Decizie de concediere. Inadmisibilitatea invocării de către angajator, în faţa instanţei, a altor motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 4113/R din 2 octombrie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 1015 din 5 iunie 2012 a Tribunalului Maramureş, a fost respinsă excepţia tardivităţii contestaţiei invocată de intimata SC P.A. SA Baia Mare.
A fost admisă în parte contestaţia formulată de contestatorul S.D.T. împotriva deciziei de concediere nr. 14/6/14.07.2011 emisă de intimata SC P.A., s-a dispus anularea deciziei şi a obligat intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate de care ar fi beneficiat contestatorul. S-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere. A fost respinsă cererea de acordare a dobânzilor legale şi a daunelor morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele :
Cu privire la excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei s-a reţinut că această excepţie este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 268 (1) Codul muncii „Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate:
a) în termen de 30 zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la îndeplinirea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă”.
Decizia de concediere nr. 14-6/14.07.2011 a fost comunicată contestatorului la
15.07.2011 prin intermediul executorului judecătoresc iar contestaţia la instanţă a fost înregistrată la 11.07.2011. Din cuprinsul contestaţiei rezultă că se contestă decizia de concediere care nu are o cauză reală, serioasă şi efectivă deşi se aminteşte şi de preavizul de concediere, termenul de contestare a deciziei de concediere fiind respectat, întrucât se socoteşte de la 11.07.2011 şi nu de la data precizării în scris a contestaţiei - 21.02.2012.
Pe fond, instanţa a reţinut că potrivit deciziei de concediere 14-6/14.07.2011 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului în baza art. 65 (1) Codul muncii republicat, pe motiv că societatea desfiinţează locul de muncă - taxator, ocupat de contestator, din motive fără legătură cu persoana contestatorului, respectiv cu
01.06.2011 intimata a externalizat activitatea de evidenţă contabilă, astfel că postul ocupat de contestator s-a desfiinţat efectiv.
Durata preavizului de 20 zile lucrătoare în perioada 10.06.2011-01.07.2011 a fost comunicat la 10.06.2011.
Intimata susţine că desfiinţarea efectivă a postului ocupat de contestator a avut la bază Hotărârea Consiliului de Administraţie din 9.05.2011, anexă la acesta fiind organigrama întocmită.
Potrivit Hotărârii Consiliului de Administraţie din 9.05.2011 se desfiinţează postul de contabil sef respectiv director economic de la societate, serviciul contabilitate externalizându-se şi se va întocmi noua organigramă de la societate care va cuprinde minim 20 angajaţi, trei administratori şi trei cenzori.
Din noua organigramă anexată hotărârii sus menţionate, rezultă că la serviciul productiv se menţin 17 persoane pe postul de taxator, similar cu postul deţinut de contestator.
Aşadar motivul încetării contractului individual de muncă (art. 65 al. 1 Codul muncii) nu respectă condiţia de legalitate impusă de lege respectiv desfiinţarea locului de muncă nu este efectivă, câtă vreme în noua organigramă se regăsesc posturi similare cu cel deţinut de contestator - taxator - şi desfiinţarea locului de muncă nu are o cauză reală şi serioasă, motiv pentru care s-a apreciat că decizia de concediere a fost nelegală, urmând ca în baza art. 80 al. 1, al. 2, al. 3 Codul muncii modificat, să dispună anularea deciziei de concediere, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere cu obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
A fost respinsă cererea de acordare a dobânzilor legale şi a daunelor morale motivat de lipsa vreunei prevederi legale ori convenţionale în acest sens.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC P.A. SA BAIA MARE, solicitând modificarea sentinţei, în sensul respingerii contestaţiei.
În motivare s-a arătat, în esenţă, că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Prima instanţă a respins în mod greşit excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei împotriva deciziei de concediere nr. 14-6/14.07.2011, reţinând, în mod nelegal şi eronat, că decizia a fost atacată la 15.07.2011.
Contestatorul a atacat, iniţial, prin cererea introductivă, preavizul de concediere nr. 06-2/06.06.2011, comunicat acestuia la 10.06.2011, prin intermediul executorului judecătoresc.
Rezultă din formularea contestaţiei că este făcută împotriva preavizului de concediere-deciziei de încetare, iar actul criticat a fost comunicat la 10.06.2011 prin executor judecătoresc.
