Servitute de trecere. Solicitare de stabilire a căii de acces la calea publică,
| Comentarii |
|
Teren asupra căruia şi reclamantele sunt coproprietare. Inadmisibilitate
Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 1235 din 10 octombrie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 93 din data de 16.01.2013, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus s-a admis acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantele T.I. şi D.V.I. în contradictoriu cu pârâtul H.S. şi s-a constatat că pe nr.top. 7045/2 din CF 3509 Moisei, fond aservit, există constituit un drept de servitute de trecere cu piciorul şi vehicule pe tot timpul anului în favoarea imobilelor de natură teren identificate cu nr. top. 7045/1, 7045/3, 7045/4 din CF 3509 Moisei, ca fonduri dominante, cu o suprafaţă de 85 mp, delimitată de punctele 17-4-3-15-14-13-16-17 conform anexei grafice a raportului de expertiză.
Pârâtul H.S. a fost obligat să ridice gardul din plasă cu stâlpi din fier amplasat între punctele 15-16 din Anexa grafică a raportului de expertiză întocmit de ing. P.C.G. în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii sau, în caz de refuz, au fost autorizate reclamantele să facă aceasta, pe cheltuiala pârâtului.
Totodată, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantelor suma de 2124 lei cu titlu cheltuieli de judecată parţiale.
Prin decizia civilă nr. 146/A din 02 aprI. 2014 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. 2839/336/2011 s-a admis apelul declarat de apelantul H.S., decedat în cursul procesului, şi continuat de moştenitorii acestuia: H.V., H.V., H.M.M. şi H.S. împotriva Sentinţei Civile nr. 93 din 16.01.2013 a Judecătoriei Vişeu de Sus care a fost schimbată în tot în sensul că:
S-a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamantele T.I. şi D.V.I..
S-a respins cererea apelantelor privind obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reţinut că potrivit art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, în cazul în care se constată că în mod greşit prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
Textul de lege prevede expres şi limitativ două situaţii în care instanţa de apel poate anula hotărârea primei instanţe, cu trimitere spre rejudecare, nici una dintre ele nefiind incidentă în cauză.
Prima ipoteză se-a referit la greşita soluţionare a cauzei pe excepţie. Este vorba de excepţii peremptorii, a căror admitere are ca efect neanalizarea fondului raportului juridic dedus judecăţii. Or, în cauză, soluţionarea cauzei la prima instanţă s-a făcut prin analiza în fond a acţiunii, ceea ce însemnă că nu a operat dispoziţia legală cuprinsă în art. 297, alin. 1, prima teză.
Constatând că nici cea de-a doua premisă a aplicării art. 297, alin. 1, Cod pr. civ. referitoare la lipsa părţii care nu a fost legal citată nu s-a regăsit în cauză, tribunalul a constatat că este nefondată solicitarea apelantului de anulare a sentinţei atacate şi trimitere a cauzei spre rejudecare.
În ce priveşte solicitarea subsidiară de schimbare a sentinţei, tribunalul a reţinut următoarele:
Prima instanţă a reţinut corect că servitutea de trecere este o servitute necontinuă şi aparentă sau neaparentă care nu se poate dobândi prin prescripţie, ci se poate stabili printr-un titlu de recunoaştere a servituţii dat din partea proprietarului locului aservit, însă, în opinia tribunalului, a apreciat greşit că partajul voluntar realizat între reclamanta T.I., mama reclamantei D.V.I., pârâtul H.S. şi ceilalţi fraţi ai acestora, după decesul tatălui lor, reprezintă un „titlu constitutiv al servituţii” în favoarea reclamantelor intimate asupra parcelei cu nr. top. 7045/2, recunoscut de proprietarii în indiviziune ai acesteia.
Servitutea de trecere stabilită prin fapta omului, aşa cum a calificat prima instanţă dreptul pe care l-a recunoscut reclamantelor prin raportare la dispoziţiile art. 624 şi 628 Cod civil, este un dezmembrământ veritabil al dreptului de proprietate privată, care ia naştere prin limitarea atributelor posesiei şi folosinţei conferite titularului fondului aservit de dreptul de proprietate, în favoarea titularului dreptului de proprietate al fondului dominant.
