Despăgubiri pentru lipsă de folosinţă corelativ cu dreptul de retenţie
| Comentarii |
|
Tribunalul SIBIU Decizie nr. 88 din data de 05.03.2015
Constată că prin sentința civilă nr. 6200/22 noiembrie 2013 a Judecătoriei Sibiu a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune invocata de reclamantă.
A fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta SC P. SA, în contradictoriu cu pârâții T. C. A. si F. E.
A fost admisă în parte acțiunea reconvențională formulata de reclamantele reconvenționale T.C. A. și F. E. in contradictoriu cu pârâta reconvențională SC P. SA.
S-a dispus obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 16912 euro prin echivalent in lei la data plătii reprezentând lipsa de folosința a imobilului .
De asemenea, a fost obligată pârâta reconvențională SC P. SA la plata către reclamantele reconvenționale T. C. A. si F. E. a sumei de 30345 lei reprezentând despăgubiri civile .
A fost respins capătul de cerere din acțiunea reconvențională privind dreptul de retenție și s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecata.
Pentru a hotărî în acest mod, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată reclamanta S.C. P. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtele T. C. A. și F. E. ca prin hotărâre să fie obligate la plata sumei de bani reprezentând contravaloarea indexată și actualizată a folosinței spațiului de la imobilul situat în localitatea …., pe perioada ultimilor 3 ani, respectiv începând cu data de 23.11.2007, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
În fapt s-a arătat că a fost reziliat contractul de închiriere încheiat între reclamantă și A.F. S. C., la data de 31.07.2001. Contractul a fost încheiat la 01.11.2000. Din anul 2000, pârâții nu au titlu locativ privind locațiunea deși s-a dispus evacuarea lor la 11.01.2008.
În drept, reține instanța de fond că acțiunea a fost motivată pe dispozițiile art. 992, art. 998-999 cod civil și art.274 Cod de procedură civilă.
Prin acțiunea reconvențională, pârâtele T. C. A. și F. E. au solicitat să se constate că reclamantele au efectuat la imobilul proprietatea reclamantei, investițiile enumerate în anexa 1 a acțiunii și pe cale de consecință să fie obligată la plata contravalorii acestora și să se instituie un drept de retenție asupra imobilului.
S-au solicitat cu cheltuieli de judecată.
În fapt s-a motivat că prin sentința civilă nr.106/2008 s-a stabilit ca autoritate de lucru judecat că reclamantele reconvenționale sunt constructorii care au edificat investițiile la proprietate reclamantei, că sunt constructori de rea credință, că sunt îndreptățiți la plata despăgubirii reprezentând contravaloarea muncii și a manoperei necesare realizării acestor investiții.
Investițiile sunt lucrări intrinsec legate de imobil și au fost necesare pentru a realiza funcționalitatea imobilului, fiind transformat într-o pensiune agroturistică.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 492-494 Cod civil și art.274 Cod de procedură civilă.
Examinând actele și lucrările dosarului instanța de fond reține următoarele:
Imobilul în litigiu este situat în localitatea … și este proprietatea reclamantei.
Între reclamanta S.C. P. SA și A.F. S. C. s-a încheiat un contract de închiriere privind imobilul în litigiu la data de 01.11.2000, reziliat la data de 31.07.2001.
Asupra imobilului, în scopul transformării lui într-o pensiune agroturistică, în anul 2000, A.F. S. C. a început lucrări de investiții, continuate de pârâtele T. C. A. și F. E., lucrări pe care Curtea de Apel Alba Iulia, în Decizia 404/2010 le-a apreciat ca fiind imposibil de ridicat datorită naturii lor, ceea ce înseamnă că sunt legate structural și funcțional de imobil.
Curtea de Apel Alba Iulia, modificând în parte Decizia nr.178/2010 pronunțată de Tribunalul Sibiu împotriva Sentinței civile 106/2008 a Judecătoriei Sibiu, a statuat cu putere de lucru judecat că pârâtele T. C. A. și F. E. sunt constructori de rea credință și sunt îndreptățite la despăgubiri reprezentând contravaloarea materialelor și a prețului manoperei.
