Inovaţie. Despăgubiri pentru încălcarea drepturilor patrimoniale. Prescripţia dreptului la acţiune. Durata protecţiei. Dispoziţii de strictă interpretare referitoare la invenţii
| Comentarii |
|
Decretul nr. 167/1958, art. 1, art. 16 lit. a) Legea nr. 62/1974, art. 73 Legea nr. 64/1991, art. 31 alin. (1), art. 70 l}
1. Calitatea de autor al unei creaţii intelectuale dă naştere atât unor drepturi morale, cât şi unor drepturi patrimoniale în favoarea autorului.
Prin cererea adresată instanţei, reclamantul nu se plânge de încălcarea vreunui drept moral, ci de încălcarea de către pârâtă a dreptului patrimonial de utilizare a inovaţiei, pentru care recla-
1 Legea nr. 64/1991 (republicată în M. Of. nr. 752 din 15 octombrie 2002) a fost modificată prin Legea nr. 28/2007 (M. Of. nr. 44 din 19 ianuarie 2007) şi republicată în M. Of. nr. 541 din 8 august 2007. în urma ultimei republicări, art. 70 a devenit art. 71.
mantului i s-a atestat calitatea de autor şi solicită obligarea pârâtei la despăgubiri băneşti.
Prin urmare, cererea sa are un obiect patrimonial şi este supusă prescripţiei, fiind aplicabil art. 1 din Decretul nr. 167/1958.
2. Certificatul de inovator a fost obtinut de reclamant în anul
1982, sub imperiul Legii nr. 62/1974 şi, pentru drepturile recunoscute inovatorului de acel act normativ, dreptul la acţiune s-a prescris.
Astfel, art. 73 din Legea nr. 62/1974 prevedea - pentru inovaţiile de o importanţă economică deosebită - posibilitatea unei recompense în bani, echivalentă cu trei retribuţii lunare.
Dreptul la o astfel de recompensă a fost recunoscut reclamantului de către pârâtă la data de 11 februarie 1985 şi, conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, de la acea dată curge termenul de prescripţie de trei ani, termen care s-a împlinit la 11 februarie 1988.
3. Durata de protecţie a unei invenţii, care este intervalul de timp în care autorului invenţiei îi sunt recunoscute drepturile patrimoniale, nu se confundă cu termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru încălcarea acestor drepturi.
Astfel, în interiorul duratei de protecţie a invenţiei, pentru fiecare încălcare a unui drept patrimonial curge un termen de prescripţie distinct, după regulile prevăzute de Decretul nr. 167/1958.
4. Termenul de 20 de ani este prevăzut de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 - care a abrogat şi a înlocuit Legea nr. 62/1974
- ca durată de protecţie a brevetului de invenţie, or, în speţă, reclamantul este autor al unei inovaţii, iar dispoziţiile art. 31 nu pot fi extinse prin analogie.
5. Legea nr. 64/1991 conţine o serie de dispoziţii tranzitorii şi finale prin care prevede în ce situaţii dispoziţiile sale se aplică şi cererilor de brevet formulate anterior intrării sale în vigoare ori
invenţiilor brevetate anterior acestui moment.
Astfel, cu privire la drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, există o serie de prevederi în art. 70.
Nu există dispoziţii similare în textul de lege menţionat referitoare la inovaţii.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5455 din 2 iunie 2006, în R.R.D.P.I. nr. 4/2006,
p. 178-185; C.J. nr. 4/2007, p. 64-69 1>
Prin acţiunea înregistrată la 28 februarie 2002, reclamantul G.M.M. a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA Slatina, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige pc pârâtă la plata sumei de 20 miliarde lei despăgubiri civile, ca urmare a aplicării în procesul de producţie a inovaţiei realizate de reclamant sub denumirea „Dispozitiv articulaţie ciocan”.
Prin sentinţa civilă nr. 941 din 29 octombrie 2002, Tribunalul Olt, Secţia civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale invocată de reclamant şi a anulat ca insuficient timbrată cererea de chemare în judccată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că litigiul generat de recunoaşterea aplicării unei inovaţii în procesul de producţie este de natură civilă şi că reclamantul a refuzat să achite taxa de timbru datorată, fiind aplicabile dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997.
Prin decizia civilă nr. 36 din 3 martie 2003, Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentinţa civilă nr. 941/2002 a Tribunalului Olt şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la acclaşi tribunal, secţia comercială.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că realizarea tehnică este un element al fondului de comerţ aparţinând societăţii comerciale care o utilizează, iar litigiul generat de neplata drepturilor cuvenite autorului este un litigiu comercial.
