Raporturi juridice de muncă. Perioadă. Dovadă
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia nr. 4101/R din 1 octombrie 2012
Prin acţiunea formulată şi precizată de reclamantul SINDICATUL N.C.A., în numele membrului de sindicat D.A., împotriva pârâtei S.C. S.I.E. S.R.L.,s-a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să constate că membrul de sindicat reprezentat a fost angajatul pârâtei în perioada 07.04.2009 - 21.04.2009, să oblige pârâta să-i achite suma totală de 6435 lei, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, reprezentând drepturi salariale restante aferente perioadei 07.04.2009 -
18.11.2010 , să-i achite suma de 1300 euro, reprezentând diurna neachitată, aferentă perioadei octombrie - noiembrie 2010 şi să oblige pârâta să-i achite suma totală de 6541 lei cu titlu de reţineri ilegale din drepturile salariale aferente perioadei octombrie 2009 -noiembrie 2010.
La data de 12.04.2012, prin sentinţa civilă nr. 3857/2012, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamantul SINDICATUL N.C.A., în numele membrului de sindicat D.A., împotriva pârâtei S.C.
S.I.E. S.R.L. şi, în consecinţă, s-a constatat că reclamantul a avut calitatea de angajat a pârâtei în perioada 07.04.2009 - 21.04.2009.
A fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de 1330 Euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând drepturi salariale restante cu titlu de diurnă, aferente perioadei octombrie-noiembrie 2010.
Au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa soluţia menţionată, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Cel reprezentat de reclamant a fost salariatul pârâtei, conform contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 173 la data de 21.04.2009, ce a intrat în vigoare la data de 22.04.2009 şi a contractului individual de muncă, înregistrat sub nr. 173 la data de 06.04.2009 şi care a intrat în vigoare la data de 07.04.2009, ambele fiind semnate atât de salariat cât şi de societatea pârâtă prin reprezentantul legal.
Potrivit prevederilor art.10 din Codul muncii, în vigoare la data semnării contractului, contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoana fizică, denumita salariat, se obligă să presteze muncă pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoana fizica sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu. Contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în forma scrisă, în limba română. Obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în
forma scrisă revine angajatorului. Angajatorul persoana juridică, persoana fizica autorizata sa desfăşoare o activitate independenta, precum şi asociaţia familială au obligaţia de a încheia, în forma scrisă, contractul individual de munca anterior începerii raporturilor de muncă.
Contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 173, la data de 06.04.2009 şi care a intrat în vigoare la data de 07.04.2009, a fost semnat atât de cel reprezentat de reclamant cât şi de societatea pârâtă prin reprezentantul legal şi trebuia înregistrat la
I.T.M. Cluj în termen de 20 de zile calendaristice de la data încheierii acestuia.
Cum contractul individual de muncă s-a încheiat cu acordul şi sub semnăturile ambelor părţi şi s-a înregistrat sub nr. 173 la data de 06.04.2009 şi care a intrat în vigoare la data de 07.04.2009, instanţa a constatat că reclamantul a avut un raport de muncă din data de 07.04.2009 şi până la data de 25.11.2010, când acesta a fost desfăcut în temeiul art. 55 lit. b C. muncii.
Referitor la salariul cuvenit membrului de sindicat, instanţa a reţinut în primul rând că acordul de voinţe reflectat în contractul individual de muncă, stabileşte salariul de bază lunar brut al reclamantului la suma de 720 lei. În al doilea rând, s-a reţinut că, potrivit prevederilor art.283 alin. d Codul muncii aplicabil, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia şi având în vedere faptul că raportul de muncă al reclamantului a încetat la data de 25.11.2010 în temeiul art. 55 lit. b din Codul muncii, instanţa a respins acest petit.
Cu privire la petitul privind obligarea pârâtei să achite reclamantului suma de 1330 Euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând drepturi salariale restante cu titlu de diurnă, aferente perioadei octombrie - noiembrie 2010, instanţa l-a admis, reţinând că salariul reprezintă remuneraţia în bani a muncii prestate în baza contractului individual de muncă, echivalentul muncii prestate de către angajat, iar prin corelaţia dintre prestarea muncii de către salariat şi salarizarea muncii de către angajator se respectă principiul echivalenţei prestaţiilor în contractele sinalagmatice. Salariul constituie obiectul dar şi cauza contractului individual de muncă. Este obiect deoarece el constituie contraprestaţia pentru munca efectuată de către salariat, este cauză pentru că în vederea obţinerii lui persoana fizică s-a încadrat în muncă.
