Motive de recurs ce vizează nelegalitatea hotărârii - art. 6 CEDO - Decizia de RIL nr. 7/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 606/R din data de 14.10.2015
Interpretarea și aplicarea noțiunii "drept la un proces echitabil"; în cadrul recursului.
Criticile de recurs față de modul de stabilire a cuantumului taxei de timbru de către instanța de apel, contravin deciziei de RIL nr. 7/2014.
Asupra recursului de față:
Constată că, prin decizia civilă nr. 101/15.06.2015, Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov a dispus următoarele:
A respins apelurile formulate de apelantul-reclamant C.N. și apelanta-pârâtă Z.A. împotriva sentinței civile nr.9134/21.07.2014, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul civil nr. 24246/197/2009, pe care a păstrat-o.
A respins cererile apelanților de acordare a cheltuielilor de judecată.
În baza art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008 obligă pe apelanta-pârâtă Z.A. să restituie statului ajutorul public judiciar de care a beneficiat în cuantum de 4009,5 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru în apel.
Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut următoarele.
Prin sentința civilă nr. 9134/21.07.2014, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr.24246/197/2009, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C.N. în contradictoriu cu pârâta Z.A. și în consecință:
S-a constatat că în timpul căsătoriei părțile au dobândit, cu contribuție egală, apartamentul situat în Brașov […] jud. Brașov, intabulat în CF […], top. 6762/2/1/1/1/1/1/1/1/1/1/1/1/4/5, în valoare de 178.000 lei.
S-a dispus sistarea indiviziunii prin atribuirea apartamentului către pârâtă, cu înscrierea în CF a dreptului său de proprietate exclusivă și cu obligarea sa la plata către reclamant a unei sulte de 89.000 lei.
S-au compensat cheltuielile de judecată făcute de părți cu titlu de onorariu de avocat, fără plata vreunei diferențe, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 2.979,45 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți, atât reclamantul, C.N., cât și pârâta Z.A., considerând-o netemeinică și nelegală
Analizând sentința apelată prin prisma actelor și lucrărilor din dosar și a motivelor de apel invocate, tribunalul specializat a constatat că apelurile sunt nefondate, pentru următoarele argumente:
Referitor la critica formulată de reclamant privind neincluderea în masa partajabilă a imobilului situat în […], compus din teren de 3591 mp, vie, curte, construcții, dobândit prin cumpărare și casa de locuit, edificată pe acest teren, se constată că, deși prin contractul autentificat sub nr. 6096 din 1 iulie 1994 de notariatul de Stat Local R.S., pârâta împreună cu sora acesteia, C.M., a cumpărat de la părinții pârâtei, Z.E. și Z.T., pentru suma de 120.000 lei, în părți egale și în indiviziune, imobilul situat în […], format din 3.591 mp teren arabil, vie și curți construcții, dobândit prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 conform titlului de proprietate nr. 20.561/92/1994 și casa compusă din două corpuri edificată pe acesta (fila 80, vol. 2), din titlul de proprietate nr. 20.561/92/19.01.1994 rezultă că pe terenul de 5400 mp dreptul de proprietate cuvenit defunctului Z.S., care a fost bunicul pârâtei, s-a reconstituit în favoarea moștenitorilor Z.E. ( tatăl pârâtei), Z.R. și F.M. (fila 42, vol. 2).
Astfel, acest teren nu este înscris în cartea funciară și nu este dezmembrat, fiind în indiviziune cu alți proprietari, astfel încât nu poate face obiect al partajului între soți, ci situația lui juridică trebuie rezolvată împreună cu ceilalți proprietari. De asemenea, proprietarul terenului se prezumă a fi și proprietarul construcțiilor care au fost edificate pe acesta, potrivit principiului accesiunii, prevăzut de art. 645 din Codul civil de la 1865, motiv pentru care, în mod corect instanța de fond nu a inclus în masa partajabilă aceste imobile.