Prin decizia civilă nr. 2830 din 27 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, a admis recursul declarat de pârâta SC A. SA Slatina împotriva dcciziei civile nr. 36 din 3 martie 2002 a Curţii de Apel Craiova, Secţia civilă, a casat dccizia şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudccarca apelului.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
1 în acelaşi sens, I.C.C.J., Sccţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 10416 din 15 decembrie 2006.
Decizia recurată a fost pronunţată fară a se analiza în prealabil legalitatea măsurii de anulare a acţiunii ca insuficient timbrată, dispusă de către prima instanţă.
Obligativitatea analizării cu prioritate a acestui aspect are un deplin temei în dispoziţiile imperative şi de ordine publică ale art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 146/1997.
In acest cadru legal, instanţa de apel putea păşi la analizarea celorlalte aspecte ale litigiului, inclusiv a naturii civile sau comerciale a acţiunii, numai în măsura în care ar fi ajuns la concluzia că măsura anulării ccrerii a fost ncjustificată.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, Secţia civilă, care, prin decizia intermediară nr. 333 din 12 noiembrie 2003, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 941 din 29 octombrie 2002 a Tribunalului Olt, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza spre rcjudecarc.
Pentru a pronunţa accastă decizic, Curtea a reţinut că, potrivit art. 5 lit. b) din Legea nr. 146/1997, cererile formulate în domeniul drepturilor de autor şi de inventator se taxează cu o sumă fixă de
300.000 Ici, astfel încât în mod greşit reclamantului i s-a pus în vedere să achite taxa judiciară de timbru prevăzută de art. 3 din acclaşi act normativ.
Prin încheierea nr. 3062 din 15 aprilie 2005, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis cererea formulată de pârâtă şi a dispus strămutarea judecării apelului de la Curtea de Apel Craiova la Curtea de Apel Braşov, păstrând actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare.
Prin decizia civilă nr. 651/AP din 23 septembrie 2005, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:
Reclamantul este titularul certificatului de inovator nr. 2176, emis în data de 25 octombrie 1982 de Ministerul Industriei Chimice cu privire la inovaţia „Dispozitiv articulaţie ciocan”, înregistrată la data de 2 aprilie 1982 la întreprinderea de Aluminiu Slatina, devenită ulterior SC A. SA SLATINA.
In temeiul art. 137 C. proc. civ., instanţa este obligată să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos cercctarea pricinii.
Este adevărat că prin încheierea de şedinţă din 10 decembrie 2003, Curtea de Apel Craiova s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei şi că prin încheierea de strămutare s-au păstrat actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare.
Păstrarea actelor la care se referă încheierea de strămutare sunt dispoziţiile instanţei inserate în dispozitivul încheierii de şedinţă, dispozitiv ce reprezintă acea parte de încheiere care leagă judecătorii şi care reprezintă rezultatul deliberării membrilor completului de judecată.
Inserarea în preambulul încheierii de şedinţă a menţiunii „respinge excepţia, având în vedere că prin închcicrca din 14 mai 2002 această excepţie a fost respinsă în mod corect’' nu echivalează însă cu rezolvarea excepţiei, ci reprezintă doar o simplă trimitere la o încheiere de şedinţă pronunţată de Tribunalul Olt, care a fost anulată prin decizia civilă nr. 333/2003 a Curţii de Apel Craiova.
Analizând excepţia invocată, Curtea de Apel Braşov a constatat că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:
In cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 62/1974, sub imperiul căreia s-au născut raporturile juridice, ca efect al acordării certificatului de inovator.
Conform art. 68 din această lege, prin acordarea certificatului de inovator se recunoaşte calitatea de autor al inovaţiei, care poate da dreptul la evidenţiere şi promovare în muncă, la acordarea de ordine şi medalii şi alte distincţii. Din redactarea textului de lege, rezultă că drepturile mai sus enumerate puteau fi acordate, neexistând o obligaţie a unităţii pârâte de a le acorda în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens.
Articolul 73 prevedea că pentru inovaţia care prezintă o importanţă economică sau socială cu totul deosebită, la propunerea organizaţiilor socialiste unde s-au aplicat, ministerele tutelare pot să aprobe, cu avizul instituţiilor centrale de cercetare, o premiere echivalentă cu cuantumul a cel mult trei retribuţii tarifare lunare ale inovatorului.
In continuare, art. 80 prevedea că recompensele pentru inovaţiile cu eficienţă economică se vor plăti din economiile efectiv realizate în urma aplicării lor calculate, potrivit dispoziţiilor art. 37 şi art. 38 din lege.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că inovaţia s-a aplicat în procesul de producţie, iar conducerea unităţii a făcut demersuri pentru acordarea drepturilor băneşti sub formă de premii către reclamant.
Dacă reclamantul nu a primit respectivele sume de bani, dreptul de a promova o acţiune civilă în valorificarea acestora era supusă termenului general de prescripţie de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958.