Potrivit dispoziţiilor art.168 alin.1 şi 2 din Codul Muncii, plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată precum şi prin orice alte documente justificative cere demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit, fapt pe care angajatorul nu l-a făcut.
De asemenea, din analiza foii de parcurs din data de 30.09.2010, aferentă traseului România - Germania, tur şi retur, reiese că, cel reprezentat de reclamant, a lucrat în străinătate un număr de 12 zile, iar analiza foii de parcurs din data de 01.10.2010, aferentă traseului România - Slovacia, tur şi retur, reiese că acesta a mai lucrat în străinătate un număr de 7 zile. De asemenea potrivit foilor de parcurs din 26.10.2010, pentru traseul România - Ungaria - Cehia, tur şi retur şi a foii de parcurs din 08.11.2010, aferentă traseului România - Ungaria - Cehia, tur şi retur, rezultă că reclamantul a lucrat în străinătate în lunile octombrie şi noiembrie 2010 un număr total de 38 de zile.
În această situaţie sunt aplicabile prevederile H.G.nr.518/1995, aşa cum au fost modificate prin prevederile H.G. nr.837/1995, H.G.nr.436/2002, H.G. nr.740/2004 şi
H.G. nr.741/2004, acestea din urmă intrând în vigoare la data de 19.05.2004, care arată că angajatorul este obligat să acorde salariatului o diurnă de cel puţin 35 Euro /zi.
Cu privire la suma reţinută de pârâtă în temeiul Acceptului de plată, instanţa a reţinut că salariatul a primit o amendă în Ungaria pentru nerespectarea de către acesta a normelor legale privind transportul de marfă. Cum acesta nu dispunea de suma de
400.000 Ft pe care trebuia să o plătească şi pentru a nu fi reţinut în Ungaria, pârâta a achitat respectiva sumă.
Ulterior, pentru a avea temei în vederea returnării sumei plătite, la data de 29.09.2009 (după 5 luni de la data primirii amenzii), salariatul a semnat un Accept de plată în care a arătat că doar el este vinovat de primirea amenzii.
Având în vedere faptul că acesta şi-a dat acceptul să achite pârâtei suma primită de la acesta pentru achitarea amenzii primite în Ungaria pentru nerespectarea de către acesta a normelor legale privind transportul de marfă, iar modalitatea de restituire a sumelor s-a stabilit de comun acord, instanţa constată că în speţă nu este vorba de reţineri ilegale din salariu, potrivit prevederilor art. 272 alin. 1 din Codul muncii aplicabil, astfel că a respins şi acest petit.
Faţă de cele ce preced instanţa, în temeiul art. 208 şi următoarele din Legea nr.62/2011, a admis în parte acţiunea reclamantului potrivit dispozitivului.
în termen legal, au declarat recurs atât reclamantul SINDICATUL N.C.A., în numele şi pentru membrul de sindicat D.A., cât şi pârâta SC S.I.E. SRL.
l.Prin recursul propriu, reclamantul Sindicatul N.C.A., în numele şi pentru membrul de sindicat D.A. a solicitat admiterea acestuia, modificarea in parte a sentinţei civile recurate in sensul obligării intimatei pârâte la plata diferenţelor de drepturi salariale cuvenite si neacordate, reprezentând diferenţa dintre salariul minim brut lunar la nivel de ramura transporturi in suma de 1050 lei si salariul brut lunar negociat in suma de 720 lei, aferent perioadei 07.04.2009-18.11.2010, sume actualizate cu indicele de inflaţie pana la data plăţii efective, precum si, obligarea sa plătească suma de 6541 lei, reprezentând reţineri ilegale din drepturile salariale lunare (oct.2009-sept.2010).
Referitor la petitul privind obligarea intimate parate la plata diferenţelor de drepturi salariale cuvenite si neacordate, reprezentând diferenţa dintre salariul minim brut lunar la nivel de ramura transporturi in suma de 1050 lei si salariul brut lunar negociat in suma de 720 lei, aferent perioadei 07.04.2009-18.11.2010, sume actualizate cu indicele de inflaţie pana la data plăţii efective, recurentul învederează că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura acestuia, ceea ce a avut ca efect transformarea acţiunii în realizarea dreptului cu care a fost legal investita intr-o acţiune in constatare, aceasta din urma fiind, de altfel, inadmisibila raportat la prevederile art.l 11 C.pr.civ.