În speţă, prima instanţă a stabilit pe baza probelor administrate şi a recunoaşterilor părţilor că terenurile deţinute de părţi fac parte din fosta parcelă cu nr. top. 7045 înscrisă în
C.F. 3509 Moisei, cu suprafaţa totală de 16160 mp care a aparţinut antecesorului lor, respectiv tatălui pârâtului apelant H.S., al reclamantei intimate T.I. şi bunicului reclamantei intimate D.V.I.. A reţinut că după decesul tatălui, părţile şi ceilalţi fraţi ai lor şi-au partajat voluntar imobilul cu nr. top. 7045 conform folosinţei şi, în urma acestuia, fiecare dintre fraţi a preluat în folosinţă exclusivă câte o parcelă, lăsând un drum de acces la calea publică pentru toate fondurile rezultate. Parcela destinată de fraţi căii de acces este cea identificată cu nr. top. 7045/2 în schiţa de dezmembrare realizată de expert N. Radu în dosarul nr. 2225/1996 al Judecătoriei Vişeu de Sus, pe baza căreia apelantul H.S. şi fratele H.M. şi-au intabulat fiecare dreptul de proprietate exclusiv asupra parcelelor cu nr. top. noi 7045/4 şi nr.top. 7045/1 rezultate din împărţeala voluntară, aspect evidenţiat de expertiza efectuată în cauză de expert P.C.G..
Or, în condiţiile în care parcela destinată căii de acces a rămas în proprietatea comună a fraţilor, aşa cum au susţinut toate părţile (intimatele inclusiv prin întâmpinarea formulată faţă de cerere de apel), este inadmisibil a se recunoaşte sau constitui vreunuia dintre coproprietari un drept de servitute de trecere asupra respectivei parcele, căci pentru a se constitui un drept de servitute este necesar ca cele două fonduri, respectiv cel dominant şi cel aservit să aparţină la proprietari diferiţi.
Aşadar, în mod greşit a constatat prima instanţă că pe nr. top. 7045/2 din CF 3509 Moisei există constituit un drept de servitute de trecere cu piciorul şi vehicule în favoarea imobilelor de natură teren identificate cu nr.top. 7045/1, 7045/3, 7045/4 din CF 3509 Moisei, ca fonduri dominante, în contextul în care a reţinut că proprietarii acestor „fonduri dominante” sunt coproprietarii parcelei „fond aservit”.
Din această perspectivă, pretenţiile reclamantelor intimate fundamentate pe un drept de servitute de trecere asupra parcelei cu nr. top. 7045/2 sunt neîntemeiate.
Tribunalul a apreciat că este fondată şi susţinerea apelantului referitoare la inadmisibilitatea cererii de „constatare a existenţei unei căi de acces” întemeiată pe dispoziţiile art. 111 Cod procedură civilă, deoarece o asemenea cerere vizează constatarea unei situaţii de fapt, iar nu a existenţei sau inexistenţei unui drept.
Cererea de ridicare a gardului montat de pârâtul apelant pe parcela cu nr. top. 7045/2 din CF 3509 Moisei a fost formulată ca petit accesoriu al cererii iniţiale de constatare a dobândirii servituţii de trecere, apoi ca accesoriu al cererii precizate de constatare a existenţei unei căi de acces, or, reţinându-se netemeinicia şi, respectiv inadmisibilitatea, capetelor principale de cerere, s-a impus şi respingerea cererii accesorii prin aplicarea principiului accesorium sequitur principalae.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele T.I. şi D.V.I. solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi pe cale de consecinţă menţinerea hotărârii instanţei de fond cu privire la acţiunea formulată şi precizată ca fiind legală şi temeinică.
În motivarea recursului, reclamantele au arătat că prin decizia recurată s-a respins cererea formulată şi precizată ca fiind netemeinică şi inadmisibilă.
Prin cererea de apel, pârâtul H.S. a solicitat schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 93/16.01.2013, atacând astfel hotărârea instanţei de fond doar cu privire la primul capăt din cerere, hotărârea instanţei de fond cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere din acţiune, prin care pârâtul H.S. a fost obligat să ridice gardul din plasă cu stâlpi de fier, amplasat pe parcela cu nr. top. 7045/2 din CI- 3509 Moisei, în punctele 13-14-15-16-13, sau în caz de refuz autorizează reclamantele să facă aceasta, pe cheltuiala pârâtului, a rămas definitivă prin neapelare. Deci, iată cum, instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, pronunţându-se, din eroare, cu privire la hotărârea instanţei de fond dată asupra celui de-al doilea petit din cerere.