La 21.02.2012, contestatorul precizează oral contestaţia, în sensul că înţelege să conteste şi decizia de concediere nr. 14-6/14.07.2011.
Decizia de concediere a fost comunicată contestatorului, prin executor judecătoresc, la 15.07.2011.
Contestaţia iniţială a fost depusă la Oficiul poştal 9 Satu Mare la data de 06.07.2012, iar decizia de concediere a fost comunicată la 9 zile după expedierea contestaţiei iniţiale.
Contestaţia a fost formulată cu 9 zile înainte de a-i fi adusă la cunoştinţa contestatorului decizia de concediere şi motivele acesteia.
Raportat la data precizării acţiunii - 21.02.2012, contestaţia împotriva deciziei de concediere nr. 14-6/14.07.2011 este cu depăşirea termenului de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului, termen prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. a] din Legea nr. 53/2003.
Pe fondul cauzei, contestaţia este neîntemeiată.
Decizia de concediere a fost emisă respectând cerinţele prevăzute de art. 76 din Codul Muncii.
Motivul care a determinat concedierea reclamantului a fost desfiinţarea locul de muncă ocupat de acesta, cel de încasator şi cititor contoare, fiind un motiv fără legătură cu persoana concediată.
Desfiinţarea locului de muncă al reclamantului este efectivă şi are o cauză reală şi serioasă - reducerea activităţii societăţii.
Locul de muncă al reclamantului a fost desfiinţat pe motiv că societatea pârâtă a redus activitatea, implicit numărul de angajaţi la 20.
Desfiinţarea efectivă a postului ocupat de reclamant a avut la bază hotărârea consiliului de administraţie din 09 mai 2011, anexă la aceasta fiind organigrama întocmită şi rezultă din Programul ReviSal cu numărul de angajaţi din luna iunie 2011 (nr.crt.34), anterioară concedierii, şi, respectiv (comparativ) din luna decembrie 2011 (menţiunea încetat) în registrul salariaţi, extras din ReviSal din luna decembrie 2011 contestatorul nu mai figurează ca având contractul de muncă „activ”, ci încetat.
În realitate a avut loc o reorganizare a activităţii angajatorului, corespunzătoare nevoilor acestuia. Decizia de reorganizare a activităţii angajatorului-societate comercială cu capital integral privat - nu poate fi supusă cenzurii instanţei pentru motive de oportunitate, ci este una de afaceri, potrivit art. 1441 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, fiind atributul exclusiv al consiliului de administraţie. „Decizie de afaceri, în sensul prezentei legi, este orice decizie de a lua sau de a nu lua anumite masuri cu privire la administrarea societăţii”.
Cenzura deciziei de afaceri se realizează mai întâi de către acţionari, în adunarea generală, şi numai apoi, hotărâre a adunării generale a acţionarilor poate fi supusă verificării legalităţii şi nu oportunităţii, în temeiul şi condiţiile art. 132 din Legea nr. 31/1990.
Societatea pârâtă nu a putut să-i ofere reclamantului un alt loc de muncă ori să-i cuprindă într-o formă de recalificare profesională.
În fine, în cazul concedierii întemeiate pe dispoziţiile art. 65 (1) din Codul muncii, lista locurilor vacante nu este trebuie prevăzută în decizie.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea reţine următoarele:
Recursul este neîntemeiat şi urmează a fi respins ca atare.
În primul rând, raportat la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte atacarea deciziei de concediere, Curtea notează că acţiunea iniţială a fost formulată „împotriva preavizului de concediere-deciziei de încetare a contractului individual de muncă”, fiind astfel clar specificat faptul că se referă inclusiv la decizia de concediere.
Este adevărat că se menţionează, la motivele în fapt, că actul criticat a fost comunicat prin executor judecătoresc la data de 10.06.2011 (or acest act este preavizul de concediere, iar nu decizia în sine, care a fost emisă ulterior formulării acţiunii, la
14.07.2011, în timp ce acţiunea a fost înregistrată la data de 11.07.2011), însă acţiunea, aşa cum a fost formulată iniţial, conţine critici cu privire la decizia de concediere, anume, faptul că nu are o cauză reală, serioasă şi efectivă, ci doar intenţia semnatarului de a-l îndepărta de la societate. Se mai arată că nu este specificată în cuprinsul actului cauza reală şi efectivă a deciziei de desfacere a CIM.