De asemenea, apreciază recurentul că hotărârea a fost dată cu încălcarea si aplicarea greşita a legii, câtă vreme soluţia de respingere a acestui capăt de cerere a fost in parte motivata raportat la prevederile art.283 lit. d, privitor la termenele in care poate fi formulate cererile in vederea soluţionării unui conflict de munca, deci oarecum privitor la o eventuala excepţie a tardivităţii formulării cererii si care nu a fost pusa in discuţia părţilor, in condiţiile prevăzute de art.137 Cod de procedură civilă.
Drepturile solicitate sunt prevăzute de art.41 din CCM la nivel de ramura transporturi 2008-2010, iar potrivit prevederilor art.238 si art.8 din Legea 130/1990, in vigoare la data naşterii dreptului la acţiune al reclamantului, contractele individuale de
munca nu pot conţine clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin CCM încheiate la nivel superior.
În conformitate cu dispoziţiile art. 241 alin. 1 lit. c din Codul muncii şi ale art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Privitor la sfera de aplicabilitate a prevederilor cuprinse în Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii transporturi pe anii 2008 - 2010 arată ca dispoziţiile acestuia sunt obligatorii potrivit art. 123 pct. 2 din acest contract în toate unităţile din ramura transporturi şi activităţi conexe, domeniu în care îşi desfăşoară activitatea şi societatea recurentă.
Reclamantul nu a solicitat anularea contractului individual de muncă în care s-a prevăzut un salariu de bază inferior celui negociat prin contractul colectiv încheiat la nivel de ramură de transporturi, însă potrivit prevederilor art. 243 alin. 1 din C. muncii "executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi", iar conform alin. 2 "neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta", principiul forţei obligatorii al contractului colectiv fiind prevăzut şi de dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 130/1996, privind contractul colectiv de muncă.
Chiar dacă reclamantul pe parcursul derulării contractului de muncă şi anterior iniţierii demersului judiciar, a acceptat fără rezerve o parte din drepturile salariale sau a semnat actele de plată, aceste împrejurări, potrivit art. 165 din C. muncii, nu pot avea semnificaţia unei renunţări din partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin în integralitatea lor, potrivit dispoziţiilor legale sau contractuale.
2. Privitor la petitul privind obligarea intimatei parate la plata sumei de 6541 lei, reprezentând reţineri ilegale din drepturile salariale lunare (oct.2009-sept. 2010), cu trimitere la prevederile art.164 C. muncii (anterior ultimei modificări), instanţa interpretând greşit ansamblul probator administrat a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive străine de natura pricinii, motivând respingerea cererii raportat la prevederile art.272 a1.2 din C. muncii, referitoare la obligaţia de restituire a salariatului către angajator si cu privire la care nu a fost legal investita.
Între cererea de restituire a sumelor încasate necuvenit formulata in baza art.164 din C. muncii si cea prevăzuta de art.272 a1.2 din acelaşi cod, exista o diferenţa vădita sub aspectul persoanei îndreptăţite sa formuleze cererea si a modalităţii de stabilire si recuperare a pagubei.
Cererea formulata având la baza art.164 Codul Muncii aparţine salariatului prejudiciat de angajator căruia i-a fost produs un prejudiciu prin reţinerea in mod ilegal de sume din drepturile salariale cuvenite integral in condiţiile legii, consecinţa acesteia fiind obligarea angajatorului la restituirea sumelor încasate necuvenit de la salariat in condiţiile art.269 din Codul Muncii (anterior ultimei modificări), in timp ce cererea formulata in temeiul art.272 al. 2 aparţine angajatorului împotriva salariatului care a încasat sau a beneficiat de un serviciu necuvenit.
Prin urmare, instanţa de fond, soluţionând cererea dedusa judecăţii, a schimbat înţelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acesteia, in sensul ca, in loc sa verifice legalitatea acestor reţineri raportat la prevederile art.164 din Codul Muncii a constatat ca ele sunt
legale, raportat la prevederile art.272 al. 2 din Codul Muncii, cu toate ca nu a fost investita legal cu o astfel de cerere.
