Desfiinţarea construcţiei edificate fără autorizaţie de construire
| Comentarii |
|
Nerespectarea distanţei minime faţă de proprietatea vecină. Demolare parţială
Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 1382 din 5 December 2014
Prin sentinţa civilă nr. 2117/25.11.2013, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus în dosar nr. .../336/2012, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul A.V., în contradictoriu cu pârâta SC M.P. SRL, prin administrator M.G., având ca obiect obligaţie de a face -desfiinţare construcţii şi, in consecinţă:
A fost obligată pârâta SC M.P. SRL să demoleze parţial construcţia tip anexă, situată in Vişeu de Jos nr. 1261, jud. Maramureş, in sensul retragerii acesteia la 1 m de linia de hotar stabilită prin Sentinţa civilă 923/17.04.2013 a Judecătoriei Vişeu de Sus şi conform planului de situaţie anexă la documentaţia aferentă autorizaţiei de construire nr. 4/9.04.2012.
A fost obligată pârâta sa plătească reclamantului suma de 200 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei sale, următoarele:
„Prin procesul verbal de constatare a contravenţiei nr. 3399/16.12.2011 încheiat de Primăria comunei Vişeu de Jos, M.G., administratorul SC M.P. SRL a fost sancţionat cu 1000 lei amendă pentru săvârşirea contravenţiei prev. de art. 26 al. 2 din Legea 50/1991 rep. comisă prin aceea că a executat fără a deţine autorizaţie de construire o anexă gospodărească cu regim de înălţime parter şi dimensiuni in plan de aprox. 50 m, cu pereţi din BCA,şarpantă de lemn in două ape şi învelitoare de tablă stadiul fizic la data constatării fiind „La roşu acoperit”. De asemenea construcţia era amplasată fără a respecta distanta minimă faţă de limita de proprietate din vest. Totodată s-a dispus oprirea executării lucrărilor şi intrarea in legalitate prin obţinerea autorizaţiei de construire(filele 10-11).
Prin sentinţa civilă nr. 263/30.11.2012 a Judecătoriei Viseu de Sus a fost respinsă plângerea formulată împotriva procesului verbal de contravenţie(filele 12-13). In aceste condiţii şi ca urmare a sesizărilor repetate făcute de reclamantul A.V. proprietarul terenului şi construcţiei de la nr. 1262 afectat nemijlocit de lucrările pârâtei , aceasta a făcut demersuri de intrare in legalitate obţinând autorizaţia de construire nr. 4/9.04.2012( filele 36-37).
Instanţa constată că in planul de situaţie ,anexă la documentaţia aferentă autorizaţiei de construire este prevăzută distanta de 1 m faţă de linia de hotar(fila 54). Linia de hotar a fost stabilita prin sentinţa civilă 923/17.04.2013 a Judecătoriei Viseu de Sus rămasă definitivă prin neapelare si anume pe aliniamentul existent in linie dreaptă dat de gard porţiunea 1 -2 şi in continuare 2-3 fără gard din Anexa C1 la raportul de expertiza topografică întocmit in dosarul .../336/2012. Aşa cum a constatat expertul dar si instanţa la faţa locului ,pârâta a construit abuziv unind acoperişul cu cel al reclamantului. Aceasta nu mai poate pretinde că a fost de bună credinţă atât timp cât a încălcat regimul construcţiilor dar si raportul de vecinătate cu reclamantul.
In consecinţă ,instanţa va admite acţiunea şi va obliga pe pârâtă să-şi demoleze parţial construcţia in sensul retragerii ei la 1 m de linia de hotar.
In baza art. 274 c.pr.civ. ,pârâta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată justificate prin zile pierdute şi deplasare la instanţă”.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâta S.C. „M.P.” S.R.L., care a solicitat, în principal, anularea sentinţei apelate şi trimiterea acesteia în rejudecare instanţei de fond, iar în subsidiar schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Prin decizia civilă nr. 368/A/01.10.2014, pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosar nr. .../336/2012, s-a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut în considerentele deciziei sale, următoarele:
„Prin sentinţa civilă nr. 923 din 17.04.2013, pronunţate de Judecătoria Vişeu de Sus s-a stabilit linia de hotar dintre terenul proprietatea S.C. „M.P.” S.R.L. la nr. administrativ 1261 înscris în CF 50441 Viseu de Jos nr. top 3313/3, 3314/3, 3315/3 şi terenul deţinut de A.V. situat în Vişeu de Kos la nr. administrativ 1262 înscris în CF 4265Vişeu de Jos nr. top 3313/2, 3314/2, 3315/2, ca fiind linia dreaptă pe aliniamentul 1 - 2 - 3 din planul de amplasament şi delimitare întocmit de expert B.I..