Chiar în condiţiile în care practic, prin respingerea excepţiei, se interpretează că acţiunea a fost formulată înainte de emiterea deciziei de concediere, acest lucru nu poate conduce la o altă dezlegare dată excepţiei, întrucât în mod evident, prin contestaţia formulată la data de 11.07.2011, a fost atacată decizia de concediere, despre iminenţa emiterii căreia reclamantul cunoştea din cuprinsul actului intitulat „preaviz de concediere”, astfel încât lipsa iniţială a obiectului acţiunii a fost complinită la data emiterii deciziei de concediere, situaţie în care tribunalul a procedat la soluţionarea cauzei pe fond.
Nici motivul de recurs formulat în legătură cu soluţia pe fond pronunţată de tribunal nu este întemeiat.
Astfel, corect a reţinut tribunalul că desfiinţarea locului de muncă al reclamantului nu are o cauză reală şi serioasă.
Se constată, din cuprinsul deciziei de concediere faptul că la motivarea deciziei se face menţiunea că „societatea desfiinţează locul de muncă taxator ocupat de dvs., din motive fără legătură cu persoana dvs.
Începând cu 01.06.201, societatea comercială a externalizat activitatea de evidenţă contabilă, astfel că postul ocupat de dvs. s-a desfiinţat efectiv”.
Or, nu există, sau cel puţin nu se prefigurează din înscrisurile depuse la dosar, vreo legătură între postul de taxator, deţinut de reclamant în cadrul societăţii pârâte, şi serviciul de evidenţă contabilă, care a fost externalizat.
În plus, se constată din registrul general de evidenţă a salariaţilor că au fost menţinute mai multe posturi similare cu cel al reclamantului, ulterior concedierii acestuia (în Revisal acestea sunt denumite posturi de încasator, dar reiese din ansamblul probaţiunii că prin taxator sau încasator se înţelege unul şi acelaşi lucru, reclamantul fiind trecut în acest registru cu post de încasator), or în mod evident, dacă externalizarea activităţii de evidenţă contabilă ar fi avut vreo legătură cu exercitarea funcţiei de taxator/încasator, ar fi trebuit ca toate aceste posturi să fie desfiinţate.
Prin urmare, motivul indicat în decizia de concediere ca stând la baza acestei măsuri nu este cel real.
Or, pentru legalitatea deciziei de concediere motivată pe dispoziţiile art. 65 Codul muncii, este necesar ca desfiinţarea locului de muncă să aibă o cauză reală şi serioasă, iar conform art. 76 Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea (se înţelege, cele reale).
Pe de altă parte, simpla menţiune că societatea desfiinţează locul de muncă taxator (făcând abstracţie de menţiunea fără legătură cu persoana reclamantului că s-a externalizat activitatea de evidenţă contabilă) nu se poate accepta că indică o cauză reală şi serioasă de desfiinţare a locului de muncă, întrucât nu se justifică prin această simplă menţiune desfiinţarea acestui post, ci doar se enunţă desfiinţarea.
Prin urmare, şi în această ipoteză, decizia de concediere apare ca lovită de nulitate absolută, pentru aceleaşi considerente legale.
În plus, potrivit prevederilor art. 79 Codul muncii, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere. Ca urmare, sunt neavenite trimiterile pe care recurenta le face la hotărârea consiliului de administraţie din data de 09.05.2011, la organigrama anexă la aceasta şi la o reorganizare a activităţii angajatorului corespunzătoare nevoilor acestuia, atâta timp cât toate acestea nu au fost menţionate în decizia de concediere.
Neîntemeiate sunt şi susţinerile privitoare la afirmata imposibilitate a instanţei de a cenzura decizia de reorganizare a activităţii angajatorului - societate comercială cu capital privat, faţă de prevederile art. 132 şi art. 144 alin. 3 din Legea nr. 31/1990.
Deşi în mod cert decizia de afaceri aparţine consiliului de administraţie, legalitatea modului de aducere la îndeplinire a acesteia este supusă cenzurii instanţei, în speţă, a celei specializate în soluţionarea conflictelor de muncă, în măsura în care este afectat, în acest proces de punere în operă a deciziei de afaceri, un contract individual de
muncă. În acest sens statuează, în mod imperativ, art. 78-80 Codul muncii. (Judecător Ioana Tripon)
| ← Raporturi juridice de muncă. Perioadă. Dovadă | Concediere colectivă. Lipsa criteriilor de stabilire a ordinii... → |
|---|