Efectele hotărârilor judecătorești arătate se impun ca efect pozitiv al autorității lucrului judecat în orice conflict ulterior existând între părți, de care instanța nu poate face abstracție, prezumându-se că statuările anterioare exprimă adevărul.
Creanța care a decurs din sentința civilă nr.106/2008 a Judecătoriei Sibiu, reprezentând suma de 35979,04 lei, contravaloare investiții, a fost acordată pârâtelor prin intermediul ofertei reale de plată, înregistrată la BEJ la 22.03.2011 ( fila 51).
Procesul verbal din 20.05.2011 al BEJ constată îndeplinirea procedurii de evacuare a pârâtelor T. C. A. și F. E. din spațiu, condiționat de plata efectivă a sumelor de mai sus (f.59).
Instanța de fond reține că reclamanta, în mod just își valorifică dreptul de creanță născut din faptul folosirii fără drept de către pârâte a imobilului asupra căruia poartă dreptul de proprietate al S.C. P. S.A.
Pârâtele nu dețin titlu locativ asupra imobilului din localitatea …, iar hotărârea de evacuare a rămas irevocabilă la data de 11.11.2004 (sentința civilă 5539/2003 a Judecătoriei Sibiu).
Această situație nu limitează obligația pârâtelor de a plăti echivalentul lipsei de folosință a imobilului, câtă vreme deținerea lui s-a făcut în absența unui titlu locativ, iar părăsirea efectivă a spațiului a avut loc la data de 20.05.2011.
Condițiile răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite în speță, fapta ilicită a pârâtelor constând în aceea că au ocupat imobilul, în toată perioada de când s-a solicitat evacuarea atât a A.F. S. C., cât și a celor cărora le-a fost cesionată creanța din investiții, T. C. A. și F. E., ocuparea având loc, așadar fără titlu și fără acordul proprietarului.
Prin această faptă s-a creat, în mod evident, un prejudiciu în patrimoniul reclamantei constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, ce se impune a fi reparat de către pârâte.
Expertiza contabilă efectuată de către expert Ș. I. (fila 91) a avut ca obiectiv stabilirea folosului de tras pentru perioada 23.11.2007 - 20.05.2011, concluzia fiind că veniturile din închirierea imobilului ar fi putut să fie 16912,85 Euro.
În consecință, instanța de fond omologhează raportul de expertiză contabilă și în temeiul art. 998 - 999 Cod civil obligă pârâtele la plata sumei de 16912 Euro, prin echivalent în lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului.
În ceea ce privește cererea reconvențională, instanța de fond constată că principiile care stau la baza alegațiilor reclamantelor reconvenționale sunt corecte, în sensul că deși sunt constructori de rea credință, li se cuvin atât prețul manoperei cât și contravaloarea materialelor, în limita sumelor neacordate de instanță în alt ciclu procesual.
În vederea identificării investițiilor efectuate de reclamantele reconvenționale, a stabilirii valorii materialelor și manoperei necesare realizării investițiilor, la valoarea actuală, a stabilirii dacă investițiile au făcut obiectul despăgubirilor acordate prin sentința civilă 106/2008 a Judecătoriei Sibiu, s-a încuviințat și efectuat o expertiză tehnică în construcții și două suplimente (f.146-185, 206-208, 223- 225) de către expertul O. V.
Investițiile au fost prezentate de expert în anexa A (fila 155); valoarea de înlocuire (de nou) la zi pentru materiale, manoperă, transport și utilaj este de 125808 lei; valoarea tehnică este de 82387 lei. Scăzând valoarea lucrărilor asociate despăgubirilor din sentința civilă 106/2008 așa cum rezultă din anexa B, din devizele inițiale rezultă valoarea de înlocuire de 44568 lei și o valoare tehnică de 30345 lei.