Pe terenul proprietatea sa, societatea a executat, fără a avea autorizaţie de construire o anexă, motiv pentru care a fost sancţionată contravenţional atât pentru începerea executării construcţiei fără autorizaţie cât şi pentru nerespectarea distanţei minime faţă de linia de mejdă cu proprietarul învecinat la vest.
In procesul - verbal de constatare şi sancţionare contravenţional s-a dispus oprirea executării lucrărilor cu îndrumarul de a se intra în legalitate (filele 10 - 11 dosar de fond).
Este adevărat că ulterior apelanta a obţinut autorizaţia de construire nr. 44/09.04.2012, însă la baza emiterii acestei autorizaţii au stat mai multe documente printre care şi planul de situaţie din 09.04.2012 (fila 54), din care rezultă că distanţa dintre linia de hotar şi construcţie trebuie să fie de 1 m.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul B.I. (fila 49 dosar nr. .../336/2012) se reţine că societatea a edificat o anexă la o distanţă de 0,2 m faţă de linia de hotar, că şi intimatul A.V. are edificată o anexă din anul 1989, iar streşinile de la cele două anexe, pe o porţiune sunt în contact fizic (se ating).
Raportat la această împrejurare se apreciază că în mod corect instanţa de fond a admis acţiunea reclamantului A.V. şi a dispus demolarea parţială a anexei de către apelantă. Nu este suficient ca construcţia să fie edificată pe terenul proprietatea apelantei, ci trebuiesc respectate şi aliniamentele, distanţele faţă de imobilul vecinului conform documentaţiilor care au stat la baza emiterii autorizaţiei de construire.
Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 296 Cod procedură civilă se va respinge apelul ca nefondat, urmând a se menţine sentinţa judecătoriei.
Intimatul deşi a solicitat cheltuieli de judecată nu le-a justificat, astfel că nu vor fi acordate”.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta S.C. M.P. S.R.L., solicitând, în temeiul art. 299 şi urm. C.pr.civ., art. 304 pct. 8 C.pr.civ., admiterea recursului şi, în principal, respingerea acţiunii reclamantului şi trimiterea cauzei în rejudecare.
În motivarea recursului s-a arătat că în fapt, prin acţiunea civilă, respectiv, cererea reconvenţională, s-a solicitat retragerea construcţiei anexă la un metru de linia de hotar stabilită prin sentinţa nr. 923/2013 a Judecătoriei Vişeu de Sus, soluţie ce a fost menţinută şi de instanţa de apel; societatea recurentă a fost de bună credinţă la ridicarea construcţiei.
Referitor la ridicarea anexei de către recurentă, fără a deţine autorizaţie de construire, instanţa de fond şi de apel nu au ţinut seama de faptul că societatea a intrat în legalitate ulterior construirii anexei, aşa cum rezultă din actele de la dosar.
Este adevărat că societatea recurentă a construit fără a avea autorizaţie de construire, motiv pentru care a fost sancţionată, dar ulterior, recurenta a intrat în legalitate, desfiinţarea construcţiei nefiind necesară.
Construcţia nu depăşeşte linia de hotar stabilită prin sentinţă judecătorească, astfel încât, nu pot fi avute în vedere, ca temei al desfiinţării construcţiei raporturile de vecinătate.
Instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că documentaţia privitoare la construcţie a avut în vedere o altă linie de hotar decât cea stabilită prin sentinţa civilă nr. 923/2013, autorizaţia fiind eliberată la data de 09.04.2012.
Aşadar, la data construirii anexei societatea recurentă a respectat documentaţia şi a ridicat anexa la 1 metru de linia de hotar pe care societatea recurentă si administratorul acesteia o cunoştea raportat la anul 2012.
Abia în anul 2013 s-a stabilit prin instanţă linia de hotar, dar recurenta a fost de bună credinţă la ridicarea construcţiei.
Recurenta susţine că numai autoritatea publică poate cere demolarea unei construcţii ca nefiind conformă cu autorizaţia în construcţii, instanţele de judecată nu îi pot cere ca o documentaţie să aibă în vedere în anul 2012 o linie de hotar stabilită în anul 2013, iar raportat la linia de hotar ce era cunoscută de recurentă în anul 2012, a fost respectată distanţa de un metru.