Confuzia pe care a făcut-o instanţa de fond, vizează natura juridica a cererii introductive de instanţa, apreciind in mod eronat ca in situaţia de fata se aplica regulile prevăzute de art.272 C. Muncii.
Menţionează recurentul că in perioada octombrie 2009 - septembrie 2010 salariatul semna lunar, atât dispoziţie de plata a salariului, cat si dispoziţie de încasare către societate, banii cuveniţi salariatului cu titlul de drepturi salariale rămânând lunar la dispoziţia angajatorului, in total rezultând suma de 6541 lei.
La baza încasării acestor sume de către angajator a stat angajamentul de plata semnat de salariat la data de 29.09.2009, cu privire la o fapta săvârşita de salariat cu vinovăţie, in legătura cu munca, constând intr-o amenda primita de salariat in Ungaria.
Ceea ce diferenţiază răspunderea patrimoniala a salariatului de obligaţia de restituire este ca in cazul celei din urma instituţii, culpa salariatului in producerea prejudiciului nu trebuie sa existe. Ori de câte ori exista o culpa in producerea prejudiciului, devin aplicabile prevederile art.270 din C. Muncii.
Prin urmare, in lipsa angajării răspunderii patrimoniale a salariatului in condiţiile legii, instanţa de fond ar fi trebuit sa constate ca aceste reţineri operate din drepturile salariale ale salariatului si încasate necuvenit de parata, contravin prevederilor art.164, nefiind constatate intr-o hotărâre definitiva si irevocabila;
Nu se poate reţine că angajamentul de plata, aşa cum a fost semnat de salariat la
29.09.2009, reprezintă voinţa clara si neechivoca a acestuia in sensul întinderii prejudiciului supus recuperării, câtă vreme în cuprinsul acestuia, salariatul a făcut menţiunea potrivit căreia culpa nu ar fi exclusivă. În acest context se apreciază că angajamentul de plată, care potrivit noilor reglementări nu mai constituie titlu executoriu, poate reprezenta doar un început de dovadă, care trebuie să fie coroborate cu alte probe.
Suma de 6541 lei încasata necuvenit de parata, cu privire la care se susţine de către aceasta pretinzând ca a fost împrumutată salariatului pentru a plăti amenda încasata in Ungaria, nu a fost plătita de angajator.
Conform dovezii depuse la dosarul cauzei, reprezentând extras de cont Banca T., suma de 650 lei si cea de 5850 lei au fost plătite in contul salariatului in data de
29.09.2009, de către dna C.D., deci nu de către societate, cum s-a pretins. Prin urmare, intre obligaţia de restituire de către salariat a sumei de 6500 lei (repararea prejudiciului) si suma încasata de societate in cuantum de 6541 lei din drepturile salariale ale reclamantului nu exista raport de cauzalitate, nefiind îndeplinita condiţia angajării răspunderii patrimoniale a salariatului, nici chiar pentru obligaţia de restituire in temeiul art.272 C. Muncii.
Concluzionează recurentul că, in lipsa unei hotărâri judecătoreşti definitive si irevocabile privind angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului încasarea de către intimata a sumei de 6541 lei (conform dispoziţiilor de încasare depuse la dosarul cauzei), aferent perioadei oct.2009-sept.2010, reprezintă o plata necuvenita, fiind supusa regulilor restituirii.
In drept, recursul se întemeiază pe prevederile art.304 pct. 7, pct.8 şi pct. 9, art.304 ind.1 Cod de procedură civilă.
Prin recursul formulat, pârâta S.C. S.I.E. S.R.L. a solicitat admiterea acestuia, modificarea in parte a sentinţei recurate, in sensul respingerii in totalitate a acţiunii formulate de reclamant.
Societatea recurentă consideră că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, atât în ceea ce priveşte pretenţiile referitoare la diurnă, cât şi cele privitoare la momentul încheierii contractului individual de muncă.
1.Astfel, subliniază că deşi iniţial a semnat un contract cu societatea la data de
06.09.2009, prin foile de parcurs depuse, s-a făcut dovada ca reclamantul a început să lucreze în mod efectiv în cadrul societăţii doar la data de 22.04.2009.