În ceea ce privește cota de contribuție a părților la dobândirea bunurilor comune, se constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat o cotă de contribuție de 80% în favoarea lui și de 20% în favoarea pârâtei (fila 3 vol. I dosar fond), iar pârâta a solicitat prin cererea reconvențională stabilirea cotelor de contribuție egală de 50% fiecare (fila 17 vol. I dosar fond). Ulterior, cu ocazia interogatoriului luat pârâtei ( fila 121 vol. I dosar fond), aceasta a menționat că ea a avut o cotă de contribuție de 80% la dobândirea bunurilor comune, iar reclamantul de 20%. Pârâta a criticat prin apel faptul că instanța de fond nu a considerat acest răspuns la interogatoriu ca fiind o precizare în raport cu dispozițiile art.132 alin. 2 pct. 2 din codul de procedură civilă de la 1865, însă această critică este neîntemeiată, deoarece, potrivit art. 6735 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865 instanța de judecată are obligația de a stabili bunurile supuse împărțelii și cota-parte ce se cuvine fiecăruia în raport de probele administrate în cauză, chiar dacă părțile solicită sau nu o anumită cotă de proprietate.
Astfel, în mod corect prima instanță a stabilit că soții au contribuit în cotă de 50% fiecare la dobândirea bunurilor comune, având în vedere, atât veniturile realizate de către acestea, cât și implicarea lor în gospodărie și creșterea celor două fiice și ajutorul pe care l-au primit de la părinți. Se constată că, deși pârâta a lucrat doar o perioadă scurtă de timp în decursul căsătoriei, respectiv octombrie 1984-septembrie 1986, februarie-decembrie 1988 și martie-septembrie 1990 (fila 148, vol. 2 dosar fond), iar reclamantul a fost angajat al M.A.N. (filele 101-103, vol. 2 dosar fond), iar la trecerea în rezervă a beneficiat de 30 de solde cu titlu de plăți compensatorii (fila 104, vol. 2 dosar fond), din depoziția martorei E.V., audiată în fața instanței de apel ( fila 189 vol. I dosar) reiese că pârâta pleca la țară câte două luni primăvara și toamna la lucrările agricole și aducea produse, atât pentru consumul familiei, cât și pentru vânzare.
Aceeași martoră a relatat că l-a cunoscut pe tatăl pârâtei și acesta i-a povestit că a venit la fiica lui să-i aducă produse și bani. Această depoziție se coroborează cu copia unui carnet CEC al numitului Z.E., tatăl pârâtei, din care rezultă că pârâta a fost împuternicită de deponent să ridice banii depuși și că la data de 6 decembrie 1991 de pe acest carnet s-a ridicat suma de 13.900 lei (fila 117, vol. 2 dosar fond), iar din contractul de vânzare-cumpărare al apartamentului rezultă că la data de 31 ianuarie 1992 părțile au achitat un avans de 16.101 lei, ce a reprezentat a zecea parte din prețul de 161.011 lei, fiind dovedită astfel susținerea pârâtei că la plata avansului apartamentului din B. au contribuit părinții săi.
Cu privire la critica formulată de ambii apelanți că instanța de fond nu a partajat bunurile mobile, aceasta este neîntemeiată, deoarece nu s-a putut stabili cu certitudine dacă aceste bunuri există și în posesia cui se află, în condițiile în care afirmațiile părților sunt contradictorii, respectiv pârâta a arătat la interogatoriu că bunurile mobile se află la reclamant (fila 122 vol. I dosar fond), iar reclamantul a arătat că știe că bunurile mobile nu mai există în totalitate, întrucât rudele pârâtei au ajutat-o să le înstrăineze, însă nu știe ce bunuri mai există, întrucât de la părăsirea domiciliului conjugal nu a mai revenit în locuință (fila 233, vol. 1 dosar fond). Chiar dacă din Rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov din data de 16.01.2008, dată în dosarul penal nr. 8972/P/2008 rezultă că vagonul CFR a fost vândut de către reclamant cu suma de 2000 lei pentru a putea achita facturile la utilități, nu există nicio dovadă cu privire la conținutul acestuia, dacă în acesta existau bunuri mobile comune. Totodată, autoturismul bun comun Dacia 1300 Break nu a mai fost folosit din anul 2003, când a avut un accident și a fost lăsat în paragină pe domeniul public (filele 274-275, 298, 365 vol. I dosar fond), astfel încât nu mai are nici un fel de valoare economică pentru a putea fi inclus în masa partajabilă.