Reclamantul putea solicita desfiinţarea construcţiei numai dacă acesta ar fi fost construită pe terenul proprietatea acestuia, ipoteză ce este infirmată de expertiza efectuată în cauză.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul reclamant A.V. a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că pârâta a fost de rea credinţă atunci când a construit, fiind sancţionată şi contravenţional prin procesul verbal de constatare a contravenţiei nr. 3399/16.12.2011, încheiat de Primăria comunei Vişeu de Jos.
Recursul este ne fondat.
Cu pprivire la motivele de recurs de netemeinicie.
La termenul de judecată din data de 05.12.2014 Curtea, din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ., rap. la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., a invocat excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs de netemeinicie, excepţie care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:
Deşi recurenta şi-a întemeiat formal motivele de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.pr.civ., totuşi, dezvoltarea criticilor din recurs nu se circumscrie acestor prevederi legale, ci se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 10 şi 11 C.pr.civ., în prezent abrogate.
Memoriul de recurs cuprinde, aproape în totalitatea sa, critici de netemeinicie a deciziei recurate, vizând descrierea stării de fapt a cauzei, prin detalierea condiţiilor în care recurenta a edificat construcţia în litigiu, a împrejurărilor în care a intrat ulterior în legalitate, şi în raport de această situaţie, a condiţiilor în care a fost emisă autorizaţia de construire - aspecte care nu mai impun desfiinţarea construcţiei -, a evoluţiei litigiului având ca obiect stabilirea liniei de hotar, cu trimitere expresă la sentinţa civilă nr. 923/2013.
Curtea constată că toate aceste motive de recurs prin care se reiterează starea de fapt a cauzei şi se evocă diverse probe care au fost administrate în cauză, sau în litigiul soluţionat prin sentinţa nr. 923/2013, vizează netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, intrând astfel sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
În consecinţă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părţi, ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
Aşa fiind, Curtea constată că excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu de către instanţă la termenul de judecată din 05.12.2014, este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecinţa neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.
Cu pprivire la motivele de recurs _prin care se critică direct sentinţa instanţei de _ fond.
La termenul de judecată din data de 05.12.2014 Curtea, din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ., raportat la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., a invocat excepţia inadmisibilităţii acelor critici din recurs prin care se critică direct sentinţa primei instanţe, excepţie care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:
În conformitate cu prevederile art. 282 alin. 1 C.pr.civ., hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.
Art. 299 alin. 1 teza I C.pr.civ. prevede că hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, sunt supuse recursului.
Există, aşadar, o ierarhie a căilor de atac, respectiv, hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanţa imediat superioară, adică la tribunal, în timp ce, hotărârile prin care tribunalele soluţionează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la curtea de apel.
Această ierarhie a căilor de atac este menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.
O cale de atac nu poate fi exercitată omisso media, respectiv, nu poate fi criticată direct în recurs, hotărârea pronunţată în primă instanţă de judecătorie - şi care este, potrivit legii, susceptibilă de apel la tribunal -, pentru că, într-o atare situaţie, instanţa de recurs, nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate, iar analizarea, direct în faza recursului, a motivelor ce ar duce la privarea părţii de un grad de jurisdicţie şi, implicit, la încălcarea principiului „non omisso medio”, o astfel de critică în recurs fiind inadmisibilă.
Este ştiut faptul că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor inferioare, şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129 din Constituţie, text constituţional care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.
Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C.pr.civ. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel.
Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel, cu precizarea că toate criticile din recurs trebuie să aibă ca obiect strict hotărârea pronunţată în apel.
Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări ori susţineri ale părţilor, să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac a recursului.
Principiul „non omisso medio” reprezintă, de asemenea, o aplicaţie a modalităţii în care autoritatea de lucru judecat se manifestă în cadrul aceluiaşi proces, câtă vreme aspectele dezlegate de prima instanţă şi nesupuse cenzurii instanţei de apel, nu mai pot face obiect de critică în calea de atac subsecventă a recursului.
Drept urmare, Curtea constată că acele critici din recursul pârâtei, prin care se critică direct cele statuate de instanţa de fond, intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, prin raportare la prevederile art. 282 alin. 1 C.pr.civ., ale art. 299 alin. 1 teza I C.pr.civ., coroborat cu principiul „non omisso medio”.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.pr.civ.
Recurenta a invocat, formal, ca temei juridic al recursului său, dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.pr.civ., fără însă să dezvolte considerentele pentru care în cauză ar fi incident acest motiv de modificare a hotărârii recurate.
