Dovedirea filiaţiei. Condiţii privind folosirea probei cu martori
| Comentarii |
|
Filiaţia se poate dovedi cu martori dacă nu se contrazice starea civilă care rezultă din certificatul de naştere al copilului şi folosirea stării civile conform cu certificatul.
Trib. Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 535 din 13 aprilie 1957, în C.D. 1957, p. 182-185
La 12 martie 1946, intimata M.L., născută P., a chemat în judecată pe recurentă, soţia decedatului G.P., pentru a se dispune împărţirea imobilului din Bucureşti, strada Ştefanescu Tei nr. 10, rămas de pe urma defunctului, şi a i se recunoaşte, în calitate de fiică legitimă dintr-o primă căsătorie a acestuia, dreptul de 3/4 din acel imobil, iar recurentei restul de 1/4.
In justificarea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 179 C. civ., intimata susţine că F.D., de asemenea decedată, a fost căsătorită cu G.P. şi că din această căsătorie s-a născut ea; că, din pricina împrejurărilor, nu a putut face dovada acelei căsătorii, însă că legitimarea ei se dovedeşte prin posesiunea de stat, necontrazisă de actul de naştere.
Fostul tribunal Ilfov, Secţia IV-a civilă-corecţională, prin sentinţa civilă nr. 526 din 12 august 1947, a admis în parte acţiunea, în sensul
că a recunoscut intimatei dreptul la 5/8 din imobil, iar recurentei celelalte 3/8 şi a dispus scoaterea în vânzare prin licitaţie publică a acestuia, ca urmare a faptului că nu e comod partajabil în natură.
In contra sentinţei de mai sus, recurenta a declarat apel.
Fosta Curte Bucureşti, Secţia I civilă-comercială, prin încheierile din 9 martie şi 29 septembrie 1949, atacate cu recursul de faţă, l-a admis în parte şi, în consecinţă, recunoscând părţilor drepturi egale asupra averii defunctului G.P., a dispus vânzarea prin licitaţie publică a imobilului.
Pentru a hotărî astfel, după ce a reţinut, din depoziţiile martorelor D.M. şi M.M., că intimata a fost tratată ca fiică de către defunctul G.P., care a îngrijit-o atunci când era mică şi bolnavă şi a căsătorit-o, instanţa de apel a conchis că intimata şi-a dovedit legitimitatea prin posesiunea de stat, necontrazisă de actul ei de naştere, întocmit în urma declaraţiilor făcute de trei oameni de serviciu de la spitalul Filantropia, act în care G.P. figurează ca tată.
Printr-o parte a motivelor de casare s-a susţinut, în esenţă, că proba cu martori în dovedirea legitimităţii intimatei era inadmisibilă, din moment ce nu s-a înfăţişat actul de căsătorie privind pretinsa căsătorie dintre F.D. şi G.P. şi că, în orice caz, existenţa acelei căsătorii nu a fost dovedită prin depoziţiile martorelor D.M. şi M.M.
Este exact că în cadrul dispoziţiilor normative în vigoare în 1949, când s-a soluţionat apelul în cauză, şi anume conform art. 176 şi urm.
C. civ., căsătoria, în principiu, nu putea fi dovedită decât prin înfăţişarea actului de căsătoric întocmit de ofiţerul stării civile cu prilejul căsătorici. Articolul 176 C. civ. era clar în această privinţă. Textul următor, art. 177, întărind principiul cuprins în articolul preccdent, prevedea că posesiunea de stat nu va putea dispensa pe acci ce se pretind căsătoriţi şi o invocă de a înfăţişa actul de celebrare a căsătoriei înaintea ofiţerului stării civile. Posesiunea de stat este o înlăn-
ţuire de fapte din care rezultă în ochii lumii o calitate referitoare la o persoană, calitate pe care aceasta şi-o însuşeşte. Prin urmare, posesiunea de stat nu este de natură, prin ea însăşi, să dovedcască existenţa căsătoriei, deoarece nu se reazemă decât pe o stare de fapt, din care nu poate rezulta dovada îndeplinirii solemnităţii cerute de lege pentru celebrarea căsătoriei.
Este însă tot atât de adevărat că, în anumite împrejurări excepţionale, legea îngăduia, fie părinţilor, fie copiilor, ca dovada să fie administrată prin alte mijloace de probă decât prin actul de căsătorie. Una din acele excepţii, prevăzută de art. 179 C. civ., era instituită în
folosul copiilor care voiau să-şi dovedească legitimitatea. Această dovadă era subordonată dovezii căsătoriei părinţilor, căci singură căsătoria este de natură să creeze filiaţia legitimă. Cum însă sunt cazuri când copiii nu au putinţa să înfăţişeze actul de căsătorie al părinţilor, art. 179 C. civ. avea drept scop să le vină în ajutor, întrucât ar fi fost nedrept să nu li se dea un mijloc de a face dovada de mai sus. De aceea, textul citat dispunea că legitimitatea copiilor născuţi din căsătoria a două persoane care au trăit împreună ca bărbat şi femeie şi care au încetat din viaţă nu poate fi contestată sub singurul cuvânt că nu se înfăţişează actul de căsătorie al părinţilor, de câte ori această legitimitate se dovedeşte printr-o posesiune de stat necontrazisă de actul de naştere. Prin urmare, dovada posesiunii de stat, atât a părinţilor, cât şi a copiilor, putea fi făcută de aceştia prin orice mijloace de dovadă.