În ceea ce privește solicitarea pârâtei de a se scădea din valoarea apartamentului a valorii instalațiilor sanitare, a instalațiilor electrice și a celor de încălzire, deoarece expertul L.D. a menționat că se impune urgent repunerea instalațiilor sanitare, electrice și de încălzire, se constată că această cerere nu este admisibilă în apel, deoarece pârâta nu a solicitat, potrivit art.212 alin.2 din Codul de procedură civilă de la 1865, o expertiză contrarie la primul termen după depunerea raportului de expertiză de evaluare a apartamentului (fila 245 vol. I dosar fond).
Un alt motiv de apel formulat de către reclamant vizează faptul că apartamentul a fost atribuit în natură pârâtei, în condițiile în care acesta a avut o contribuție majoritară la dobândirea lui. Potrivit art.6739 din Codul de procedură civilă de la 1865 la formarea și atribuirea loturilor instanța va ține seama după caz, de acordul părților, de mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecăreia, natura bunului, domiciliul și ocupația părților.
În speță, neexistând un acord al părților în acest sens, iar cota de proprietate fiind egală, în mod corect instanța de fond a ținut seama de faptul că pârâta a fost cea care a locuit și locuiește încă în apartamentul domiciliu conjugal de la plecarea din locuință a reclamantului, acesta neavând posibilitatea de a dobândi o altă locuință, deoarece nu realizează venituri, astfel încât și acest motiv de apel este neîntemeiat.
Referitor la critica pârâtei că a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând jumătate din taxa de timbru și jumătate din costul expertizei, deși a beneficiat de ajutor public judiciar, aceasta este neîntemeiată, având în vedere că în procesul de partaj ambele părți au dublă calitate de reclamant și pârât, iar acestea trebuie să suporte cheltuielile de judecată proporțional cu cotele lor de proprietate, în speță 50%.
Or, ajutorul public judiciar este o facilitate acordată de legiuitor persoanelor care îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 8 din O.U.G. nr. 51/2008 pentru a beneficia de scutiri, reduceri, eșalonări sau amânări de la plata taxelor judiciare de timbru, de la plata experților sau a asistenței juridice printr-un avocat pe parcursul derulării unui proces, cu privire la cheltuielile pe care acestea le-au făcut, urmând ca la finalizarea procesului, instanța să oblige sau nu partea care a beneficiat de astfel de facilități la plata acestora către stat în raport cu culpa sa procesuală, nu și cu privire la cheltuielile de judecată pe care trebuie să le plătească părții adverse.
Potrivit art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008 dacă beneficiarul ajutorului public dobândește prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă bunuri a căror valoare depășește de 10 ori cuantumul ajutorului public acordat, acesta este obligat să restituie ajutorul public.
În speță, s-a constat că pârâta Z.A. a beneficiat în apel de ajutor public judiciar în cuantum de 4009,5 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru, iar prin hotărârea de partaj i s-a atribuit apartamentul bun comun, în valoare de 178.000 lei, datorând reclamantului o sultă de 89.000 lei, astfel încât a fost obligată să restituie statului suma de 4009,5 lei.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta pârâtă Z. (C.A.), în termen.
1. Cererea de recurs conține motive prin care se critică dispoziția instanței de apel de a obliga apelanta la restituirea taxei de timbru către Statul Roman de care a fost inițial scutită prin încuviințarea cererii de ajutor public judiciar. I s-a încălcat astfel dreptul la liberul acces la instanță, drept ocrotit de CEDO.
2. În legătură cu dispozițiile instanței privind plata taxei de timbru datorate în apel, recurenta consideră că a fost pusă să achite o taxă de timbru disproporționată față de taxa de timbru pusă în sarcina apelantului reclamant.
3. Solicită ca taxa de timbru pentru recurs să fie compensată cu suma din taxa de timbru plătită în apel în plus.
4. Instanța de apel nu s-a pronunțat în privința motivului de apel vizând contestarea modului în care au fost stabilite cheltuielile de judecată la fond. Astfel, nu s-a ținut seama de faptul că onorariul avocatului, în cuantum de 5000 lei a fost achitat de mama acesteia avocatului D. și că ar fi trebuit avut în vedere la compensarea cheltuielilor de judecată împreună cu onorariul achitat avocatului D.I..