Conform principiului disponibilităţii consacrat de art. 129 alin. (6) din Vechiul Cod de procedură civilă, instanţele sunt obligate să se pronunţe în limitele în care nu fost învestite prin cererea de chemare în judecată şi prin eventualele cereri reconvenţionale sau de intervenţie.
Cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului cât şi al părţilor între care se derulează litigiul, este cel fixat de părţi, nefiind permis instanţei ca, din oficiu, să se pronunţe în afara limitelor în care a fost învestită, prin soluţionarea unor capete de cerere cu care nu a fost investită.
Ca atare, soluţia instanţei de apel, care a hotărât şi în ceea ce priveşte petitul 2 al acţiunii, în contextul în care soluţia referitoare la acesta nu a fost atacată, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 129 din Vechiul Cod de procedură civilă.
În consecinţă, au considerat că este evident că prin soluţia pronunţată s-au încălcat dispoziţiile legii, motiv pentru care au solicitat admiterea recursului.
În ceea ce priveşte soluţia referitoare dată de instanţa de fond conform căreia pe terenul în litigiu se constată existenţa unui drept de servitute constituit prin titlu, analiza următoare va dovedi faptul că aceasta este temeinica şi legală, în timp ce soluţia instanţei de apel nu este.
Astfel, în primul rând reclamantele au solicitat instanţei de fond, printr-o exprimare nefericită, să constate existenţa unui drum de acces pe terenul în litigiu.
Spre deosebire de obiectul acţiunii care nu poate fi schimbat, temeiul juridic al acesteia poate fi pus în discuţie de către instanţa de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptăţită şi chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părţilor, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, în acest scop, calificarea acţiunii se va face nu după natura termenilor folosiţi de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea, acţiunii. În speţă, aşa cum au arătat anterior, au solicitat să se constate existenţa unui drum de acces pe terenul în litigiu. Pe de altă parte, din întreaga motivare a cererii de chemare în judecată şi a probaţiunii care au solicitat să fie administrată rezultă, extrem de clar, faptul că urmăreau să stabilească că destinaţia terenului în litigiu este aceea de drum de acces, drum asupra căruia s-a constituit un drept de trecere, conform destinaţiei sale.
În mod extrem de pertinent, instanţa de fond a dat cererii lor, exprimate defectuos, de a se „constată existenţa unui drum de acces", calificarea juridică corectă, să constate existenţa unui drept de servitute de trecere asupra acestui teren, având destinaţie de drum de acces.
Avându-se în vedere aceste considerente, apare ca fiind perfect legală soluţia instanţei de fond care a dat calificarea corecta solicitării reclamantelor. Pe de alta parte, această concluzie a condus, în mod inevitabil, la concluzia că soluţia instanţei de apel este nelegală.
Această din urma instanţă s-a mulţumit, doar, să statueze faptul că solicitarea reclamantelor este inadmisibilă, în contextul în cate urmăresc constatarea unei stări de fapt, nu a existenţei sau inexistenţei unui drept. O analiză mai aprofundată, nu doar a petitului care a fost exprimat în mod nefericit, ci, a întregii conduite pe parcursul derulării litigiului (şi se referă aici la motivele invocate, la probele propuse şi administrate), ar fi determinat pronunţarea, de către instanţa de apel, a soluţiei corecte.
În acest context, a solicitat sancţionarea soluţiei instanţei de apel referitoare la inadmisibilitatea cererii de constatare a căii de acces şi să fie tratată ca fiind, în realitate, o cerere de constatare a existenţei dreptului de servitute pe un teren cu destinaţia de drum de acces.
Cu privire la afirmaţiilor instanţei de apel conform cărora partajul voluntar ai căror părţi au fost reclamantele şi pârâtul nu ar constitui un titlu constitutiv al servituţii.
Aşa cum a mai arătat, terenurile părţilor au făcut parte dintr-un corp comun, fosta parcela cu nr. top. 7045, CF 3509 Moisei, în suprafaţa toală de 16160 mp. în temeiul unui acord voluntar de partaj, a cărui existenţă nu a fost negată de niciuna din părţile împrocesuate, acord intervenit după decesul părinţilor, s-a stabilit un anume mod de împărţire a restului imobilului, menţinându-se destinaţia de cale de acces a terenului în litigiu. În urma acestui partaj, atât reclamanta Denk Vlaşm Ileana cât şi pârâtul au dobândit, în proprietate exclusivă, dreptul asupra unor terenuri limitrofe celui în litigiu, în timp ce terenului în litigiu i s-a stabilit destinaţia de drum de acces.