Potrivit art. 304 pct. 8 C.pr.civ., este posibilă modificarea unei hotărâri când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia.
În speţă, se constată că recurenta nu se referă, în dezvoltarea motivelor sale de recurs, la interpretarea greşită a vreunui act juridic civil dedus judecăţii, ci se referă la greşita interpretare a probelor şi la greşita stabilire a stării de fapt de către instanţa de fond şi instanţa de apel, aspect care nu constituie motiv de nelegalitate, de casare ori de modificare a deciziei recurate.
Cu alte cuvinte, recurenta nu indică în mod expres care anume act juridic civil a fost dedus judecăţii de către părţi şi pe care instanţa l-a interpretat greşit ori i-a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic.
Aşa cum s-a stabilit în jurisprudenţă, interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocare motivul de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ. (Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, Decizia nr. 808/2003; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Civilă şi de proprietate Intelectuală, Decizia nr. 4931/2006; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia civilă şi de Proprietate Intelectuală, Decizia nr. 1494/2009).
Prin urmare, Curtea constată că criticile recurentei, referitoare la felul în care instanţa de apel a interpretat, în stabilirea situaţiei de fapt, linia de hotar stabilită între proprietăţile părţilor, prin raportare la sentinţa civilă nr. 923/2013 a Judecătoriei Vişeu de Sus, nu constituie un motiv de recurs de nelegalitate, care să poată fi circumscris dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C.pr.civ., şi care să poată face obiect de analiză în recurs, aceste critici circumscriindu-se, în realitate, dispoziţiilor art. 304 pct. 11 C.pr.civ., abrogate la data formulării recursului pendinte.
Pe cale de consecinţă, Curtea constată că acest motiv de recurs este nefondat.
Cu privire la motivul de recurs prin care se susţine că numai autoritatea publică poate cere demolarea unei construcţii ca nefiind conformă cu autorizaţia în construcţii.
Recurenta a susţinut că numai autoritatea publică poate cere demolarea unei construcţii ca nefiind conformă cu autorizaţia în construcţii, însă, nu a dezvoltat care ar fi argumentele legale care ar fundamenta o asemenea susţinere.
Deşi această singură critică din recurs ar putea fi circumscrisă unui motiv de nelegalitate ce s-ar putea încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., totuşi, Curtea constată că acest motiv de recurs nu a fost dezvoltat, astfel încât, să poată fi analizat în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. 3 C.pr.civ., coroborat cu art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Curtea constată, însă, că în speţă nu ne găsim într-o procedură contravenţională jurisdicţională, ci într-o procedură civilă de drept comun, rezultată dintr-un raport juridic civil de grăniţuire şi vecinătate, astfel încât nu prezintă relevanţă în cauză dispoziţiilor legii speciale în materie contravenţională.
Din perspectiva Legii nr. 50/1991, republicată, într-adevăr, doar organul administrativ care a aplicat sancţiunea poate sesiza instanţa de judecată pentru a se dispune, după caz, încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei de construire, ori desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal - în acest sens dispunând prevederile art. 32 alin. 1, art. 28 alin. 1, art. 32 alin. 2 şi art. 27 din Legea nr. 50/1991, republicată -, însă în speţă nu este vorba despre o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 50/1991, ci pe o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 560, art. 563 şi art. 885 NCC.
Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor expuse şi a prevederilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea urmează să respingă prezentul recurs.
În temeiul art. 274 C.pr.civ., Curtea va respinge cererea reclamantului intimat A.V., de obligare a pârâtei recurente la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, ca nedovedită.
Astfel, prezent personal la termenul de judecată din 05.12.2014, reclamantul intimat a arătat că solicită instanţei să dispună obligarea recurentei la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, din care 200 lei reprezentând contravaloarea transportului la instanţă şi 200 lei reprezentând contravaloarea zilei de muncă, având în vedere că a fost nevoit să plătească un om care să îi ţină locul.
Întrebat fiind de către instanţă, dacă poate să facă dovada acestor cheltuieli de judecată pretinse, reclamantul intimat a arătat că nu poate prezenta instanţei o astfel de dovadă.
Aşa fiind, Curtea constată că această cerere a reclamantului intimat se impune a fi respinsă ca nedovedită.
| ← Construcţii executate neautorizat, pe terenul altuia. Desfiinţare | Lucrări de construire executate fără autorizaţie. Desfiinţare → |
|---|