Așadar, varianta cu valoarea tehnică, fără cantitățile din sentința civilă 106/2008 este de 30345 lei și este cea care a fost omologată de Judecătorie.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune a pârâtelor reconvenționale, cu privire la investiții, excepție invocată de reclamantă, instanța de fond constată netemeinicia acesteia.
Reclamantele reconvenționale sunt în termenul de trei ani pentru a-și putea valorifica pretențiile decurgând din investiții care nu au fost solicitate în alt cadru procesual, întrucât doar prin decizia civilă 404/2010 a Curții de Apel Alba Iulia s-a clarificat că reclamantele reconvenționale au vocația dobândirii contravalorii manoperei și materialelor, iar cererea în pretenții a fost formulată pe calea reconvențională la data de 18.02.2011.
Potrivit art.492-494 Cod civil, Judecătoria admite în parte acțiunea reconvențională și obligă pârâta reconvențională la plata sumei de 30345 lei despăgubiri civile care nu au fost acordate anterior si care nu au făcut obiectul ofertei reale de plata, în urma aplicării sentinței civile 106/2008.
Instanța de fond respinge capătul de cerere privind instituirea dreptului de retenție având în vedere că pârâtele reclamante reconvenționale au eliberat spațiul.
Față de împrejurarea că ambele părți au făcut cheltuieli privind timbrajul acțiunilor, onorariile de expert și avocat, acestea sunt compensate.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta S.C. P. S.A., cât și pârâtele T. C. A. și F. E.
Reclamanta S.C. P S.A., în recursul său a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii pretențiilor pârâtelor, ca neîntemeiate și nelegale, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului se arată că instanța de fond a admis în mod greșit cererea reconvențională a pârâtelor (reclamante reconvenționale T. A. și F. E.), nefiind analizate si nepronunțându-se asupra tuturor probelor încuviințate și administrate.
Astfel contractul de închiriere nr. 63/2000 a fost încheiat între reclamata recurentă și AF S. C., formată din S. C. și S. I. Pârâtele nu au locuit la adresa imobilului nici măcar în calitate de persoane tolerate. S-au folosit doar de calitatea de rudă a chiriașilor pentru a locui fără niciun drept locativ în imobil.
Între societate și pârâte s-a derulat un litigiu privind evacuarea acestora din imobil, litigiu soluționat irevocabil în acest moment.
Prin sentința invocată și de către pârâte s-a dispus obligarea recurentei la plata unei sume de bani cu titlu de investiții, aceleași investiții fiind cerute și în prezenta cauză - motiv pentru care s-a și invocat autoritatea de lucru judecat.
Întregul debit a fost achitat, motiv pentru care susținerile făcute sunt neîntemeiate (pe lângă faptul că nu au legătură cu obiectul prezentului dosar, fiind expuse și autorității de lucru judecat).
Solicitarea acestor investiții este inadmisibilă, sub aspectul faptului că au fost acordate în mod irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, existând deci autoritate de lucru judecat în aceasta privință. Mai mult decât atât este de asemenea și neîntemeiată această solicitare, având în vedere că nu s-au efectuat alte investiții ulterior pronunțării sentinței nr. 106/2008. Acest lucru este de altfel recunoscut implicit și de către pârâtele - reclamante reconvenționale F. și T., prin interogatoriile administrate în prezentul dosar. Instanța de fond a încuviințat luarea interogatoriilor celor două pârâte, iar ca urmare a lipsei acestora la termenele la care au fost citate cu mențiunea că "personal la interogatoriu", trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 225 din Codul de procedura civila (vechi), așa cum a și fost solicitat în mod expres.
De altfel prin acest mijloc de probă, legal administrat s-a confirmat toate pretențiile recurentei, inclusiv în ceea ce privește obligativitatea achitării folosului de tras, în cuantumul stabilit prin expertiza judiciară.