Prin semnarea celui de-al doilea contract individual de munca, care a şi fost înregistrat la ITM , reclamantul a recunoscut implicit, ca a înţeles sa lucreze si sa aibă un raport de munca cu societatea doar începând cu data de 22.04.2009, altfel că nu se explica existenta a doua contracte de munca, pentru aceeaşi activitate.
De altfel, în decizia de desfacere a contractului individual de munca nr. 1096 din data de 25.11.2010, este indicată perioada de munca desfăşurata in cadrul societăţii, iar aceasta nu a fost contestata sub niciun aspect de către reclamant.
2. Valoarea drepturilor de diurna achitate de societate către reclamant au fost stabilite de comun acord de către părţi la data semnării contractului individual de munca si orice alte valori, trebuie sa tina cont de situaţia economica la nivel naţional si de înţelegerea dintre părţi.
Din răspunsul la interogatoriu, respectiv din înscrisurile depuse rezultă că suma de 1300 euro, reprezentând diurnă a fost achitată reclamantului.
In drept, sunt invocate dispoziţiile art. 3041, art. 312 Cod de procedură civilă.
Recurenta pârâtă S.C. S.I.E. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.
In ceea ce priveşte neacordarea de către instanţa de fond a drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre salariul minim brut lunar la nivel de ramura de transporturi in suma de 1050 lei si salariul brut lunar negociat in suma de 720 de lei, aferent perioadei 07.04.2009- 18.11.2010, considera ca in mod corect a reţinut instanţa de fond ca in cauza sunt aplicabile prevederile art. 283 lit. d din C. Muncii in vigoare anterior ultimei republicării, întrucât acordarea de către o societate a unui alt salar decât cel care este îndreptăţit salariatul este un motiv de nulitate a contractului individual de munca.
Cum salariatul D.A. nu a formulat cererea pentru constatarea nulităţii clauzei inserate in contract privind salariul, pe parcursul desfăşurării contractului de munca al acestuia respectiv pana la data de 25.11.2010, data încetării raporturilor sale de munca cu societatea, acesta nu este îndreptăţit la solicitarea diferenţei de drepturi salariale. Putea solicita diferenţe de drepturi salariale in măsura in care fata de salariul negociat cu societatea, reclamantul recurent ar fi primit mai puţin pentru munca prestata, nicidecum in situaţia in care a acceptat un salariu si un program de lucru aferent acestuia.
In speţa nu se pune problema aplicării prevederilor art. 165 Codul Muncii. Nu poate fi vorba de o renunţare a salariatului la drepturile ce i se cuvin, întrucât contractul individual de munca al salariatului D.A. a fost negociat de părţi, care au stabilit un salariu de 720 lei lunar. Salariul a fost stabilit raportat la realităţile economice ale anului 2009 si la posibilităţile reale ale societăţii in condiţii de criza economica. Recurentul, la momentul semnării CIM-ului, in calitate de membru de sindicat, îşi cunoştea drepturile,
insa cu toate acestea, a fost de acord cu plata salariului menţionat in C.I.M. In măsura in care recurentul nu era de acord la acel moment cu salariul, avea posibilitatea sa nu semneze CIM in aceasta modalitate.
Corect a reţinut instanţa de fond în privinţa reţinerilor salariale în cuantum de 6541 lei, ca in spata sunt aplicabile prevederile art.272 alin.2 din C.Muncii in vigoare înainte de republicare, instanţa de fond făcând încadrarea in drept a contractului de împrumut dintre recurent si societate.
Greşit recurentul face trimitere la prevederile art. 164 din C. Muncii, întrucât in speţa nu este vorba despre o dauna cauzata angajatorului de către angajat. Angajatul a fost amendat de către organele de control din Ungaria, întrucât a încălcat normele legale din aceasta tara si nu pentru faptul ca societatea i-ar fi pus la dispoziţie documente de transport neconforme cu normele legale. Întrucât nu avea disponibilităţi băneşti de achita amenda si pentru a nu fi reţinut in Ungaria, recurentul a solicitat societăţii sa achite amenda in numele sau, luându-si angajamentul de a restitui sumele către societate.
Modalitatea de restituire a fost stabilita de comun acord si conform acestei înţelegeri, recurentul a restituit sumele. De altfel, acesta a recunoscut in cuprinsul răspunsului la interogatoriu ca amenda a fost achitata de societate si ca avea foile de parcurs si avizele cu marfa asupra sa.
