale referitoare la comisioane și nu le-au acceptat așa cum au fost propuse de către bancă (f.68 - 81 dosar fond).

De altfel, Curtea apreciază că nu se poate face o comparație între convenția de credit încheiată de intimații - reclamanți și contractele de credit depuse la dosar de către apelanta - pârâtă pentru exemplificarea posibilităților de negociere întrucât există diferențe în ceea ce privește perioada de creditare și valoarea creditului.

Totodată, faptul că un consumator a ales o anumită bancă sau că dintre mai multe tipuri de credite l-a solicitat pe cel care corespundea cel mai bine nevoilor sale ori că fiecare contract conține date specifice fiecărui client nu reprezintă o dovadă a negocierii în concret a clauzelor în discuție, diferențele nefiind determinate de procesul de negociere, ci de circumstanțele personale ale fiecărui client (venituri diferite, situații familiale diferite etc.).

Nu poate fi reținută susținerea apelantei - pârâte potrivit căreia intimații - reclamanți nu se aflau într-o situație de inferioritate din punct de vedere al experienței bancare.

Este greu de conceput cum se poate ca intimații - reclamanți, doar fiindcă au mai încheiat un alt contract de credit, să se afle pe o poziție de egalitate în ceea ce privește experiența bancară cu o bancă, care încheie zilnic astfel de convenții de credit.

Totodată, împrejurarea că un client a mai încheiat anterior un contract de credit nu poate constitui o dovadă că ar cunoaște mecanismele bancare și că ar fi obișnuit cu prevederile pe care le conțin aceste convenții.

Este total falsă susținerea apelantei - pârâte potrivit căreia intimații - reclamanți ar fi recunoscut că au negociat toate clauzele convenției de credit.

Așa cum rezultă din răspunsurile la interogatoriu (întrebările nr.3 și 5), intimații - reclamanți au indicat expres că nu au putut negocia clauzele contestate (f.103 - 108 dosar fond).

Nu poate fi reținută susținerea apelantei - pârâte potrivit căreia intimații - reclamanți ar invoca propria turpitudine prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, nu se poate susține că ar fi vorba de o turpitudine (culpă) a intimaților - reclamanți din moment ce aceștia s-au aflat într-o poziție de inferiorite în relația cu banca, iar această situație i-a determinat să accepte condițiile redactate în prealabil de către apelanta - pârâtă.

În consecință, conform art.4 al.2 și al.3 din Legea nr.193/2000, în favoarea consumatorului operează prezumția relativă a lipsei de negociere a clauzelor contractuale, prezumție ce nu a fost răsturnată de apelanta - pârâtă prin dovada contrară în sensul că intimații - reclamanți ar fi avut, în concret, posibilitatea să modifice clauzele în discuție și nu doar să le accepte, așa cum au fost formulate de bancă, sau să refuze să încheie contractul în forma propusă de apelanta - pârâtă.

ii). Contrar opiniei apelantei - pârâte, Curtea apreciază că este îndeplinită și cea de a doua condiție întrucât prin clauzele constatate ca fiind abuzive s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Așa cum s-a stabilit în jurisprudența CJUE, în scopul aprecierii existenței eventuale a unui dezechilibru semnificativ trebuie să se țină seama de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului, raportat la toate circumstanțele care au însoțit încheierea acestui contract, precum și la toate celelalte clauze ale acestuia (cauza Constructora Principado SA, C 226/12).

Curtea Europeană de Justiție a reținut că dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale (cauza Constructora Principado SA, C 226/12).

Totodată, în cauza M. A. C415/11, CJUE a reținut că "noțiunea "dezechilibru semnificativ"; în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește consumatorul menționat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive";.

Raportând aceste considerații din jurisprudența CJUE la situația din prezenta cauză, în primul rând, trebuie observat că, din art.3.5 din Condițiile generale rezultă că banca a perceput comisionul de risc pentru punerea la dispoziție la creditului.

După apariția OUG nr.50/2010, apelanta - pârâtă a dorit ca acest comision de risc să fie redenumit în comision de administrare.

Nicio altă prevedere contractuală din condițiile generale sau din cele speciale nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului de risc / de administrare ori justificarea acestuia.