Orice susțineri în apărare sunt lipsite de fundament, atâta timp cât pârâtele au recunoscut pretențiile și au achiesat la cererea introductivă prin aplicarea dispozițiilor art. 225 din Codul de procedura civilă. Ceea ce este fundamental eronat în sentința instanței de fond este faptul că nu se face referire în considerentele hotărârii asupra acestei probe, și mai grav, nu se menționează sancțiunea solicitată odată cu depunerea interogatoriilor în formă scrisă la dosarul cauzei.
Sub aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune, invocată în fața instanței de fond, aceasta a fost în mod neîntemeiat respinsă, având în vedere faptul că din întreg probatoriul reiese cu certitudine (proba testimonială, interogatoriul și expertiza) faptul că toate "investițiile au fost făcute la același moment, pârâtele având obligația să solicite contravaloarea acestora în cadrul dosarului Judecătoriei. Nu există absolut nici o probă contrarie privitoare la executarea unor lucrări de investiții ulterioare pronunțării sentinței nr. 106/2008, astfel încât rezulta în principal intervenirea termenului de prescripție. Principiul aplicabil este în continuare acela potrivit căruia cel care face o afirmație trebuie să o și dovedească "onus probandi incumbit actori", pârâtele neproducând nici o probă în susținerea pretențiilor lor. Contrariul este dovedit prin probele solicitate de către recurentă.
În drept, recursul este motivat pe dispozițiile art. 312, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1), pct. 9) Cod de procedură civilă.
Pârâtele T. C. A. și F. E. în recursul formulat au solicitat în baza art. 312 al. (2) și (3) raportat la art. 304 pct. 6) și 9) Cod de procedură civilă să modificarea în parte sentinței recurate în sensul respingerii în întregime a acțiunii introductive de instanță.
Să se dispună asupra cheltuielilor de judecată în ambele instanțe.
În motivarea recursului se arată că admițând acțiunea introductivă de instanță instanța de fond refuză să analizeze apărarea principală a recurentelor, potrivit căreia recurentele nu au exploatat imobilul în litigiu ci doar l-au deținut în baza dreptului de retenție (reclamanta nici nu a încercat să dovedească exploatarea imobilului de către subsemnatele).
De asemenea nu a răspuns apărării potrivit căreia: este compatibilă garanția oferită de dreptul de retenție cu cererea de acordare de despăgubiri pentru neutilizarea imobilului asupra căruia este instituită retenția ?
În motivarea recursului se arată că este necontestat în cauză faptul că prin sentința civilă nr.106 din 11.01.2008 pronunțată de Judecătoria Sibiu s-au dispus următoarele: recurentele pârâte au fost evacuate din imobilul în litigiu; SC P. SA a fost obligată să le plătească suma de 39.054,54 lei reprezentând contravaloarea materialelor și a manoperei înglobate de acestea în imobilul în litigiu; a fost instituit în favoarea acestora un drept de retenție a imobilului în litigiu până la plata debitului.
Plata debitului s-a făcut în prin ofertă reală de plată înregistrată la BEJ la 22.03.2011, dar înmânată recurentelor la 20.05.2011, data încheierii procesului verbal de evacuare din imobil, în condițiile în care însuși debitorul atrage atenția executorului judecătoresc în cuprinsul ofertei de plată să nu elibereze chitanța doveditoare decât la momentul eliberării mobilului.
Perioada pentru care s-au solicitat despăgubiri reprezentând lipsirea de folosință a imobilului este 23.11.2007 - 20.05.2011.
Prin sentința civilă nr.106 din 11.01.2008 s-au stabilit în mod irevocabil următoarele: dreptul recurentelor pârâte de a deține imobilul până la plata despăgubirilor de către creditorul proprietar SC P. SA; interdicția proprietarului imobilului de a folosi acest imobil până la plata integrală a despăgubirilor. La data introducerii acțiunii, respectiv 23.11.2010 debitul nu era plătit; corelativ era menținut dreptul recurentelor de a deține imobilul. Plata s-a făcut doar la 20.05.2011, dată la care s-a predat imobilul proprietarului.