Practic, recurentul nu a greşit fata de societate cu nimic pentru a-i fi aplicabile prevederile art. 164 din C. Muncii, societatea nefiind prejudiciata de către acesta pentru a-i face reţineri din salariu cu titlu de daune aduse societăţii. Ceea ce s-a realizat in fapt, a fost o restituire a unui împrumut a unui credit acordat de societate la solicitarea recurentului pentru o nevoie stringenta a acestuia.
Recurentul a fost amendat pentru o fapta comisa din culpa de către acesta si nu pentru o fapta care i-ar fi fost imputabila societăţii acesta având actele firmei in regula, respectiv foile de parcurs si avizele cu marfa. Societatea nu a făcut altceva decât sa-l crediteze pentru ca nu avea sumele necesare pentru a achita amenda si pentru a nu fi reţinut in străinătate.
Niciodată recurentul nu a înţeles sa conteste procesul verbal prin care i-a fost acordata amenda in Ungaria, considerându-l, ca atare, legal. În măsura în care se considera nevinovat sau nevinovat doar in parte, trebuia sa arate cine se face vinovat de producerea contravenţiei si implicit de suportarea amenzii.
Susţinerile privitoare la faptul ca sumele depuse în cont au fost efectuate de o anumita persoana - C.D., iar nu de către societate, nu sunt fondate. Societatea nu poate sa depună in cont sume decât prin intermediul unei persoane fizice, reprezentant al societăţii. D-na C.D. este o salariata a societăţii care a depus sumele in calitate de reprezentant al societăţii in numele societăţii si din fondurile societăţii, nu din fonduri personale.
In drept sunt invocate dispoziţiile art.115 C.pr.civ.
Prin „Notele de şedinţă” formulate, recurentul reclamant Sindicatul National al Conducătorilor Auto, în numele si pentru membrul de sindicat D.A. a reiterat, în esenţă, aspectele evocate prin memoriul de recurs.
În probaţiune s-au depus înscrisuri.
Trecând la soluţionarea cauzei, Curtea reţine următoarele:
1. Recursul reclamantului Sindicatul N.C.A., în numele şi pentru membrul de sindicat D.A. este nefondat.
Reclamantul critică sentinţa în privinţa modului de soluţionare a petitului referitor la plata diferenţelor de drepturi salariale dintre salariul minim brut lunar la nivel de ramura transporturi in suma de 1050 lei si salariul brut lunar negociat in suma de 720 lei, aferent perioadei 07.04.2009-18.11.2010.
Cu privire la acest aspect, Curtea consideră că în mod eronat s-a apreciat de către prima instanţă ca fiind incidente prevederile art. 283 al. 1 lit. d din Codul Muncii, în contextul în care aceasta nu a fost învestită cu o cerere de constatare a nulităţii unui contract individual sau colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia, ci cu o cerere de plată a unor diferenţe salariale (diferenţa dintre salariul minim brut lunar la nivel de ramura transporturi in suma de 1050 lei si salariul brut lunar negociat in suma de 720 lei), solicitare ce se circumscrie, în privinţa prescripţiei, prevederilor art. 283 al. 1 lit. c din Codul muncii, respectiv termenului de 3 ani.
Or, în cauză, diferenţele de drepturi salariale pretinse de către reclamant vizează perioada 07.04.2009-18.11.2010, iar în raport de data promovării acţiunii 24.02.2011, aceste pretenţii apar ca fiind formulate în termen.
În ceea ce priveşte fondul acestei solicitări, Curtea observă că reclamantul face trimiteri la prevederile art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi, în raport de care acesta opinează că în perioada de referinţă cuantumul salariului trebuia să fie mai mare.
De asemenea, acesta formulează expuneri cu privire la sfera de aplicare a contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, respectiv la caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior.
Ceea ce omite însă recurentul să aibă în vedere este faptul că prin dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 130/1996 s-a stabilit expres că „In cazul contractelor colective de munca incheiate la nivelul ramurilor de activitate, unitatile componente ale acestora se stabilesc si se precizeaza de catre partile care negociaza contractul colectiv de munca, cu respectarea prevederilor prezentei legi.”
Astfel, intenţia legiuitorului materializată prin dispoziţiile evocate este în sensul că, contractele colective de muncă încheiate la nivel de ramură, produc efecte exclusiv cu privire la părţile semnatare.