Din cuprinsul convenției de credit nu rezultă rolul, funcțiile sau criteriile de determinare a acestui comision, ce reprezintă el, ce riscuri este menit să acopere, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este în concret serviciul pe care banca îl prestează în schimbul acestui comision, în condițiile în care pentru punerea la dispoziție a creditului se percepe și dobânda curentă (art.3.1.1 din condițiile generale), ceea ce induce ideea că pentru același serviciu al băncii (punerea la dispoziție a creditului) se percep două costuri, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată clar și inteligibil.

Perceperea comisionului de risc / de administrare în mod definitiv, fără posibilitatea de restituire a acestuia la încheierea perioadei contractuale în condițiile îndeplinirii întocmai de către împrumutați a obligațiilor asumate, creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile contractuale, în detrimentul consumatorului, din moment ce returnarea împrumutului a fost deja garantată prin constituirea unor garanții reale imobiliare asupra unor imobile, iar acoperirea riscurilor se face prin garanții, nu prin perceperea de comisioane.

Mai mult, imobilele sunt asigurate pentru acoperirea tuturor riscurilor, iar polițele de asigurare au fost cesionate în favoarea băncii, astfel încât banca se bucură de toate garanțiile materiale în vederea acoperirii unei eventuale neachitări a împrumutului (art.7 lit.d și e din condițiile generale ale convenției de credit).

Dezechilibrul este cu atât mai evident cu cât convenția de creditare nu prevede posibilitatea restituirii comisionului de risc / de administrare, în totalitate sau doar parțial, în situația în care împrumutații își îndeplinesc întocmai obligațiile asumate și nu se produce niciun risc pe parcursul derulării contractelor de credit.

Argumentele apelantei - pârâte prin care încearcă o lămurire a motivelor perceperii comisionului de risc / de administrare, în sensul că prin stabilirea acestui comision s-a urmărit acoperirea cheltuielilor de administrare a creditului pe care este obligată să le suporte, nu pot fi primite câtă vreme acestea nu se regăsesc în convenția de credit.

Susținerile apelantei - pârâte cu privire la faptul că acest comision de risc / de administrare reprezintă un cost al creditului nu pot fi reținute întrucât în contract nu există o explicare și o justificare a acestuia.

Totodată, împrejurarea că există o modalitate diferită de executare a obligațiilor contractuale nu poate conduce la concluzia că nu ar exista un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților din moment ce, din cuprinsul convenției de credit, nu rezultă care este în concret serviciul pe care banca îl prestează în schimbul acestui comision de risc / de administrare și că ar exista posibilitatea de restituire a acestuia la încheierea perioadei contractuale în condițiile îndeplinirii întocmai de către împrumutați a obligațiilor asumate.

În ceea ce privește transparența clauzelor referitoare la comisionul de risc / de administrare, așa cum a fost precizat mai sus, Curtea apreciază că acestea nu sunt clare și inteligibile.

Obligația de transparență presupune utilizarea unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Din modul de redactare a acestor clauze referitoare la comisionul de risc / de administrare rezultă că banca a perceput comisionul de risc pentru punerea la dispoziție la creditului, situația fiind similară cu cea reglementată de art.3.1.1 din condițiile generale cu privire la dobânda curentă, ceea ce induce ideea că pentru același serviciu al băncii (punerea la dispoziție a creditului) se percep două costuri, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată clar și inteligibil.

Simpla determinare a comisionului de risc / de administrare sub forma unui procent din soldul creditului nu poate fi considerată o exprimare clară și inteligibilă.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive de către prima instanță s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

iii). În ceea ce privește condiția relei - credințe, în cauza Constructora Principado SA, C 226/12 s-a reținut că "pentru a ști dacă dezechilibrul este creat "în contradicție cu cerința de bună credință";, este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale";.

Raportat la toate circumstanțele prezentei cauze, Curtea apreciază că nu existau premise ca apelanta - pârâtă să considere că intimații - reclamanți ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauzele contractuale constatate de prima instanță ca fiind abuzive.

În acest sens, nu se poate considera că apelanta - pârâtă a acționat corect și echitabil în relația cu intimații - reclamanți din moment ce a inserat în contractul de credit mai multe clauze prin care s-au încălcat prevederile Legii nr.193/2000 și ale Directivei 93/13/CEE.

Trebuie observat că acest contract de credit a fost redactat de apelanta - pârâtă, astfel că îi aparține responsabilitatea includerii acestor clauze constatate ca fiind abuzive.

