Drept de autor. Prezumţia calităţii de autor al operei. Operă protejabilă prin drept de autor. Originalitate

Legea nr. 8/1996, art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (1), art. 9 lit. b), art. 12, art. 13, art. 33 alin. (2), art. 139 !)

1. Reclamantul a adus la cunoştinţa publică primul articolul în litigiu, astfel încât sunt aplicabile prevederile art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică.

2. în articolul publicat în revista „Dreptul” autorul face doar o scurtă referire la hotărârea judecătorească invocată de pârâtă, sentinţă care a fost casată de instanţa de control judiciar şi trimisă spre rejudecare.

în speţă, nu este, aşadar, vorba despre motivarea unei hotărâri judecătoreşti şi de reluarea unor texte oficiale, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 9 lit. b) din Legea nr. 8/1996.

3. Opera este originală dacă este o creaţie a celui care se pretinde autor, iar nu o simplă copie a unei opere anterioare.

Originalitatea unei opere este presupusă, de aceea revine autorului contrafacerii sarcina să probeze că opera căreia i-a adus atingere nu este originală.

I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 6428 din 30 iunie 2006, nepublicată

1 Legea nr. 8/1996 a fost modificată ulterior prin Legea nr. 329/2006 (M. Of. nr. 657 din 31 iulie 2006). Soluţia îşi păstrează actualitatea şi în raport de noua reglementare.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş la data de 25 iunie 2004, reclamantul l.N.G. a chemat în judecată pârâta B.M.E., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa:

- să se constate, în baza art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, calitatea sa de autor al articolului „Aspecte procesuale privind procedura plângerii prealabile”, publicat în revista „Dreptul” nr. 11/1998, paginile de la 114 la 118;

- să se constate încălcarea de către pârâtă a dreptului de autor al reclamantului cu privire la articolul menţionat;

- să se dispună obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru daune morale astfel ocazionatc, într-un cuantum de 1 leu (prccizat pc parcursul judecăţii);

- să se dispună, potrivit art. 139 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 8/1996, publicarea într-unul dintre mijloacele de comunicare în masă, a hotărârii pronunţate în cauză, pe cheltuiala pârâtei; în caz contrar, să fie autorizat reclamantul a efectua aceste demersuri pc cheltuiala pârâtei.

In fapt, reclamantul a arătat că articolul menţionat a constituit unul din clementele ce au servit la realizarea lucrării întocmite cu ocazia promovării sale în funcţia de judecător la Curtea de Apel Târgu Mureş.

La data de 21 mai 2003, reclamantul a afirmat că a luat cunoştinţă că acelaşi articol a fost prezentat în cadrul sesiunii de comunicări ştiinţifice desfăşurate la Universitatea Petru Maior din Târgu Mureş, în perioada 23 - 24 noiembrie 2001 de către pârâtă, preşedinte la acea dată a Judecătoriei Sighişoara şi cadru universitar la Universitatea

menţionată. In cursul anului 2002, articolul a fost publicat în culegerea cuprinzând lucrările acelei sesiuni, volumul I, sub semnătura pârâtei, având titlul „Instituţia plângerii prealabile. Aspecte de drept penal şi procesual penal”, la paginile 177-182.

A susţinut reclamantul că articolul său a fost reprodus integral, aci litteram, prefaţat de o introducere (alin. 1-9), cu încălcarea însă a dispoziţiilor cuprinse în Capitolul 6 din Legea nr. 8/1996, nefiind indicate sursa şi numele autorului, după cum ccr prevederile imperative ale art. 33 alin. (2) din lege.

Prin încheierca nr. 7081 din 14 decembrie 2004, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a strămutat judecarea cauzei la Tribunalul Vâlcca.

Pârâta B.M.E. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, ca nefondată. Ea a arătat că articolul invocat de reclamant analizează o speţă soluţionată de ca prin sentinţa penală nr. 598 din

15 noiembrie 1996 a Judecătoriei Sighişoara. La acel moment, pârâta era preşedinte al instanţei, iar reclamantul judecător stagiar.