Instanţa de apel a afirmat faptul că starea de coproprietate asupra terenului în litigiu ar împiedica constituirea dreptului de servitute. După cum se ştie, servitutea este acel dezmembrământ al dreptului de proprietate care ia naştere prin limitarea atributelor de folosinţă ale titularului fondului aservit, în favoarea titularului dreptului de proprietate al fondului dominant.
În prezenta cauză, reclamanta T.I. deţine în proprietate extratabulară suprafaţa de teren de 291 mp, cu nr. top 7045/3/23 şi reclamanta D.V.I. deţine în proprietate tabulară suprafaţa de teren de 532 mp, cu nr. top. 7045/3/1, astfel încât, D.V.I. deţine calitatea de proprietar exclusiv al unui teren limitrof terenului în litigiu, deci este proprietar exclusiv al unuia din fondurile dominante în favoarea cărora a solicitat constituirea servituţii.
Instanţa de apel a afirmat faptul că este inadmisibil a se constitui o servitute de trecere în favoarea unuia dintre coproprietarii fondului aservit. Reclamantele însă, au solicitat să se facă distincţie între calitatea părţilor de unice proprietare ale fondurilor dominante (fiecare parte având în proprietate exclusivă-tabulară sau extratabulară terenurile ce sunt fonduri dominante) şi calitatea părţilor de coproprietare ale fondului aservit. Interpretarea instanţei de apel, cum că fondurile dominate, în favoarea cărora se constituie servitutea, subzistă în stare de coproprietate, este viciată. Soluţia promovata de instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legii referitoare la constituirea servituţilor şi anume acelea că -dreptul de servitute poate fi constituit asupra unui imobil, numit fond aservit, pentru uzul şi utilitatea altui imobil, numit fond dominant, imobile care aparţin la proprietari diferiţi.
Din analiza anterioară, rezulta faptul că este pe deplin îndeplinită condiţia ca proprietarii celor două fonduri, cel dominant şi cel aservit, să fie diferiţi. Cu riscul de a se repeta, a arătat din nou că în urma acordului de partaj a cărui existenţa a fost dovedită prin probaţiunea administrata terenurile alăturate terenului în litigiu au intrat în proprietatea exclusivă a succesorilor foştilor proprietari, părinţii lor, în timp ce drumul de acces a rămas în coproprietate. A rezultat deci, că fiecare teren alăturat acestui drum are un alt proprietar fie el tabular sau extratabular, iar drumul este în coproprietatea tuturor, deci nu există o identitate de proprietari între fondul dominant şi cel aservit. Chiar dacă deţin o cotă parte indiviză din fondul aservit, alături de reclamante este proprietar şi pârâtul, motiv pentru care au considerat că este îndeplinită condiţia ca cele două fonduri să aparţină unor proprietari diferiţi.
Intimatele H.V. şi H.V. JR au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului şi obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Curtea constată inadmisibilitatea acelor motive de recurs care vizează netemeinicia hotărârii atacate, prin prisma reaprecierii probelor de către instanţa de recurs, având în vedere împrejurarea că dispoziţiile art. 304 pct. 10 şi 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 1111 şi pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
În ceea ce priveşte celelalte motive de recurs, care pot fi analizate ca motive de nelegalitate, reclamantele au arătat că prin cererea de apel, pârâtul H.S. a solicitat schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 93/16.01.2013, atacând astfel hotărârea instanţei de fond doar cu privire la primul capăt din cerere, hotărârea instanţei de fond cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere din acţiune, prin care pârâtul H.S. a fost obligat să ridice gardul din plasă cu stâlpi de fier, amplasat pe parcela cu nr. top. 7045/2 din CI- 3509 Moisei, în punctele 13-14-15-16-13, sau în caz de refuz autorizează reclamantele să facă aceasta, pe cheltuiala pârâtului, a rămas definitivă prin neapelare. Deci, iată cum, instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, pronunţându-se, din eroare, cu privire la hotărârea instanţei de fond dată asupra celui de-al doilea petit din cerere.