5. Critică și dispoziția instanței de apel de respingere a cererii apelantei privind completarea raportului de expertiză tehnică de la fondul cauzei de evaluare a apartamentului, dispoziție cuprinsă în încheierea din 80.06.2015 ce constituie și încheierea de amânare a pronunțării și face parte integrantă din decizia atacată.
6. Arată că în mod nelegal instanța de apel a acceptat considerentele instanței de fond și nu a partajat și bunurile mobile.
Precizează că nu a mai contestat cota de contribuție la dobândirea bunurilor din masa de partajat.
Recurenta, prin avocat a solicitat raportat la aceste motive de recurs admiterea recursului, modificarea deciziei iar pentru motivele de recurs prin care susținea greșit respingerea cererii în probațiune privitoare la completarea raportului de expertiză și respingerea cererii de partajare a bunurilor mobile, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, în scopul administrării de probe.
Intimatul C.N. nu a formulat întâmpinare.
Analizând recursul formulat, instanța constată că nu este fondat.
Aceste critici nu pot constitui motiv de casare a unei hotărâri pronunțate în apel, având în vedere exercitarea recursului ca și cale extraordinară de atac, nedevolutivă.
Recursul promovat nu se înscrie în cadrul recursurilor promovate în temeiul art. 3041 Cod procedură civilă, pentru care legiuitorul a permis verificarea sentinței instanței de fond sub toate aspectele reținute la fond, deoarece prezentul litigiu, guvernat de regulile de competență după criteriul valoric a permis și exercitarea apelului, recursului în acest context, presupunând doar invocarea motivelor de nelegalitate.
Deși în parte introductivă a motivelor de recurs se arată că "hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept"; - critici ce ar putea fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, cu toate acestea, în dezvoltarea motivelor de recurs nu se susține decât un alt mod de interpretare a probatoriului administrat. Așadar, nefiind vorba de evaluarea judecații anterioare sub toate aspectele permisa in cazul recursului exercitat în baza art. 3041 Cod procedură civilă, prezentul recurs nu poate viza decât elemente de nelegalitate a deciziei și nu de netemeinicie rezultată din interpretarea probelor sau de neanalizarea unor probe sau perceperea stării de fapt. Nu se poate reține încălcarea dreptului pârâților prevăzut de art. 6 din CEDO.
În accepțiunea Convenției, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente și anume: accesul liber la justiție; examinarea cauzei în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparțial, stabilit prin lege; publicitatea pronunțării hotărârilor judecătorești.
Pentru ca dreptul de acces la o instanță să fie respectat, trebuie ca instanța în fața căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicție deplină; ea trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât și cele de drept ale cauzei. Statele nu sunt obligate să creeze căi de atac. Totuși, dacă o fac, ele au obligația, în temeiul articolului 6 din Convenție, de a asigura respectarea exigențelor unui proces echitabil în căile de atac astfel create. Dreptul de acces la o instanță acoperă, așadar, și dreptul de a introduce apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac sunt reglementate. Recurenta pârâtă a exercitat căile de atac în cauză, promovând atât apel cât și recurs, facilitându-li-se și timbrajul acestora, prin admiterea cererii de ajutor public judiciar în sensul scutirii acestora de la plata taxei de timbru în apel și în recurs.
Din jurisprudența organelor de la Strasbourg, rezultă că dreptul de acces la o instanță are două trăsături fundamentale: el trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi însă un drept absolut.
Accesul liber la justiție este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, atât prin art. 6 pct. 1 din Convenție, cât și prin art. 21 din Constituția României, prin art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și prin art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Articolul 6 garantează, așadar, dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță. Acest drept de acces este însă limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adică la contestațiile ce poartă asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil.
Accesul efectiv la o instanță presupune dreptul de a avea acces la toate probele aflate la dosarul cauzei. Cerința din art. 6 pct. 1 al Convenției, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces și anume principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților în proces.
Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părților din proces să participe în mod activ și egal la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării procesului, mai precis să discute și să combată susținerile făcute de fiecare dintre ele și să-și exprime opinia asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.
În virtutea contradictorialității, părțile își aduc reciproc la cunoștință pretențiile, apărările și probele de care înțeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanței, judecata nu se poate face decât după legala lor citare, în cursul procesului toate părțile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuție de instanță, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviințarea probelor se face în ședință publică, după prealabila lor discutare de către părți, iar hotărârile judecătorești sunt comunicate părților, în vederea exercitării căilor legale de atac.
Prin urmare, nu sunt aplicabile în speță motivele de casare ce ar impune trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece conform art. 312 alin 3 și alin. 5, hotărârile pronunțate în fond și apel au judecat "în fond"; cauza, s-au pronunțat pe probele administrate, astfel că, nu este incidentă în speță situația unei nesoluționări pe fond a cauzei, sancționată de legiuitor prin casarea cu trimitere. Aspectele sesizate de recurente, referitoare la nemulțumirile acestora în legătură cu modul de interpretare a unor probe nu echivalează cu "necercetarea fondului"; prevăzută de art. 312 alin. 3 și 5 ca și motiv de casare.
În legătură cu modul de stabilire a taxei de timbru în apel, pe care recurenta o consideră stabilită într-un cuantum disproporționat față de cel stabilit pentru apelantul reclamant, instanța de recurs constată că această critică nu este fondată din moment ce referitor la modul de stabilire a taxei de timbru, instanța de apel i-a comunicat că partea are deschisă calea reexaminării conform Legii nr. 146/1997 cât și dreptul de a formula cererea de ajutor public judiciar, care a și fost încuviințată. Prin urmare, câtă vreme apelantei i s-au adus la cunoștință drepturile procesuale, respectiv reexaminarea împotriva modului de stabilire a taxei de timbru - fila 8 dosar tribunal vol. I, iar acesta beneficiind și de serviciile unui avocat nu s-a prevalat de această cale de atac împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, ci a ales doar să formuleze cerere de ajutor public judiciar, se deduce că nu a avut obiecții cu privire la cuantumul taxei de timbru. Critica hotărârii din apel sub acest aspect nu poate fi primită și prin prisma deciziei de recurs în interesul legii nr.7 din 08.12.2014 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr.146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 137 din 24 februarie 2015.
Așadar nu se poate reține că ar fi fondată o cerere de "compensare"; a cuantumului taxei de timbru datorate în recurs cu diferența de taxă achitată în plus în apel, întrucât în apel a fost scutită apelanta de la plata taxei de timbru.
În legătură cu dispoziția de restituire către stat a taxei de timbru de care a fost scutită inițial, critica recurentei nu este fondată, deoarece, această dispoziție a instanței de apel rezultă din aplicarea art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008 al cărui conținut a fost citat în considerentele deciziei de apel, partea primind în lotul atribuit un imobil a cărui valoare pentru cota de 50% de contribuție a recurentei depășește de 10 ori cuantumul taxei de timbru de care a fost inițial scutită. Această măsură nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță sau a dreptului la un proces echitabil, normă consacrată la art. 6 din CEDO mai sus descris, deoarece, așa cum s-a explicat mai sus, dreptul consacrat de art. 6 din CEDO nu este un drept absolut, statele putând institui limitări prin legislația internă așa cum s-a prevăzut în art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008, iar aceste limitări nu au restrâns pentru recurenta accesul liber într-o asemenea măsură, încât să fie afectată însăși esența dreptului său de acces la o instanță.
În legătură cu motivul de recurs prin care se arată că instanța de apel nu s-a pronunțat în privința modului în care au fost stabilite cheltuielile de judecată la fond, instanța constată critica nefondată. Această critică a constituit motiv de apel pe care instanța l-a avut în vedere și l-a analizat cu expunerea de la pagina 7 a considerentelor. Neprecizarea expresă a modului de soluționare cu privire la compensarea sumelor de 5000 lei și 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată nu echivalează cu nepronunțarea asupra unui motiv de apel, instanța având posibilitatea să cuprindă mai multe motive de apel similare într-o singură argumentare juridică.