Pârâta a susţinut că în calitatea sa de preşedinte al instanţei, a prezentat şi comentat tema plângerii prealabile în cadrul unei şedinţe profesionale la care a participat şi reclamantul. Ulterior, acesta a redactat articolul menţionat, publicat în revista „Dreptul”, însă textul conţine reproducerea ideilor pe care ea le-a prezentat în cadrul şedinţei profesionale menţionate. Aceleaşi soluţii şi comentarii au fost prezentate de pârâtă în cadrul sesiunii de comunicări ştiinţifice, însă între timp, ideile carc îi aparţineau ei fuseseră cuprinse de către reclamant în articolul său.

Examinând probatoriilc cu înscrisuri administrate, Tribunalul Vâlcea, Secţia civilă, a pronunţat sentinţa nr. 483 din 23 iunie 2005, prin care:

- a admis acţiunea formulată de reclamant;

- a constatat calitatea lui de autor al articolului menţionat;

- a constatat încălcarea de către pârâtă a dreptului de autor al reclamantului;

- a dispus obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 1 leu cătrc reclamant;

- a stabilit publicarea, într-unul din mijloacele de comunicare în masă a hotărârii, pe cheltuiala pârâtei, iar în caz contrar, a autorizat pe reclamant să efectueze acest demers, pe cheltuiala pârâtei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, exceptând introducerea din lucrarea pârâtei (alin. 1-9), ambele studii au acelaşi conţinut.

In cauză, atât reclamantul, prin acţiune, cât şi pârâta, prin întâmpinare, se pretind a fi titulari ai dreptului de autor, astfel cum acesta este reglementat atât de legea naţională, cât şi de Convenţia de la Berna. Pe de altă parte, pârâta a susţinut că în cauză este vorba despre un comentariu de speţă ce nu beneficiază de protecţie legală.

Instanţa a reţinut că, în raport de prevederile art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 8/1996 privind paternitatea operei, reclamantul a dovedit că el este persoana care a adus mai întâi la cunoştinţa publică articolul publicat în revista „Dreptul” nr. 11/1998. Prezentând o lucrare identică din anul 2001 în cadrul sesiunii de comunicări ştiinţifice, pârâta nu a produs o dovadă contrară în sensul art. 4 din Legea nr. 8/1996, iar apărarea acesteia în sensul că reclamantul s-a inspirat din ideile prezentate de ea, în cadrul învăţământului profesional, nu poate fi primită, întrucât nu are suport legal. Instanţa a motivat că în spiritul

Legii nr. 8/1996 şi al Convenţiei de la Berna, întreaga doctrină este constantă în a reţine că obiectul dreptului de autor ce se bucură de protecţie nu sunt ideile, folosirea acestora fiind liberă, ci forma concretă de exprimare la care se referă art. 7 alin. (1) din legea menţionată, maniera care este proprie autorului purtând amprenta personalităţii acestuia.

împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta, reiterând susţinerile din întâmpinare şi arătând că instanţa de fond a greşit considerând că articolul publicat de către reclamant are caracter de originalitate, fiind vorba doar despre un comentariu al unor hotărâri judecătoreşti pe baza unor consideraţii exprimate anterior de cătrc autori consacraţi în materie.

Curtea de Apel Piteşti, Secţia civilă, prin decizia nr. 431 din 12 octombrie 2005, a respins apelul, ca nefondat, menţinând motivarea instanţei de fond.

împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, solicitând desfiinţarea celor două hotărâri în sensul respingerii acţiunii, ca nefondate.

Au fost invocate, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

S-a susţinut, în primul rând, că motivarea hotărârilor judecătoreşti cu privire la conţinutul şi protecţia dreptului de autor cuprinde aspecte contradictorii şi străine de natura cauzei.

S-a mai învederat în sensul prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că instanţele au interpretat greşit actul dedus judecăţii, omitând să observe că pârâta-recurentă a fost cea care a formulat pentru prima oară ideile ce constituie substanţa articolului în litigiu, cu prilejul realizării învăţământului profesional şi al practicii de casare.