Instanța de fond a pronunțat sentința cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 9) Cod de procedură civilă deoarece recurenții aveau dreptul de a reține imobilul în litigiu, erau beneficiarele dreptului de a refuza predarea bunului până la plata prețului, drept acordat prin hotărâre judecătorească, retenția constituie un drept real de garanție imperfectă, fundamentat pe existența unei conexiuni obiective dintre lucru și datorie, efectul său fiind și posibilitatea de a refuza restituirea unui bun până când debitorul său va stinge obligația ce s-a născut în sarcina sa în legătură cu lucrul respectiv. Așadar, în măsura în care proprietarul era lipsit, prin hotărâre judecătorească de dreptul de a folosi imobilul în mod greșit instanța de fond acordă despăgubiri reprezentând beneficiul nerealizat.
Instanța de fond a încălcat dispozițiile 304 pct. 6) Cod de procedură civilă, deoarece prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta a investit instanța atât cu o cerere petitorie, cât și cu o cauză specifică raportului juridic, astfel: s-a solicitat obligarea recurentelor pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, iar temeiul juridic al admiterii acțiunii a fost stabilit ca fiind art. 992 Cod civil, reclamantul invocând textul legal care reglementează îmbogățirea fără just temei. Instanța de fond acordă despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, cauză neinvocată de reclamantă și pe care instanța de fond nu a pus-o în discuția părților.
Fructele imobilului aparțin proprietarului, astfel încât beneficiarul dreptului de retenție dacă culege aceste fructe este obligat să le remită proprietarului la încetarea dreptului de retenție, respectiv la plata debitului de către proprietarul debitor. Pentru a pretinde aceste despăgubiri reclamanta trebuia să facă dovada perceperii fructelor, respectiv a folosinței imobilului. O asemenea probă nu există în dosar. Cert este faptul că, în condițiile în care reclamantul invocă ca temei al acțiunii introductive de instanță îmbogățirea fără justă cauză, iar părțile s-au apărat în acest context, instanța de fond nu putea de la sine putere să schimbe cauza juridică a raportului judiciar în răspundere delictuală concomitent cu schimbarea naturii despăgubirilor față de cele pretinse.
Cu privire la recursul formulat de reclamanta SC P. SA, instanța reține că prin încheierea din data de 6 noiembrie 2014 (fila 11 din dosarul instanței de recurs) s-a stabilit obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 912,14 lei, la termenul de judecată din data de 11 decembrie 2014 s-a arătat că reclamantul nu înțelege să timbreze recursul pe care l-a formulat (fila 16 din dosar).
Până la data soluționării cauzei dovada achitării taxei judiciare de timbru nu a fost făcută.
Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, aplicabilă în cauză față de momentul investirii instanței de fond - 23 noiembrie 2010 - taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.
Potrivit cu dispozițiile alin. (3) din aceeași dispoziție legală, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.
Față de cele mai sus arătate, urmează ca recursul formulat de reclamanta SC P. SA să fie anulat ca netimbrat.
Cu privire la recursul formulat de pârâtele T. C. A. și F. E., instanța reține următoarele:
Ca urmare a anulării ca netimbrat a recursului formulat de reclamantă, investirea instanței de recurs este limitată doar la modul de soluționare a acțiunii principale, prin care SC P. SA a solicitat obligarea recurentelor pârâte T. C. A. și F. E. la plata sumei de bani reprezentând contravaloarea indexată și actualizată a folosinței spațiului de la imobil pe perioada ultimilor 3 ani, respectiv începând cu data de 23.11.2007 și până la 23.11.2010.
Instanța de fond reține în mod corect că între reclamanta S.C. P. SA și A.F. S. C. s-a încheiat un contract de închiriere privind imobilul în litigiu la data de 01.11.2000, reziliat la data de 31.07.2001.