Pe de altă parte, se constată că instanța de fond dispunând asupra cheltuielilor de judecată privind onorariul de avocat achitat de părți în sensul compensării fără plată a vreunei diferențe, iar acest mod de compensare - fără plata diferenței - nu a fost criticat în apel nu se mai justifică susținerea recurentei de includere a sumei de 300 lei, onorariu avocat I.D. justificat cu chitanța de la fila 390 vol. II dosar judecătorie. În ceea ce privește plata onorariului de avocat în suma de 5000 lei către avocat D.R., se observă din înscrisul fila 44 vol. I dosar judecătorie că delegația acestui avocat pentru susținerea intereselor pârâtei din prezentul dosar este emisă în baza contractului de asistență nr. 12/04.15.2011, iar contractul de asistență de la fila 249 vol. II dosar judecătorie care într-adevăr conține mențiunea unui onorariu plătit de Z.T. în cuantum de 5000 lei, este înregistrat la același avocat D.R., cu nr. 60/14.12.2010, diferit de numărul contractului de asistență menționat pe delegația avocațială, ceea ce nu permite a se concluziona așa cum cere recurenta, respectiv a se considera că onorariul de 5000 lei este achitată în această cauză.
În ceea ce privește cererea de completare a expertizei evaluare bunuri imobile efectuată la fond de expert L.D. pentru imobilul apartament din B., […], instanța de apel a dispus corect asupra cererii apelantei, respingând completarea expertizei pentru motivele din încheierea de la termenul din 08.06.2015 ce reprezintă și încheierea de amânare a pronunțării și face parte integrantă din decizia atacată. Nu sunt întrunite dispozițiile art. 212 Cod procedură civilă referitoare la momentul până la care se poate face o astfel de cerere, pe de altă parte cererea de completare a probei nu este nici fondată, deoarece, din concluziile expertizei, rezultă că, expertul a ținut seama la evaluare de instalațiile electrice și termice ale apartamentului, nu a reținut că ele nu există efectiv ca să poată fi excluse din valoarea imobilului, ci a reținut că "s-au făcut cu caracter voluptoriu, fiind modificări ale instalațiilor inițiale făcute fără autorizație";, iar pe acest considerent nu au fost luate în calcul la stabilirea valorii apartamentului - pagina 2 alineat ultim și pag 3 alin. 1 din expertiza L.D. refăcută aflată la fila 205 vol. I dosar judecătorie. La acest raport de expertiză niciuna din părți nu a formulat obiecțiuni - încheierea din 28.01.2013 vol. I dosar judecătorie, deși ambele părți au fost prezente la acest termen la care se puteau face obiecțiuni.
În legătură cu modul de soluționare a cererii de partajare a bunurilor mobile, instanța de apel a dispus corect în sensul neprimirii criticii de apel, iar recurenta prin acest motiv de apel nu indica un motiv de nelegalitate a deciziei atacate, ci cere reevaluarea unei stări de fapt și a unor probe administrate într-un dosar penal al părților, arătând că bunurile au fost vândute de reclamant odată cu vagonul CFR în care se aflau, ori așa cum s-a arătat mai sus în cadrul recursului nu sunt primite critici ce țin de interpretarea probelor și schimbarea stării de fapt, deoarece s-ar înfrânge caracterul acestei căi de atac.
Pentru toate aceste considerente se impune respingerea recursului, nefiind aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă invocate de recurenta. Consecința respingerii recursului este aplicarea art. 274 Cod procedură civilă și implicit a art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008 privind restituirea sumei de 844 lei taxa de timbru de care a fost scutită în recurs recurenta pe calea ajutorului public judiciar, pentru raționamentul pe care i l-a explicat părții și instanța de apel, menținut prin soluția din prezentul recurs, pe considerentul valorii bunului dobândit în patrimoniu de partea care a beneficiat de scutirea de la plata taxei de timbru, ce depășește de 10 ori valoarea taxei datorate și scutită în recurs.
| ← Formularea de către reclamant a unei noi cereri de chemare în... | Termen de preaviz. Desfacerea disciplinară a contractului de... → |
|---|