In lumina celor învederate, instanţa de apel a fost îndreptăţită să admită intimatei proba cu martori în dovedirea posesiunii de stat a legitimităţii ei, atâta timp cât o atare dovadă nu contrazice actul său de naştere, în care, ca părinţi, figurau F.D. şi G.P., a căror fiică legitimă se pretindea a fi.
Sub acest aspect, motivele de casare în legătură cu inadmisibili-tatea probei cu martori fiind nefondate, au fost respinse.
Celelalte motive sunt însă fondate. După cum s-a arătat cu ocazia expunerii de fapt, instanţa de apel, întemeindu-se pe depoziţiile martorelor D.M. şi M.M., a constatat că intimata a fost tratată ca fiică de către defunctul G.P., care a îngrijit-o atunci când era mică şi bolnavă şi a căsătorit-o. Pe temeiul exclusiv al acestei constatări, fosta Curte Bucureşti a considerat că s-a dovedit în cauză că intimata este fiica legitimă a defunctului G.P. O atare concluzie nu este justă, atâta timp cât nu s-a dovedit, iar instanţa de apel nu a reţinut şi posesiunea de stat de soţi a pretinşilor părinţi ai intimatei, adică faptul că aceştia erau consideraţi în socictate ca fiind căsătoriti. De altfel, martorele de mai sus, ale căror depoziţii au constituit singura probă ce a stat la baza hotărârii supuse recursului de faţă, nici nu au afirmat că F.D., mama intimatei, ar fi fost căsătorită cu G.P., soţul recurentei. Mai mult, martora M.M., după ce a arătat că G.P. i-a comunicat că intimata este fiica lui, a adăugat: „nu ştiu dacă reclamanta era fiica naturală a lui G.P. Eu nu l-am cunoscut bine pe defunct şi nu am discutat cu el despre F.D.” Cât priveşte cealaltă depoziţie, a martorei
D.M., aceasta este şi mai edificatoare cu privire la problema în
discuţie. Intr-adevăr, numita a declarat că nu ştie dacă defunctul G.P.
a fost căsătorit cu F.D. şi că „Nu am discutat cu G.P. şi nu mi-a spus niciodată că a fost căsătorit cu F.D.”
Neconstatarea de către instanţa de apel a posesiunii de stat de soţi a lui G.P. şi F.D. este hotărâtoare în cadrul dispoziţiilor art. 179 C. civ., pe baza cărora acţiunea din speţă a fost admisă, dispoziţii abrogate între timp prin art. 49 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanelor juridice. Astfel, condiţiile cerute de art. 179 C. civ. citat, pentru ca copiii să fie consideraţi legitimi, sunt următoarele patru: 1. părinţii să fi încetat din viaţă sau să fie în imposibilitate de a da vreo lămurire asupra celebrării căsătoriei lor; 2. să dovedească posesiunea de stat de soţi a părinţilor; 3. să se dovedească şi posesiunea de stat de copil legitim, care nu se confundă cu posesiunea de stat a părinţilor şi constituie un element distinct, cu toate că ea este consecinţa celeilalte şi 4. posesiunea de stat de copil legitim să nu fie contrazisă de actul de naştere. Prin urmare, în raport cu condiţia prevăzută la pct. 2 de mai sus, a cărei îndeplinire nu a fost constatată prin hotărârile recurate, reiese în mod neîndoios că greşit instanţa de apel a conchis că intimata este fiica legitimă a defunctului G.P.
Cele învederate sunt valabile, de altfel, şi în cadrul dispoziţiilor normative astăzi în vigoare, respectiv ale art. 51 C. fam., potrivit căruia copilul nu poate reclama o stare civilă contrară aceleia care rezultă din certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat.
In consecinţă, şi sub aspectul arătat recursul fiind întemeiat, Tribunalul Suprem l-a admis, a casat atât încheierea din 9 martie 1949, cât şi aceea din 29 septembrie 1949, ambele ale fostei Curţi Bucureşti, Secţia I civilă-comercială, şi a dispus trimiterea dosarului la Tribunalul popular al raionului 1 Mai din Bucureşti.
| ← Argumente privind necesitatea administrării probei cu... | Acţiune în stabilirea paternităţii. Audierea ca martori a... → |
|---|