În scopul transformării lui într-o pensiune agroturistică, în anul 2000, A.F. S. C. a început lucrări de investiții, continuate de pârâtele T. C. A. și F. E., lucrări pe care Curtea de Apel Alba Iulia, în Decizia 404/2010 le-a apreciat ca fiind imposibil de ridicat datorită naturii lor, ceea ce înseamnă că sunt legate structural și funcțional de imobil.
Curtea de Apel Alba Iulia, modificând în parte Decizia nr. 178/10.05.2010 pronunțată de Tribunalul Sibiu împotriva Sentinței civile 106/2008 a Judecătoriei Sibiu, a statuat cu putere de lucru judecat că pârâtele T. C. A. și F. E. sunt constructori de rea credință și sunt îndreptățite la despăgubiri reprezentând contravaloarea materialelor și a prețului manoperei.
Tot prin aceeași decizie s-au menținut dispozițiile date prin sentința civilă nr. 106/11.01.2008 a Judecătoriei Sibiu, în favoarea recurentelor pârâte de azi T. C. A. și F. E., fiind instituit un drept de retenție asupra imobilului în litigiu, până la achitarea de către SC P. SA a sumei de 39054,54 lei, reprezentând valoare muncii și materialelor cu privire la îmbunătățirile aduse imobilului.
Reclamanta SC P. SA solicită obligarea recurentelor persoane fizice la plata lipsei de folosință pentru imobil pentru perioada 23.11.2007 și până la 23.11.2010.
Dreptul de retenție al recurentelor asupra imobilului în litigiu a fost recunoscut la data pronunțării deciziei nr. 178/2010 al Tribunalului Sibiu (10 mai 2010), iar oferta reală de plată a fost efectuată la data de 22.03.2011 (fila 51 din dosarul instanței de fond).
Deși decizia Tribunalului Sibiu a fost modificată prin decizia Curții de Apel Alba Iulia, prin ea s-a hotărât definitiv asupra existenței dreptului de retenție, în etapa recursului fiind dezlegată doar împrejurarea cu privire la reaua credință a celor care au edificat lucrările la imobilul în litigiu și în raport de această împrejurare cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate.
Hotărârea judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, în condițiile art. 372 și următoarele Cod de procedură civilă, iar obligațiile astfel stabilite pot fi aduse la îndeplinire de bună voie sau pe cale silită.
Așadar reclamanta recurentă SC P. SA a solicitat prin acțiunea formulată despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului pentru o perioadă pentru care dreptul de retenție al recurentelor pârâte fusese deja recunoscut prin hotărâre judecătorească (10 mai 2010 - 23 noiembrie 2010), dar și pentru o perioadă anterioară, respectiv de la data de 23.11.2007 și până la 10.05.2010.
Dreptul de retenție și efectele sale nu sunt reglementate de dispozițiile Codului civil vechi aplicabil cauzei.
Fără a ne propune rediscutarea problemei dreptului de retenție, pe baza teoriilor formulate de autori iluștri și, mai ales, pe baza inerției unei jurisprudențe seculare care a impus un adevărat status quo, vom reține că această instituție a fost definită ca fiind dreptul unei persoane de a reține lucrul pe care este obligat să îl restituie, până când debitorul își va executa obligațiile născute în legătură cu lucrul reținut.
Instituția dreptul de retenție are la bază echitatea și, ca atare, derivă din dreptul natural, totuși el nu poate să existe fără un anume text de lege. Deși acest drept nu este un privilegiu propriu zis, totuși el constituie pentru detentorul lucrului o garanție, o precădere, un quasi privilegiu, dacă ne putem exprima astfel, pentru că, creditorii proprietarului lucrului reținut nu pot să obțină restituirea lui decât plătind detentorului ceea ce i se datorează și este știut că o garanție, oricât de echitabilă ar fi, nu poate fi înființată fără un text de lege pozitiv.
