Divorţ. Intrarea în vigoare a noului Cod civil pe parcursul judecăţii în apel. Legea aplicabilă
| Comentarii |
|
Deşi la data pronunţării sentinţei apelate, respectiv la 19.11.2010, erau în vigoare dispoziţiile Codului familiei, ale Codului civil din 1864, în prezent, la data judecării apelului, atât instituţia divorţului, cât şi cea a exercitării autorităţii părinteşti asupra minorului sunt guvernate de dispoziţiile noului Cod civil, de imediată aplicabilitate.
Trib. Bihor, s. I civ., dec. nr. 312/2011
Prin sentinţa civilă nr. 13339 din 19.II.2010, pronunţată de Judecătoria Oradea, s-a respins acţiunea de divorţ formulată de reclamantul
C.O. împotriva pârâtei C.C. împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul.
In ceea ce priveşte legea aplicabilă fondului cauzei, respectiv divorţului şi capetelor accesorii, instanţa a reţinut că, deşi la data pronunţării sentinţei apelate, respectiv la 19.11.2010, erau în vigoare dispoziţiile Codului familiei, ale Codului civil din 1864, în prezent, la data judecării apelului, atât instituţia divorţului, cât şi cea a exercitării autorităţii părinteşti asupra minorului sunt guvernate de dispoziţiile noului Cod civil, de imediată aplicabilitate.
Astfel, potrivit art. 39 alin. (2) din LPA a NCC, divorţul pronunţat anterior intrării în vigoare a noului cod civil produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s-a pronunţat hotărârea rămasă irevo
cabilă. Aceste dispoziţii impun instanţei de control judiciar să verifice motivele de divorţ invocate de părţi din perspectiva Codului civil actual. Mai mult, aceste prevederi se coroborează şi cu art. 6 alin. (6) NCC, care prevăd că dispoziţiile legii noi se aplică şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice ivite sub imperiul legii vechi derivate din starea de căsătorie, obligaţia legală de întreţinere.
Totodată, în acelaşi sens, art. 46 din LPA a NCC prevede că hotărârile privitoare la relaţiile personale şi patrimoniale dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil pot fi modificate potrivit art. 403. Printr-o interpretarea afortiori a acestui text se ajunge la concluzia că prevederile noii legi se vor aplica relaţiilor dintre părinţi şi copii cu atât mai mult dacă divorţul se află încă pe rol, într-o cale de atac ordinară, respectiv în apel, divorţul nefiind încă pronunţat. Practic, dacă instanţa va considera apelul ca fiind întemeiat, va rejudeca cauza şi, dacă consideră cererea de divorţ întemeiată, va pronunţa o hotărâre de
divorţ sub imperiul legii noi. In consecinţă, judecarea în apel a cererii de divorţ şi a capetelor accesorii acestuia reclamă o analiză din perspectiva dispoziţiilor noului Cod civil, în vigoare la data judecării apelului.
Sub imperiul vechii reglementări, desfacerea căsătoriei nu era posibilă din vina exclusivă a reclamantului, în condiţiile în care pârâta se opunea ferm cererii şi dacă nu se putea face dovada unei culpe comune şi a unor motive temeinice care să facă imposibilă continuarea relaţiilor
de familie. In calea de atac însă părţile şi-au modificat poziţia procesuală şi au arătat că doresc desfacerea căsătoriei prin acord. Chiar dacă forma iniţială a art. 38 C. fam. nu permitea desfacerea căsătoriei prin acord dacă din căsătorie au rezultat copii, chiar şi anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, la data judecării cauzei în faţa instanţei de fond, existenţa copiilor minori ai familiei nu mai împiedică desfacerea căsătoriei prin acord, aşa cum rezultă din prevederile art. 6131 CPC şi art. 38 C. fam., modificate prin Legea nr. 202/2010, instanţa putând lua act de acordul părţilor în privinţa desfacerii căsătoriei, cât şi în privinţa unor convenţii asupra capetelor de cerere accesorii divorţului. Totodată, şi art. 373 alin. (1) lit. a) NCC prevede că divorţul poate avea loc prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre ei, acceptată de celălalt soţ, iar art. 374 alin. (1) NCC prevede că divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există
sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie. In condiţiile art. 396 NCC, instanţa, odată cu admiterea cererii de divorţ, se va pronunţa în mod obligatoriu şi asupra raporturilor dintre părinţi şi copii, ţinând seama de interesul superior al copilului, de ancheta socială ce s-a efectuat în cauză, de poziţia minorei audiate în camera de consiliu şi de învoiala părţilor.