Cum societatea pârâtă nu este parte semnatară a contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi la care face trimitere reclamantul, prevederile acestuia nu îi sunt opozabile, şi, prin urmare, în sarcina acesteia nu subzista obligaţia de a plăti reclamantului un salariu mai mare decât cel negociat prin contractul individual de muncă.
în ceea ce priveşte pretinsele reţineri din drepturile salariale din perioada octombrie 2009-septembrie 2010, în cuantum de 6541 lei, Curtea constată că în raport de aceste pretenţii sunt aplicabile prevederile art. 164 al. 1 şi 2 din Codul Muncii conform cărora „nici o reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege.
Reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă”.
Greşit a reţinut prima instanţă ca fiind incidente dispoziţiile art. 272 al. 2 din Codul Muncii, în contextul în care acţiunea cu care a fost învestită a fost formulată de către salariat, în calitate de angajat şi, nicidecum, de către angajator.
Aşa cum subliniază şi recurentul, titularul acţiunii întemeiate pe art. 272 al. 2 din Codul Muncii este angajatorul, în vreme ce în ipoteza legală instituită de art. 164 al. 1 din Codul muncii, calitatea procesuală activă aparţine salariatului prejudiciat de angajator.
Constatând, aşadar, aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 164 din Codul Muncii, Curtea va proceda la analiza îndeplinirii condiţiilor impuse de legiuitor.
În acest sens, notează că validarea pretenţiilor reclamantului din perspectiva evocată este condiţionată de existenţa unor ”reţineri” operate de către angajator din salariul cuvenit salariatului, condiţie imperativă care însă nu se regăseşte în speţa dedusă judecăţii.
Astfel, observă că în perioada de referinţă, respectiv octombrie 2009-septembrie 2010, reclamantului i-au fost achitate drepturile salariale, aspect necontestat. De asemenea, conform probaţiunii administrate, în fiecare lună, în ziua de plată a salariului reclamantul a semnat odată cu dispoziţia de încasare a salariului şi o dispoziţie de plată către casieria societăţii pârâte, aspect confirmat şi de către recurent prin memoriul de recurs.
Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentului conform cărora în perioada de referinţă ar fi operat „reţineri” din salariu, câtă vreme documentaţia de la dosar acreditează ideea efectuării unei plăti benevole a reclamantului, ulterior încasării de la societatea pârâtă a drepturilor salariale cuvenite.
Plata benevolă se întemeiază pe „angajamentul de plată” pe care acesta şi l-a asumat la data 29.09.2009 şi prin care s-a obligat să achite societăţii pârâte suma de
400.000 forinţi, sumă reprezentând contravaloarea unei amenzi aplicate acestuia de către autorităţile din Ungaria şi plătită din banii trimişi de către societatea pârâtă.
Contrar celor susţinute de către reclamant, Curtea opinează că angajamentul de plată evocat reprezintă voinţa clară şi neechivocă a acestuia de a achita contravaloarea amenzii.
Este adevărat că în cuprinsul angajamentului de plată reclamantul a inserat şi menţiunea „ nu numai eu sunt vinovat”, împrejurare care nu este însă de natură să conferă valenţe noi, în contextul în care reclamantul nu a contestat procesul verbal de contravenţie, considerându-l, ca atare, legal.
Mai mult, din procesul verbal de contravenţie rezultă că amenda aplicată reclamantului s-a datorat faptului că acesta din urmă nu avea asupra lui adeverinţa referitoare la activitatea desfăşurată în perioada septembrie 2009-23.09.2009, adeverinţă care i-a fost eliberată de către societatea pârâtă, dar pe care acesta, la plecare în cursă, datorită grabei, a uitat-o la domiciliu.
S-a mai susţinut de către reclamant că a efectuat plata amenzii, însă suma destinată acestei plăţi nu i-ar fi fost acordată de către societate, ci de către numita C.D., alegaţie care se dovedeşte a fi nefondată, justificat de faptul că susnumita a depus suma de 6500 lei în calitate de reprezentantă a societăţii pârâte, din fondurile acestei societăţi, iar nu din fonduri proprii.
Într-adevăr, angajamentul de plată nu constituie titlu executoriu, însă acest aspect nu prezintă relevanţă în cauză, câtă vreme nu este confirmată ipoteza legală a unor ”reţineri” din drepturile salariale ale reclamantului.