O eventuală necunoaștere a dispozițiilor legale nu poate fi invocată în apărare, cu atât mai mult cu cât apelanta - pârâtă este un profesionist.

În ceea ce îi privește ce intimații - reclamanții, așa cum s-a arătat în jurisprudența CJUE, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de vânzător sau de furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora, fiind necesară o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract, pentru a compensa dezechilibrul care există între consumator și profesionist (cauzele C-168/051 E. M. M. C., C-40/08 A. T. SL, C-76/2010 Cauza Pohotovost’ s.r.o).

În consecință, este îndeplinită și condiția existenței relei - credințe întrucât apelanta - pârâtă nu se putea aștepta în mod rezonabil ca intimații - reclamanți să accepte, în urma unei negocieri individuale, clauze contractuale care încalcă dispozițiile legale.

iv). Contrar opiniei apelantei - pârâte, în prezenta cauză nu prezintă nicio relevanță dacă intimații - reclamanți pot fi încadrați în categoria consumatorilor medii, astfel cum această sintagmă este definită în legislație.

Trebuie observat că în nicio prevedere din Legea nr.193/2000 nu se face referire la sintagma de ";consumator mediu";, ci la noțiunea de ";consumator";.

Prin urmare, pentru a fi incidente dispozițiile Legii nr.193/2000 era suficient ca intimații - reclamanți să aibă calitatea de consumatori, fiind fără relevanță care era gradul de informare a acestora.

v). Împrejurarea că redactarea contractului de credit a avut la baza Directiva 87/102/CE și Directiva 2008/48/CE nu poate conduce la concluzia că ar putea fi încălcate dispozițiile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Trebuie observat că îndeplinirea obligației de a menționa în cuprinsului contractului de credit a dobânzii anuale efective (DAE) nu înseamnă automat că au fost respectate sau că nu mai trebuie respectate obligațiile reglementate de alte directive europene.

În consecință, pentru a se considera că dispozițiile unui contract de credit nu sunt abuzive trebuie respectate prevederile Directivei 93/13/CEE, nefiind suficientă doar indicarea dobânzii anuale efective (DAE).

v). Contrar opiniei apelantei - pârâte, Curtea apreciază că nu sunt aplicabile în speță dispozițiile lit.b din Anexa la Legea nr.193/2000.

Potrivit pct.1 lit.b din Anexa la Legea nr.193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Trebuie observat că intimații - reclamanți nu au susținut că nu au putut să ia cunoștință de clauzele contractuale contestate, ci au pretins că nu au putut negocia aceste prevederi contractuale.

vi). În final, Curtea remarcă că apelanta - pârâtă a comunicat intimaților - reclamanți adresa nr.11607/07.08.2015 prin care i-a înștiințat că nu va mai percepe comisionul de risc / de administrare, iar datoria totală va fi diminuată cu suma 7.939,97 Euro (f.28 - 29 dosar apel).

Prin urmare, chiar apelanta - pârâtă a fost de acord să renunțe la comisionul de risc / de administrare.

În consecință, întrucât sunt îndeplinite toate cele trei condiții prevăzute de lege, Curtea constată că în mod corect a apreciat prima instanță că sunt abuzive clauzele prevăzute la art.5 pct.5.1 lit.a din convenția de credit nr.0162813 din 06.10.2008 - condiții speciale și cele din secțiunea 3 pct.5 și 6 din condițiile generale ale convenției.

3). Este neîntemeiat motivul de apel potrivit căruia în mod greșit prima instanță a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare.

Apelanta - pârâtă SC V.R.SA a susținut că prin actul adițional nr.1/28.09.2010 a implementat dispozițiile OUG nr.50/2010, comisionul de risc fiind redenumit în comision de administrare credit (f.56 - 61, 65 - 66 dosar fond).

Trebuie observat că, potrivit art.95 din OUG nr.50/2010 (forma în vigoare la data actului adițional) :

al.1- Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență.

al.2 - Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

al.3 - Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale.

al.4 - Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.

al.5 - Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin.(2) este considerată acceptare tacită.

Totodată, conform art.II din Legea nr.288/2010 :

al.1 - Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile OUG nr.50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți.

al.2 - Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că apelanta - pârâtă trebuia să facă dovada că a depus toate diligențele pentru informarea intimaților - reclamanți cu privire la perfectarea actului adițional și că aceștia fie l-au semnat, fie nu l-au refuzat în mod expres în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr.288/2010 pentru aprobarea OUG nr.50/2010.