Referitor la stabilirea domiciliului minorei, instanţa apreciază că înţelegerea părinţilor privind stabilirea domiciliul acesteia la mamă este în interesul superior al copilului, întrucât mama a fost mereu o prezenţă constantă şi susţinută în viaţa fiicei sale, oferind acesteia întreţinere, îngrijire de zi cu zi, un sprijin material şi moral substanţial în formarea profesională a fiicei, care şi-a exprimat intenţia clară de a locui alături de mama sa, cu care se înţelege bine şi care se implică atât în educaţia, cât şi în creşterea sa. Totodată, se reţine că şi în prezent, de la părăsirea domiciliului conjugal de tată, minora locuieşte împreună cu mama sa, în aceleaşi condiţii şi împrejurări cu care s-a obişnuit în decursul timpului, astfel încât stabilirea domiciliului la mamă oferă copilului stabilitate şi nu l-ar expune la noi experienţe şi la o nouă adaptare. De asemenea, potrivit avizului autorităţii tutelare, mama poate oferi condiţii bune de creştere şi educare minorei, iar în privinţa condiţiilor locative, se arată că acestea locuiesc într-un apartament cu trei camere şi, potrivit declaraţiilor minorei, în acest apartament, fostul domiciliu conjugal al soţilor, are camera proprie şi condiţii optime de trai şi învăţătură.
Cât priveşte exercitarea autorităţii părinteşti, aceasta revine ambilor părinţi şi după divorţ, iar numai cu titlu excepţional, dacă există motive temeinice şi interesul superior al copilului o reclamă, instanţa poate hotărî ca exercitarea acestei autorităţi să revină doar unuia dintre părinţi. Totodată, părintele care nu locuieşte împreună cu minora, respectiv tatăl, are dreptul de a păstra legături personale cu aceasta, în condiţiile art. 401 NCC. Programul de vizită se va stabili de comun acord de părinţi şi copil în funcţie de activitatea profesională, timpul liber şi nevoia de comunicare a fiecărei părţi implicate şi având în vedere că părţile au declarat în faţa instanţei, iar minora în cameră de consiliu, că nu există niciun impediment în calea întâlnirilor periodice dintre tată şi fiică, instanţa constată
că nu se impune stabilirea prin hotărâre a unui program de vizită. In condiţiile art. 401 alin. (2) coroborat cu art. 496 alin. (5) NCC, instanţa va putea impune un asemenea program de vizită, limitând astfel dreptul părintelui şi a copilului de a avea legături personale, numai în cazul în care părţile nu se înţeleg şi dacă interesul superior al copilului o reclamă.
In ceea ce priveşte contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare şi învăţare, tatăl şi mama sunt obligaţi în solidar să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională, în condiţiile art. 499 NCC.
In consecinţă, se va analiza situaţia ambilor părinţi. Astfel, potrivit înscrisurilor de la dosar, mama minorei, la care s-a stabilit domiciliul acesteia, realizează un salariu net de 788 lei lunar, care îi permite să aloce o sumă necesară nevoilor de întreţinere ale fiicei. Totodată, se con
stată că tatăl nu este în prezent angajat, fiind şomer, iar potrivit acordului părţilor, acesta s-a angajat să achite lunar suma de 200 lei, cu titlu de pensie de întreţinere, sumă ce depăşeşte cota legală maximă din salariul minim net pe economie, la care ar fi îndreptăţită minora în cazul în care părintele ce prestează întreţinerea nu are un loc de muncă.
Cu privire la cuantumul pensiei de întreţinere la care urmează a fi obligat reclamantul, faţă de prevederile art. 499 alin. (4) coroborat cu art. 529 alin. (2) NCC şi cu art. 613* alin. (4) teza finală CPC, instanţa a stabilit cuantumul acesteia la nivelul indicat de părţi prin acord, mai exact la 200 de lei lunar, constatând că acest acord se încadrează în dispoziţiile legale enunţate şi este în conformitate cu interesul superior al minorei, având în vedere că suma astfel stabilită este îndestulătoare pentru asigurarea nevoilor materiale şi spirituale din prezent ale minorei, cu atât mai mult cu cât la această sumă se adaugă şi întreţinerea prestată de mamă.
Notă
În privinţa legii aplicabile, a se vedea Decizia nr. 4/2013 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 226 din 19 aprilie 2013, prin care s-a statuat, cu caracter obligatoriu pentru instanţe, că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 223 raportat la art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prevederile art. 396-404 NCC, referitoare la efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, sunt aplicabile şi cererilor de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil şi aflate pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac.