Pentru toate considerentele expuse, în baza art. 312 al. 1 cod de procedură civilă Curtea va respinge ca nefondat acest recurs.
2. Recursul formulat de pârâta S.C. S.I.E. S.R.L. este parţial fondat.
Curtea găseşte întemeiată critica societăţii pârâte privitoare la data reală de începere a raportului de muncă dintre părţi, sens în care apreciază că aceasta a fost stabilită eronat de către prima instanţă ca fiind data de 06.04.2009, în loc de 22.04.2009.
Este reală împrejurarea că societatea pârâtă a încheiat cu reclamantul D.A. două contracte individuale de muncă, nr. 173/06.04.2009, respectiv nr. 173/21.04.2009, cel din urmă înregistrat la ITM, însă acest aspect nu este suficient pentru a concluziona că raportul de muncă s-a născut la data încheierii primului contract, câtă vreme din foile de parcurs depuse rezultă că reclamantul a început să presteze efectiv muncă în cadrul societăţii pârâte doar începând cu data de 22.04.2009.
În acest sens sunt şi menţiunile din statele de plată, necontestate de către reclamant, care confirmă împrejurarea că pentru în luna aprilie 2009 reclamantul a fost pontat doar pentru 7 zile. Reclamantul nu a contestat nici decizia de încetare a contractului individual de muncă nr. 1096/25.11.2010 în cuprinsul căreia durata raportului de muncă a fost indicată ca fiind 22.04.2009-24.11.2010.
Or, în raport de aceste probe, data reală de începere a raportului de muncă ce poate fi reţinută este exclusiv data 22.04.2009.
Societatea pârâtă critică sentinţa şi în raport de modul de soluţionare a cererii reclamantului referitoare la diurna aferentă lunilor octombrie 2010 - noiembrie 2010, subliniind că a achitat acestuia suma de 1300 euro.
Analizând scriptele depuse în susţinerea acestei alegaţii, Curtea constată că s-a făcut dovada achitării parţiale a diurnei, respectiv doar în limita sumei de 927 euro, din totalul cuvenit 1330 euro, aspect recunoscut de către reclamant, potrivit răspunsului de la întrebarea 4 din interogatoriu.
Astfel, din dispoziţiile de plată reiese că societatea pârâtă a achitat reclamantului cu titlu de diurnă următoarele sume: 50 euro, avans cursă Slovacia, 13.10.2010, 200 euro, decont luna octombrie, din care trebuie scăzută suma de 23 euro, întrucât aceasta este aferentă lunii septembrie; 100 euro, avans cursa Cluj Napoca Budapesta, 25.10.2010; 300 euro, avans cursă, 02.11.2010; 237 euro, decont Salonta-D., 05.11.2010; 63 euro, avans cursa Cluj Napoca - Budapesta - Cehia, 05.11.2010;
Dispoziţia de plată din 29.10.2010 nu a fost avută în vedere de către instanţă, întrucât din cuprinsul ei nu se poate determina care este destinaţia sumei de 1000 lei, fiind făcută doar menţiunea „decont parţial”.
Nu prezintă relevanţă în cauză situaţia economică o societăţii, câtă vreme prin contractul încheiat cu reclamantul aceasta şi-a asumat o serie de obligaţii, pe care aceasta este ţinută să şi le îndeplinească, cu atât mai mult cu cât în cadrul acestuia nu se regăseşte nici o clauză privitoare la impreviziune.
Ţinând seama de considerentele arătate, în conformitate cu prevederile art. 312 al. 1,3 Cod de procedură civilă coroborate cu art. 304. pct. 9 Cod de procedură civilă, Curtea va admite în parte recursul societăţii pârâte şi va modifica în parte sentinţa atacată, potrivit dispozitivului prezentei decizii.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Reclamantul recurent a solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 260 lei, reprezentând contravaloarea traducerii procesului verbal de contravenţie, însă această solicitare va fi respinsă conform art. 274 Cod de procedură civilă, ca urmare a faptului că propriul recurs, în raport de care a fost necesară depunerea acestui script, a fost respins. (Judecător Daniela Griga)
| ← Pretenţii reprezentând diferenţe dintre indemnizaţiile... | Decizie de concediere. Inadmisibilitatea invocării de către... → |
|---|