In fine, s-a mai arătat că articolul publicat de reclamant se referă la soluţii pronunţate de instanţele judecătoreşti şi reproducerea unor texte juridice oficiale, ceea ce nu îndreptăţea concluzia că există o lucrare originală, creatoare, aptă să fie legal protejată.

Prin întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând întregul material probator administrat în cauză, înalta Curte reţine că recursul este nefondat, ambele hotărâri fiind legale şi temeinice.

In ccca cc priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., accasta nu poate fi primită întrucât simpla împrejurare că funcţia de conducere a recurentei a fost menţionată în mod eronat

în cuprinsul deciziei (vicepreşedinte în loc de preşedinte) nu poate constitui un motiv de casare. Se constată că, dimpotrivă, decizia este amplu şi temeinic motivată, răspunzând tuturor motivelor de apel şi făcând consideraţii argumentate cu privire la situaţia de fapt şi textele legale incidente în cauză.

Dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, inaplicabile nefiind vorba despre vreun act juridic care să fi fost denaturat de către instanţă. De altfel, recurenta-pârâtă nici nu menţionează care este acest act juridic, limitându-se să afirme că instanţele nu au lămurit raporturile juridice reale între părţi, ceea cc, din punctul de vedere al aplicării Legii nr. 8/1996, nici nu prezintă relevanţă.

In fine, nici critica referitoare la nelegalitatea decizici nu subzistă.

Decizia atacată a reţinut în mod corect împrejurarea că reclamantul a adus la cunoştinţa publică primul articolul în litigiu, astfel încât s-a considcrat că sunt aplicabilc prevederile art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 8/1996.

Potrivit acestui ultim text, „se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele cărcia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică”.

Recurenta-pârâtă nu a produs nicio dovadă pentru a răsturna prezumţia instituită prin textul menţionat, iar din conţinutul articolului publicat în revista „Dreptul" nr. 11/1998 rezultă că autorul face doar o scurtă referire la hotărârea judecătorească invocată în apărarea pârâtei, sentinţă care a fost casată de instanţa de control judiciar şi trimisă spre rejudecare.

In speţă, nu este, aşadar, vorba despre motivarea unei hotărâri judecătoreşti, cum se susţine de către recurentă şi de reluarea unor texte oficiale, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 9 lit. b) din Legea nr. 8/1996.

In ceea ce priveşte originalitatea, condiţie esenţială pentru protecţia dreptului de autor, nici critica referitoare la neîndeplinirea acestei condiţii nu poate fi reţinută.

Opera este originală dacă este o creaţie a cclui care se pretinde autor, iar nu o simplă copie a unei opere anterioare.

Originalitatea unei opere este presupusă, de accca revine autorului contrafaccrii sarcina să probeze că opera cărcia i-a adus atingere nu este originală.

In speţă, se neagă de către recurentă originalitatea articolului scris de intimat, cu argumentul că acesta a fost inspirat de o hotărâre

judecătorească, urmată de o dezbatere profesională pe marginea acesteia.

Originalitatea - în înţelesul de condiţie necesară pentru protecţia dreptului de autor - nu vizează însă ideile conţinute în lucrare, acestea fiind libere să circule, ci modul lor de exprimare, maniera în care ele sunt comunicate publicului.

Câtă vreme articolul reprodus de recurentă a fost scris de intimat, acesta întruneşte condiţia originalităţii, iar reproducerea fară drept a conţinutului său reprezintă o contrafacere, cum corect au stabilit instanţele anterioare.

Originalitatea ideilor exprimate sau valoarea ştiinţifică a articolului nu interesează din punctul de vedere al dreptului de autor.

In aceste condiţii, instanţele au interpretat şi aplicat în mod corect prevederile art. 7, art. 10 lit. b), art. 12, art. 13 lit. a) şi art. 139 din Legea nr. 8/1996.

In consecinţă, cum decizia atacată este legală şi temeinică, recursul a fost respins, ca nefondat, conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a Il-a C. proc. civ.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drept de autor. Prezumţia calităţii de autor al operei. Operă protejabilă prin drept de autor. Originalitate