în motivare s-a reţinut că, în ceea ce priveşte aplicarea în timp a prevederilor noului Cod civil, art. 6 NCC conţine anumite dispoziţii privind aplicarea în timp a legii civile, însă textul stabileşte reguli generale în materie, deci reguli care au vocaţia să se aplice şi în cazul unor acte normative viitoare, în măsura în care acestea nu vor conţine dispoziţii exprese privind succesiunea legilor în timp. Astfel, în ceea ce priveşte aplicarea în timp a Codului civil din 2009 în raport cu reglementările anterioare, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile corespunzătoare din Legea nr. 71/2011.
Potrivit art. 223 aflat în cadrul Capitolul X, intitulat „Dispoziţii finale”, al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, „dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite”. Ca atare, prevederile
art. 223 se aplică doar dacă Legea nr. 71/2011 nu conţine norme derogatorii.
Or, potrivit art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 (articol aflat în Secţiunea 1 „Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare a Cărţii a ll-a «Despre familie» a Codului civil” din Capitolul IV, intitulat „Dispoziţii cu privire la cartea a ll-a «Despre familie» a Codului civil şi cu privire la unele legi”), „divorţul pronunţat anterior intrării în vigoare a Codului civil produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s-a pronunţat hotărârea rămasă irevocabilă”. Astfel, legiuitorul leagă, ca regulă, momentul în funcţie de care trebuie determinată legea aplicabilă efectelor divorţului nu de data formulării cererii de divorţ, ci de cea a rămânerii irevocabile a hotărârii. Aceste dispoziţii legale sunt consecvente legislaţiei aplicabile în materia divorţului. Astfel, atât potrivit vechilor norme, art. 39 alin. (1)
C. fam., cât şi normelor noului Cod civil, art. 382 alin. (1) (interpretat în sensul prevăzut de art. 222 din Legea nr. 71/2011), căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă (definitivă, potrivit NCPC, n.n.). Efectele divorţului sunt reglementate de prevederile art. 382 şi urm. NCC, cele cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori regăsindu-se la art. 396 şi urm.
în aceeaşi secţiune menţionată anterior (Dispoziţii tranzitorii şi de punere în aplicare a Cărţii a ll-a „Despre familie” a Codului civil) se regăsesc prevederi derogatorii de la regula menţionată în art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, pentru anumite situaţii, de exemplu, art. 44 (referitor la aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 386 NCC, ce reglementează regimul juridic al actelor încheiate în frauda celuilalt soţ) şi art. 45 (privitor la aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 388 NCC privind acordarea despăgubirilor şi cele ale art. 390 NCC privind acordarea prestaţiei compensatorii). Printre acestea nu se află dispoziţiile ce reglementează efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori.
Mai mult, prin art. 46 din Legea nr. 71/2011 se prevede expres posibilitatea modificării inclusiv a dispoziţiilor hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile personale şi patrimoniale dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, potrivit dispoziţiilor art. 403 NCC, în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere la momentul pronunţării divorţului. Sintagma „divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil” nu poate însemna decât divorţaţi prin hotărâre irevocabilă, întrucât, aşa cum s-a menţionat anterior, doar de la această dată se produc efectele divorţului, cererile accesorii, aşa cum sunt cele privind numele purtat după divorţ sau custodia copilului, neputând în mod logic deveni irevocabile separat sau mai devreme.
Interpretând a fortiori acest text de lege, se ajunge la concluzia că prevederile legii noi se aplică relaţiilor dintre părinţi şi copii, cu atât mai mult dacă divorţul se află pe rol într-o cale de atac. în cazul în care părţile solicită în apel sau recurs aplicarea normelor noului Cod civil în ceea ce priveşte custodia comună, conform art. 397 NCC, nu se
poate aprecia că această cerere ar fi inadmisibilă, conform art. 294 alin. (1) CPC [art. 478 alin. (3) NCPC, n.nj.