Recurentele mai susţin că potrivit principiului disponibilităţii consacrat de art. 129 alin. (6) din Vechiul Cod de procedură civilă, instanţele sunt obligate să se pronunţe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată şi prin eventualele cereri reconvenţionale sau de intervenţie. Cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului cât şi al părţilor între care se derulează litigiul, este cel fixat de părţi, nefiind permis instanţei ca, din oficiu, să se pronunţe în afara limitelor în care a fost învestită, prin soluţionarea unor capete de cerere cu care nu a fost investită. Ca atare, soluţia instanţei de apel, care a hotărât şi în ceea ce priveşte petitul 2 al acţiunii, în contextul în care soluţia referitoare la acesta nu a fost atacată, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 129 din Vechiul Cod de procedură civilă.
Acest motiv de recurs este nefondat deoarece apelantul a solicitat în principal anularea sentinţei, în întregime, pentru că nu se solicită anularea în parte, iar în ce priveşte schimbarea în parte, solicitarea apelantului se referă la limitele apelului.
Din motivele de apel, unde se indică cele reţinute de către prima instanţă inclusiv la desfiinţarea gardului, nu rezultă că partea privind petitul 2 din sentinţă se solicită a se păstra. Prin urmare, cât timp se contestă existenţa servituţii, care constituie petitul principal, este evident că ridicarea gardului, care este un petit accesoriu, va urma aceaşi soartă ca şi cea a petitului principal.
Această concluzie este întărită atât de menţionarea în apel a acestui aspect ca fiind reţinut de către prima instanţă, de indicarea în apel ca şi obiectiv la efectuarea expertizei în ce priveşte construirea gardului potrivit autorizaţiei de construire (fila 43 dosar apel), cât şi de susţinerea apelantului din concluziile scrise depuse în faţa instanţei de apel (fila 64 dosar apel) în care se arată că şi soluţia privind demolarea gardului este nelegală.
În acest fel a motivat şi instanţa de apel soluţia, şi arată că cererea de ridicare a gardului montat de pârâtul apelant pe parcela cu nr. top. 7045/2 din CF 3509 Moisei a fost formulată ca petit accesoriu al cererii iniţiale de constatare a dobândirii servituţii de trecere, apoi ca accesoriu al cererii precizate de constatare a existenţei unei căi de acces, or, reţinându-se netemeinicia şi, respectiv inadmisibilitatea, capetelor principale de cerere, s-a impus şi respingerea cererii accesorii prin aplicarea principiului accesorium sequitur principalae.
Recurenţii arată că spre deosebire de obiectul acţiunii care nu poate fi schimbat, temeiul juridic al acesteia poate fi pus în discuţie de către instanţa de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptăţită şi chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părţilor, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, în acest scop, calificarea acţiunii se va face nu după natura termenilor folosiţi de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea, acţiunii. În speţă, aşa cum au arătat anterior, au solicitat să se constate existenţa unui drum de acces pe terenul în litigiu. Pe de altă parte, din întreaga motivare a cererii de chemare în judecată şi a probaţiunii care au solicitat să fie administrată rezultă că urmăreau să stabilească că destinaţia terenului în litigiu este aceea de drum de acces, drum asupra căruia s-a constituit un drept de trecere, conform destinaţiei sale.
Curtea reţine că acest motiv de recurs este nefondat deoarece indiferent de calificarea acţiunii ca fiind una în constatarea servituţii sau în constituire servituţii, motivul principal al respingerii acţiunii de către instanţa de apel a fost acela că pentru existenţa unei atari servituţi se impune ca proprietarii fondului dominant şi ai celui aservit se fie diferiţi.
Or, în condiţiile în care părţile sunt coproprietari asupra fondului aservit, această condiţie nu este îndeplinită, deoarece cerinţa este ca proprietarii să fie diferiţi cu privire la cele două fonduri. Chiar dacă părţile sunt proprietari individuali asupra fondului dominant, trebuie să nu fie proprietari în nici un fel, nici măcar în coproprietate, asupra fondului aservit.
