Despăgubiri acordate pentru prejudiciul moral. Desfiinţarea temeiului juridic al acţiunii, în apel, ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate. Consecinţe.
| Comentarii |
|
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”. Astfel, fiind desfiinţat, în apel, temeiul juridic al acţiunii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curţii Constituţionale, iar în termen de 45 de zile nu au fost puse de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, se impune soluţia schimbării hotărârii primei instanţe, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului.
Secţia civilă, Decizia nr. 644 din 23 martie 2011
Prin Sentința civilă nr. 879/19.05.2010, pronunțată în dosarul nr. 4051/115/2009, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă, astfel cum a fost precizată de reclamanții A.C. și S.G. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin; a obligat pârâtul să plătească suma de 50.000 Euro, echivalent în lei la data efectuării plății, pentru fiecare reclamant în parte, cu titlu de daune morale;
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere, în esență, că reclamanții au fost deportați în Câmpia Bărăganului, alături de părinții lor, în perioada 18.06.1951-20.12.1955, astfel că întrunesc condițiile pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura strămutării impusă de autorități, măsură care datorită naturii, duratei și modalității de executare poate fi considerată ca afectând în mod determinant situația reclamanților, așa încât a considerat îndeplinite prevederile art. 3, 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, acordând reclamanților câte 50.000 euro, cu titlu de daune morale.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.
în motivare, pârâtul apelant a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală, întrucât reclamanții nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pârâtul apelant a mai susținut că acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere că drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu, pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
Prin Decizia civilă nr. 644/A din 23.03.2011, pronunțată în dosarul nr. 4051/115/2009, C.A. Timișoara a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș-Severin și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea reclamanților A.C. și S.G.
Pentru a prezenta această soluție, C.A. Timișoara a reținut argumentele ce succed.
Prin Decizia nr. 1358 din 21.10.2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink c. Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. „a” din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky c. Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții c. Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.
în ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamanților, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința schimbării în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamanților în totalitate.
Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C.proc.civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
(Judecător Gheorghe Oberșterescu)
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Caracterul... | Restituirea preţului de piaţă către proprietarii ale căror... → |
|---|