Unitatea pârâtă a întocmit la data de 11 februarie 1985 un referat, prin care recunoştea experimentarea şi generalizarea inovaţiei pârâtului şi propunea premierea acestuia cu suma de 2.000 lei. Această adresă este cea mai recentă în raport de data introducerii acţiunii şi are valoare de recunoaştere a datoriei făcută de cel în favoarea căruia curge prescripţia.
Prin urmare, sunt incidente dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind întreruperea cursului prescripţiei, astfel încât de la data de 11 februarie 1985 curge un nou termen de prescripţie, care se încheie la data de 11 februarie 1988.
Nu poate fi primită apărarea reclamantului, potrivit căreia în speţă sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 64/1991, întrucât raporturile juridice între pârâţi s-au născut şi s-au consumat sub imperiul Legii nr. 62/1974, iar aplicarea Legii nr. 64/1991 ar conduce la încălcarea principiului constituţional al ncretroactivităţii legii civile.
împotriva acestei dccizii a declarat recurs reclamantul G.M.M., invocând următoarele motive de nelegalitate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. Instanţa de apel, rejudecând cauza, a luat în discuţie legalitatea şi temeinicia conţinutului încheierii din 10 decembrie 2003 a Curţii de Apel Craiova, printr-o interpretare originală a dispoziţiilor încheie-rii de strămutare pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a menţinut actele efectuate anterior.
In acest fel. Curtea de Apel Braşov s-a transformat într-o veritabilă instanţă de recurs, încălcând prevederile art. 299 alin. (1) raportat la art. 282 alin. (2) C. proc. civ.
2. In mod greşit, instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 167/1958, care supune prescripţiei extinctive numai dreptul la acţiune având un obiect patrimonial.
Or, dreptul de inovator este un drept personal nepatrimonial, iar acţiunilc în justiţie pentru apărarea unui astfel de drept se caracterizează prin imprescriptibilitate.
Mai mult dccât atât, în cauza supusă judecăţii este vorba despre un drept la despăgubire cuantificabil anual, în funcţic de rezultatele economice obţinute de unitate.
Cum aceste rezultate sunt determinabile periodic, dreptul ca despăgubirile să fie cerute se naşte tot periodic, în acest sens fiind aplicabile dispoziţiile art. 12 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Totodată, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 64/1991, reţinând că s-ar încălca flagrant principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile.
Articolul 32 din Legea nr. 64/1991 stabileşte în mod explicit că durata valabilităţii unui brevet de invenţie (inovator) este de 20 de ani cu începere de la data constituirii depozitului naţional reglementar, iar în speţă, acest termen nu a fost depăşit.
Recurentul a solicitat casarca hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudccare la instanţa de fond sau, după caz, rejudccarca cauzei de cătrc instanţa de recurs.
Pârâta nu a depus la dosar întâmpinare, însă cu ocazia dezbaterilor din data de 19 mai 2006, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, depunând în acest sens şi concluzii scrise la dosar.
Recursul este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Prima critică formulată de recurent vizează împrejurarea că, deşi exccpţia prescripţiei dreptului la acţiune fusese respinsă de instanţa de apel anterior strămutării, iar prin încheierea de strămutare, acest act de procedură nu a fost desfiinţat, instanţa la care s-a strămutat judecata şi care a soluţionat procesul a admis excepţia.
Practic, ceea ce i se reproşează instanţei de apel de către recurent este faptul că a cenzurat o încheiere interlocutorie, prin care respingând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa acceptase soluţionarea pe fond a cauzei.
Trebuie observat că, de fapt, Curtea de Apel Braşov nu s-a comportat ca o instanţă de control judiciar faţă de încheierea Curţii de Apel Craiova, deoarece nu a dispus casarea ori modificarea acesteia.
Critica recurentului priveşte, de fapt, încălcarea art. 268 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia judecătorii sunt legaţi de acele încheieri care, fară a hotărî în totul asupra pricinii, prcgătesc dezlegarea ei şi se încadrcază în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Intr-adevăr, prin încheierea din 10 decembrie 2003, Curtea de Apel Craiova a respins excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune invocată de pârâtă.
Judecătorii care au admis ulterior excepţia, după strămutarea pricinii, nu s-au considerat legaţi de accastă încheiere, deoarece soluţia dată asupra exccpţiei nu este motivată.
Dacă s-ar fi considerat legaţi de această încheiere, ar fi trebuit să argumenteze ei înşişi soluţia în cuprinsul deciziei, ceea ce ar fi presupus că şi-o însuşesc, ca fiind temeinică şi legală.
Judecătorii aflaţi într-o atare situaţie au, aşadar, de optat între a respecta dispoziţiile art. 268 alin. (3) C. proc. civ. şi a păstra soluţia dată excepţiei, indiferent dacă ei înşişi o consideră sau nu corectă sau de a reveni asupra măsurii dispuse prin încheierea interlocutorie, pentru a nu risca să pronunţe o soluţie greşită soluţionând fondul cauzei.