În subsidiar instanţa de apel a reţinut corect şi incidenţa art. 111 Cod procedură civilă, pentru că o acţiune este inadmisibilă, în contextul în care se urmăreşte constatarea unei stări de fapt, nu a existenţei sau inexistenţei unui drept. Calificarea acţiunii s-a făcut corect după modul de formulare şi precizare a acesteia, având în vedere mai ales precizarea acţiunii (fila 94 dosar fond), de unde reiese intenţia expresă a reclamanţilor, mai ales că partea a fost asistată de un avocat. Asistarea de către avocat nu înlătură incidenţa art. 111 Cod procedură civilă, dacă din modul de formulare şi mai ales din precizarea acţiunii reiese că aceasta a fost intenţia expresă a părţii, de constatare a unei stări de fapt, anume existenţa unei căi de acces.
Prin urmare motivele de recurs referitor la calificarea juridică a acţiunii sunt nefondate, şi lipsite de interes de altfel.
Soluţia asupra acestei excepţii nu schimbă cu nimic cele constatate anterior, cu privire la neîntrunirea condiţiilor de constituire a servituţii bazată pe lipsa condiţiei ca proprietarii celor două fonduri să fie diferiţi.
Nu poate fi primită prin urmare nici susţinerea recurenţilor că partajul voluntar ai căror părţi au fost reclamantele şi pârâtul ar constitui un titlu constitutiv al servituţii, cât timp partajul se referă la păstrarea coproprietăţii şi prin urmare la neîndeplinirea condiţiei ca proprietarii celor două fonduri să fie diferiţi, or părţile sunt proprietari ai fondului dominant şi coproprietari ai fondului aservit, însă ar trebuie să nu fie în nici un fel proprietari, nici coproprietari, ai fondului aservit.
Chiar dacă o parte este proprietar exclusiv al unuia din fondurile dominante în favoarea cărora s-a solicitat constituirea servituţii este necesar ca acea parte să nu fie proprietar sau coproprietar al fondului aservit.
Condiţia pentru constituirea servituţii este înţeleasă în sensul că dacă un proprietar al fondului dominant deţine o cotă parte indiviză din fondul aservit, atunci nu este îndeplinită condiţia ca proprietarii să fie diferiţi. Este necesar ca proprietarii să fie diferiţi, adică inclusiv condiţia de a nu fi nici măcar coproprietari, deoarece nu se poate întruni în aceaşi persoană şi un drept şi o sarcină, aceasta fiind fără finalitate deoarece persoana nu se poate dedubla pentru ca în calitate de proprietar al fondului dominant să ceară aservirea şi să fie de acord cu aceasta iar în calitate de proprietar al fondului aservit să se opună chiar cu privire la ce era şi poate fi de acord.
Nici nu se poate justifica un interes în acest sens, cât timp nu se poate accepta o astfel de dedublare şi opoziţie. Raporturile de coproprietari nu au fost supuse analizei instanţei, nici în recurs, şi nu s-a pronunţat şi nici nu se poate pronunţa asupra acestora.
Calitatea de coproprietar a fondului aservit este incompatibilă prin urmare cu calitatea de titular al dreptului de servitute în favoarea fondului dominant. O astfel de servitute chiar dacă ar fi existat prin ipoteză anterior este absorbită ca şi conţinut al dreptului real în cel al dreptului real de coproprietate sau proprietate în momentul dobândirii calităţii de coproprietar al fondului aservit sau a celei de proprietar al fondului principal.
Această absorbţie se produce pentru că dreptul de proprietate sau coproprietate este cel mai complet drept real şi conţine în el şi atributele dreptului real de servitute. În acest fel, dacă se produce absorbţia este evident că nu se poate produce corelativ invers constituirea servituţii pe perioada în care partea ce este proprietar al fondului dominant are şi calitatea de proprietar sau coproprietar al fondului aservit.
Instanţa de apel nu a reţinut că fondurile dominate, în favoarea cărora se constituie servitutea, ar fi în coproprietate ci aceasta coproprietate a fost reţinută cu privire la fondul aservit.
În temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 şi art. 299 şi urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.
În temeiul prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, curtea urmează să oblige recurentele T.I. şi D.V.I., aflate în culpă procesuală faţă de respingerea recursului, să plătească intimatelor H.V. şi H.V. suma de 750 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat şi cheltuieli transport, potrivit chitanţelor de la fila 29 şi 30.
| ← Servitute de trecere. Stabilirea traseului servituţii peste... | Servitute de trecere pietonală şi auto. Stabilirea... → |
|---|