Astfel, pe de-o parte, nu s-ar putea reţine schimbarea cauzei sau a obiectului litigiului, prin solicitarea aplicării art. 397 NCC, având în vedere că în acest caz este vorba despre aplicarea legii în timp, iar nu de modificarea unor elemente ale acţiunii civile.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că ar fi vorba despre o cerere nouă formulată direct în apel sau recurs, luând în considerare că încredinţarea spre creştere şi educare unuia dintre părinţi/ exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi reprezintă modalităţi de exercitare a unei singure măsuri de ocrotire care se dispune, potrivit legii, în interesul superior al copilului minor, chiar fără a exista o cerere expresă a soţilor în acest sens, tocmai pentru a se evita lăsarea minorilor fără întreţinere şi îngrijire în perioada de timp până la formularea în mod expres a unei astfel de cereri de către părinţi sau alte persoane prevăzute de lege.
Conţinutul instituţiei autorităţii părinteşti este prevăzut la art. 483 şi urm. NCC.
Analizând aceste prevederi, concluzia este în sensul că „exercitarea autorităţii părinteşti ca urmare a divorţului” implică nu numai luarea unei decizii cu privire la custodia comună, reglementată de art. 397 NCC, care instituie regula în materie, ci şi posibila statuare asupra celorlalte aspecte incluse în instituţia complexă a autorităţii părinteşti, care privesc, de exemplu, situaţia existenţei excepţiilor de la regula menţionată anterior, locuinţa copilului după divorţ, drepturile părintelui separat de copil, stabilirea contribuţiei părinţilor, dispoziţiile procedurale specifice (I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, Dec. nr. 4 din 18 martie 2013, M. Of. nr. 226 din 19 aprilie 2013).
Jurisprudenţă C.E.D.O. 1. în condiţiile în care instanţa nu a audiat minora de 5 ani în legătură cu relaţia pe care o are cu tatăl său, la recomandarea unui psiholog îngrijorat că un interviu cu judecătorul i-ar da copilului impresia că perspectiva ei este decisivă, Curtea Europeană a stipulat că acurateţea şi integritatea informaţiilor referitoare la relaţia (atitudinea) copilului cu părintele care cere dreptul de vizită sunt instrumente indispensabile în stabilirea dorinţelor reale ale copilului; în lipsa acestor informaţii, instanţa nu poate obţine o balanţă corectă a intereselor părţilor. Marea Cameră a considerat că judecătorul german era îndreptăţit să se bazeze pe recomandarea specialistului, chiar dacă psihologul nu întrebase minora despre relaţia în care se afla cu tatăl ei; a susţinut că se merge prea departe în a spune că minorul trebuie întotdeauna audiat în cazurile de custodie şi drept de acces. Dacă aceste audieri sunt necesare, aceasta depinde de toate circumstanţele cazului, ţinând în special
cont de vârsta şi maturitatea copilului (C.E.D.O., Marea Cameră, Sahin c. Germaniei, 8 iulie 2003, RJ & D 2003 - VIII, p. 63).
2. Când personalitatea, motivele şi dorinţele copilului au o importanţă crucială în luarea deciziei, atunci copilul ar trebui audiat, chiar dacă este foarte tânăr. Două fete foarte tinere, sub vârsta de şapte ani, şi-au pierdut părinţii într-un accident de maşină. Instanţa trebuia să decidă dacă custodia celor două orfane trebuia acordată bunicilor, în condiţiile în care o mătuşă şi soţul ei îşi doreau de asemenea custodia fetelor. Intr-o primă fază instanta a acordat custodia fetei celei mai mici, în vârstă de doi ani, bunicilor. Instanţa a acordat custodia fetei celei mari, în vârstă de şase ani, mătuşii şi unchiului. Bunicii au făcut apel. Curtea de apel nu a stabilit vreo audiere. Fata cea mare, la momentul respectiv în vârstă de şapte ani, nu a făcut un secret din dorinţa ei de a locui cu mătuşa şi unchiul. Curtea de apel era conştientă de această dorinţă puternică, dar a ignorat-o, acordând custodia bunicilor. Curtea de apel a remarcat că fata, chiar dacă era foarte clară în exprimarea dorinţelor sale, era „foarte tânără”. De asemenea, ea a „revelat o instabilitate emoţională atunci când a fost chestionată de oficialii instanţei”. Curtea Europeană a considerat că audierea copilului, a mătuşii şi a unchiului era indispensabilă în vederea luării unei decizii privind viitorul copilului. Aceasta fiind o decizie care schimbă circumstanţele de fapt şi, în acest caz, caracterul copilului, motivele şi dorinţele sale jucau un rol central (C.E.D.O., Jucius şi Juciu-viene c. Lituaniei, 25 noiembrie 2008
| ← Divorţ. Acţiune promovată anterior intrării în vigoare a... | Divorţ. Intrarea în vigoare a noului Cod civil pe parcursul... → |
|---|