In speţă, instanţa de apel a optat pentru cea de a doua variantă, iar soluţia va fi păstrată, deoarece, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, dreptul la acţiune al reclamantului este, într-adevăr, prescris.
Soluţia pentru care a optat instanţa de apel este cu atât mai justificată cu cât, fiind vorba despre o excepţie de ordine publică, ar fi putut fi ridicată inclusiv în faţa instanţei de recurs.
Chiar dacă, respectând încheierea interlocutorie, instanţa ar fi soluţionat cauza pe fond, reiterarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în recurs ar fi avut acelaşi rezultat, al admiterii excepţiei.
2. Referitor la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune:
2.1. Recurentul-reclamant susţine, pe de o parte, că acţiunea sa este imprescriptibilă, deoarece are ca obiect un drept de proprietate intelectuală, care nu este supus prescripţiei, iar aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958 atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Această critică este nefondată.
Recurentul invocă, în motivarea cererii de chemare în judecată, calitatea sa de autor al unei creaţii intelectuale, dar o astfel de calitate dă naştere atât unor drepturi morale, cât şi unor drepturi patrimoniale în favoarea autorului.
Prin cererea adresată instanţei, reclamantul nu se plânge de încălcarea vreunui drept moral, ci de încălcarea de către pârâtă a dreptului patrimonial de utilizare a inovaţiei, pentru care reclamantului i s-a atestat calitatea de autor şi solicită obligarea pârâtei la despăgubiri băneşti.
Prin urmare, cererea sa are un obiect patrimonial şi este supusă prescripţiei, cum corect a sesizat instanţa de apel, făcând aplicarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958.
2.2. In ceea ce priveşte dreptul substanţial, corect a stabilit că, certificatul de inovator a fost obţinut de reclamant în anul 1982, sub
imperiul Legii nr. 62/1974 şi că, pentru drepturile recunoscute inovatorului de acel act normativ, dreptul la acţiune s-a prescris.
Astfel, art. 73 din Legea nr. 62/1974 prevedea - pentru inovaţiile de o importanţă economică deosebită - posibilitatea unei recompense în bani, echivalentă cu trei retribuţii lunare.
Dreptul la o astfel de recompensă a fost recunoscut reclamantului de către pârâtă la data de 11 februarie 1985 şi, conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, de la acea dată curge termenul de prescripţie de trei ani, termen care s-a împlinit la 11 februarie 1988.
2.3. Recurentul susţine că dreptul său la despăgubiri băneşti pentru utilizarea inovaţiei îşi are temeiul în Legea nr. 64/1991 şi că acţiunea sa a fost formulată în termenul de 20 de ani de la data constituirii depozitului naţional reglementar, prevăzut de art. 31 din lege.
Şi această critică este nefondată.
In primul rând, recurentul confundă durata de protecţie a unei invenţii, care este intervalul de timp în carc autorului invenţiei îi sunt recunoscute drepturile patrimoniale, cu termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru încălcarea acestor drepturi.
Astfel, în interiorul duratei de protecţie a invenţiei, pentru fiecare încălcare a unui drept patrimonial curge un termen de prescripţie distinct, după regulile prevăzute de Decretul nr. 167/1958.
în al doilea rând, termenul de 20 de ani este prevăzut de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 - care a abrogat şi a înlocuit Legea nr. 62/1974 - ca durată de protecţie a brevetului de invenţie, or, în speţă, reclamantul este autor al unei inovaţii, iar dispoziţiile art. 31 nu pot fi extinse prin analogie.
In al treilea rând, trebuie observat că Legea nr. 64/1991 conţine o serie de dispoziţii tranzitorii şi finale prin care prevede în ce situaţii dispoziţiile sale se aplică şi cererilor de brevet formulate anterior intrării sale în vigoare ori invenţiilor brevetate anterior acestui moment.
Astfel, cu privire la drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, există o serie de prevederi în art. 70.
Nu există dispoziţii similare în textul de lege menţionat referitoare la inovaţii.
Dacă totuşi reclamantul se consideră îndreptăţit la astfel de despăgubiri în temeiul legii noi, acţiunea în valorificarea pretenţiilor
trebuia introdusă în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a acesteia.
Şi din această perspectivă, acţiunea introdusă abia la data de 28 februarie 2002 apare ca fiind prescrisă.
Cum toate aceste critici, care se circumscriu motivului de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate, Înalta Curte a menţinut decizia instanţei de apel şi, în baza art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← Invenţie. Protectie tranzitorie a brevetului. Comercializarea... | Marcă. Acţiune în decădere. Condiţia interesului (CELLINI) → |
|---|