Dreptul de retenție, astfel cum este admis de jurisprudență, derivă din necesități practice și de echitate și se bazează pe tradiție. El constituie o dezvoltare a exceptio doli din dreptul român, prin extinderea aplicării sale în privința persoanelor împotriva cărora poate fi invocat și prin includerea posesorului de rea-credință în categoria titularilor dreptului de retenție.
S-a susținut că de fapt, art. 1147 din vechiul Cod civil face referire la dreptul de retenție atunci când prevede că, în cazul unei cereri pentru restituirea unui lucru ce s-a luat pe nedrept de la proprietar sau a unei cereri pentru restituirea unui depozit neregulat, nu poate opera compensația; folosirea termenul "compensație"; în locul termenului "drept de retenție"; ar constitui, așadar, o greșeală a redactorilor acestui act normativ. Înlocuind cuvântul "compensație"; cu sintagma "drept de retenție"; și interpretând textul art. 1147 din Codul civil, per a contrario, doctrina ajunge la concluzia că dreptul de retenție poate fi invocat pe considerente de echitate.
Putem concluziona afirmând ca dreptul de retenție este un drept real de garanție imperfect, opozabil erga omnes, o garanție pur pasiva care nu conferă atributul de urmărire, indivizibil, conferind o simpla detenție precara si nu o posesie.
În condițiile în care dreptul de retenție oferă titularului său dreptul de a reține lucrul până la plata datoriei, este evident că după instituirea lui pe cale judecătorească titularul său nu poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului.
În condițiile în care dreptul de retenție a fost statuat de jurisprudență, aplicându-se prin asemănare dispozițiile art. 1147 din vechiul Cod civil, rezultă că în prezența datoriei (în cazul de față lucrările efectuate de recurente la imobilul în litigiu), chiar dacă dreptul de retenție nu a ajuns să fie recunoscut pe cale judecătorească, el a operat în prezența dreptului de creanță.
Efectul instituirii dreptului de retenție pe cale judecătorească este astfel, unul declarativ.
De altfel, prin sentința civilă nr. 106/2008 a Judecătoriei Sibiu, instanța de atunci a fost investită cu o cerere înregistrată la data de 25.04.2005, în sensul recunoașterii dreptului de retenție.
În actuala legislație civilă, bazată pe jurisprudența anterioară, dreptul de retenție a primit consacrare legislativă, el există în temeiul legii, în prezența unei datorii legate indisolubil de un bun (cu titlu de exemplu vom aminti doar dispozițiile art. 2029 și 2053 din Noul Cod civil).
Rezultă așadar că în prezența dreptului de retenție asupra unui bun, proprietarul său nu poate pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință, cât timp există o datorie legată de acest bun, dreptul de retenție există în prezența datoriei, chiar dacă el a fost recunoscut ori nu pe cale judecătorească.
Cum despăgubirile reprezentând lipsa folosinței asupra imobilului în litigiu, în condițiile în care existau efectuate lucrările de investiții, chiar și în prezența relei credințe a celor care le-au efectuat, nu pot fi acordate atâta timp cât s-a recunoscut un drept de creanță.
Așa fiind, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9) Cod de procedură civilă, raportat la dispozițiile art. 312 din același act normativ, sentința instanței de fond se impune a fi modificată în sensul respingerii acțiunii principale.
Având în vedere soluția pronunțată în recurs în condițiile art. 304 pct. 9) din Codul de procedură civilă, celelalte motive de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6) Cod de procedură civilă nu se mai impun a fi verificate.
Față de anularea recursului formulat de reclamanta SC P. Sa ca netimbrat și ca urmare a admiterii recursului pârâtelor și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii principale, urmează ca acea dintâi să fie obligată la plata sumei de 2967 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
| ← Demolare imobil de tip duplex cu consecinţa afectării zidului... | Prestare muncă fără forme legale. Prejudiciul produs... → |
|---|