Însă, deși a fost depus la dosar un proiect de act adițional, Curtea constată că acesta nu a fost semnat de către intimații - reclamanți (f.56 - 61 dosar fond).

De asemenea, nu s-a făcut dovada informării / comunicării acestui act adițional către intimații - reclamanții, după intrarea în vigoare a OUG nr.50/2010, astfel încât acesta să poată fi considerat acceptat tacit.

La dosar a fost depusă doar adresele nr.1143/28.09.2010 și nr.1147/28.09.2010, fără a exista vreo dovadă că acestea au fost comunicate intimaților - reclamanți (f.65 - 67 dosar fond).

Nu se poate reține că toate contractele de credit au fost modificate prin simpla intrare în vigoare a OUG nr.50/2010 sau prin emiterea unor acte adiționale, care însă nu au fost aduse la cunoștința consumatorilor în termenul prevăzut de lege.

Curtea apreciază că o acceptare tacită a actului adițional poate opera doar dacă banca și-a îndeplinit obligația legală de informare a consumatorului, astfel încât acesta din urmă să poată aprecia dacă consimte (expres sau tacit) la încheierea actului adițional sau, din contră, notifică băncii refuzul său.

Prin urmare, atât timp cât intimații - reclamanți nu au semnat niciun act adițional și nu s-a făcut dovada informării / comunicării acestuia în termenul prevăzut de OUG nr.50/2010, Curtea reține că nu a fost încheiat între părți un asemenea act adițional.

Pentru aceste considerente, nu este întemeiat motivul de apel potrivit căruia în mod greșit prima instanță a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare.

4). Nu este întemeiat motivul de apel referitor la greșita admitere a solicitării de a se constata că intimații - reclamanți nu datorează suma de 7.366,97 Euro.

În primul rând, așa cum a fost menționat anterior, niciunul dintre celelalte motive de apel invocate de apelanta - pârâtă nu a fost considerat întemeiat.

În aceste condiții, nu există niciun argument invocat de apelanta - pârâtă care să fi fost validat de instanța de apel și care să poată fi folosit ca temei pentru soluționarea favorabilă a prezentului motiv de apel.

În al doilea rând, Curtea apreciază că nu este inadmisibilă solicitarea de a se constata că intimații - reclamanți nu datorează suma de 7.366,97 Euro.

Potrivit art.35 NCPC, cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept, cererea neputând fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Trebuie observat că intimații - reclamanți au solicitat ca suma nedatorată, pe care au achitat-o apelantei - pârâtă, să fie compensată cu restul debitului rămas de platit.

Pentru a interveni compensarea era necesar să se constate că intimații -reclamanți nu datorează apelantei - pârâte suma pe care au achitat-o cu titlu de comision risc / de administrare.

Prin urmare, una dintre etapele operațiunii de compensare, care este o acțiune în realizare, o reprezintă constatarea existenței unei creanțe a intimaților - reclamanți, respectiv a constatarea faptului că nu datorează apelantei - pârâte suma de 7.366,97 Euro.

Mai mult, Curtea remarcă că apelanta - pârâtă a comunicat intimaților - reclamanți adresa nr.11607/07.08.2015 prin care i-a înștiințat că nu va mai percepe comisionul de risc / de administrare, iar datoria totală va fi diminuată cu suma 7.939,97 Euro (f.28 - 29 dosar apel).

Prin urmare, chiar apelanta - pârâtă a fost de acord să compenseze sumele percepute cu titlu de comision de risc / de administrare cu datoria rămasă de plătit.

În consecință, intimații - reclamanți au formulat o acțiune în realizare (cerere de compensare), care implică constatarea existenței / inexistenței unui drept, astfel că nu este inadmisibilă solicitarea de a se constata că intimații - reclamanți nu datorează suma de 7.366,97 Euro.

5). Soluția instanței de apel.

Pentru aceste considerente, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art.480 al.1 NCPC, a respins apelul declarat de către apelanta - pârâtă SC V.R.SA ca nefondat.

A luat act că apelanta - pârâtă SC V.R.SA și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

← Actiune posesorie		Conflict negativ de competenţă. Jurisprudență Conflict... →

Contracte de credit bancar. Noţiunea de obiect principal al contractului. Jurisprudenţa

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Contracte de credit bancar. Noţiunea de obiect principal al contractului. Jurisprudenţa