Expropriere. Aplicarea legii în timp. Termen de contestare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor
| Comentarii |
|
Înţelesul noţiunii de „finalizare a procedurii de expropriere”
Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 917 din 7 octombrie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 26 din 16 ianuarie 2014 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. .../2013 s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat.
S-a admis excepţia tardivităţii.
S-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC B. SRL CLUJ împotriva pârâtului Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 Cod pr.civ, a analizat cu precădere excepţiile invocate.
În cea ce priveşte ordinea soluţionării acestora, instanţa a apreciat că mai întâi se impune a fi analizată excepţia autorităţii de lucru judecat, şi apoi excepţia tardivităţii formulării contestaţiei.
Analizând excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa a apreciat că aceasta este neîntemeiată raportat la actele aflate la dosar şi la disp.431 alin 1 Cod pr.civ.
Potrivit disp. legale reţinute mai sus, autoritatea de lucru judecat presupune ca litigiul purtat anterior între părţi, soluţionat irevocabil, să fi avut acelaşi obiect.
Or, aşa cum rezultă din schiţa aflată la fila 159 dosar .../117/2011 al Tribunalului Cluj, acvirat la prezentul dosar), în litigiul anterior reclamanta a solicitat despăgubiri pentru porţiunea aflată la vest de viaduct, pe când în litigiul de faţă solicită despăgubiri pentru porţiunea adiacentă viaductului, situată la est de acesta.
Astfel, în mod evident nu există similitudine de obiect, şi astfel nici autoritate de lucru judecat.
Din aceste considerente excepţia a fost respinsă.
În schimb, excepţia tardivităţii formulării contestaţiei a apreciat-o întemeiată.
Contestatoare a solicitat despăgubiri suplimentare raportat la cele ce i-au fost acordate prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 19 din data de 23 august 2010.
La data emiterii acestei Hotărâri de stabilire a despăgubirii era în vigoare Legea nr. 198/2004, astfel cum aceasta a fost modificata prin Legea 184 /2008. Potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004:„expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii ... se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii.”
Legea nr. 255/2010 a fost publicata în MO nr. 853/20.12.2010 şi a intrat în vigoare la data de 23 decembrie 2010. Potrivit art. 32 din această lege: "în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi".
Aşadar, prevederile acestei legii nu se aplica procedurilor de expropriere finalizate anterior intrării ei în vigoare.
În speţă, procedura de expropriere aprobată prin Hotărârea 19/23.10.2010 era finalizată la data intrării în vigoare a Legii 255/2010. Împrejurarea că acest act a fost comunicat părţii într-un moment în care Legea nr.255/2010 era în vigoare, nu supune hotărârea căilor de atac şi termenelor cuprinse în legea în vigoare la data comunicării, ci acestea rămân supuse legii de la data emiterii sale.
Astfel, contestaţia fiind introdusă cu depăşirea termenului de 30 de zile de la comunicare, care în mod era făcută la data de 18.11.2011, când a fost înregistrată acţiunea nr. 1370/117/2011 pe rolul Tribunalului Cluj, în temeiul art. 248, 185 Cod pr.civ. şi art. 9 din Legea 198/2004, a fost admisă excepţia tardivităţii, şi în consecinţă a f ost respinsă acţiunea.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC B. SRL CLUJ solicitând admiterea apelului, anularea sentinţa apelată, respingerea excepţiei tardivităţii acţiunii introductive de instanţă invocată de către intimatul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., şi pe cale de consecinţă trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond şi obligarea intimatului la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
În motivarea apelului, reclamanta a arătat că prin sentinţa apelată instanţa a înţeles să admită excepţia tardivităţii acţiunii invocată de pârâtă, respingând astfel acţiunea, reţinând următoarele: „Legea nr.255/2010 a fost publicată în MO nr.853/20.12.2010 şi a intrat în vigoare la data de 23 decembrie 2010. Potrivit art.32 din această lege - în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi. Aşadar, prevederile acestei legi nu se aplică procedurilor de expropriere finalizate anterior intrării ei în vigoare. În speţă procedura de expropriere aprobată prin Hotărârea nr. 19/23.10.2010 era finalizată la data intrării în vigoare a Legii nr.255/2010.", soluţie pe care a considerat-o ca fiind eronată, pentru cele ce urmează:
Art. 44 alin. (3) din Constituţia României dispune după cum urmează: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire". Având în vedere gravitatea ingerinţei statului raportat la necesitatea respectării dreptului de proprietate privată recunoscut chiar prin Constituţie, este cât se poate de firesc ca întreaga procedură a exproprierii pentru cauză de utilitate publică să se concentreze - sau, în tot cazul, să nu neglijeze - cele mai importante două aspecte ale acesteia: transferul dreptului de proprietate din patrimoniul persoanelor de drept privat expropriate în patrimoniul statului expropriator dar, în egală măsură, şi despăgubirea corelativă la care primii sunt îndreptăţiţi. Mai mult, însuşi legiuitorul constituţional, tocmai având în vedere gravitatea imixtiunii statului în circuitului civil privat, a impus două condiţii importante legate de această despăgubire: (1) aceasta sa fie „dreapta" şi (2) despăgubirea să fie „prealabilă". Este, deci, de necontestat faptul că legiuitorul, atât prin dispoziţiile constituţionale relevante, cât şi prin cele prevăzute în legi speciale (de pildă, Legea nr. 33/1994, republicată) a privit permanent problema despăgubirii celui expropriat ca fiind una de primă importanţă.
În atare condiţii, este absurd a se susţine faptul că procedura exproprierii - permisă de Constituţie şi reglementată pe larg de legi speciale - s-ar putea finaliza înainte de a se lămuri definitiv toate chestiunile care ţin de una din cele două componente importante ale procedurii, respectiv despăgubirea expropriatului. Deşi este adevărat că, din nefericire, nici Legea nr. 198/2004 (actualmente abrogată), nici actuala Lege nr. 255/2010 nu delimitează cu exactitate limitele temporale ale procedurii de expropriere, însă, pe cale jurisprudenţială, instanţele naţionale au făcut distincţie între etapa administrativă a procedurii de expropriere şi etapa judiciară a procedurii de expropriere. Cu alte cuvinte, pe cale pretoriană, s-a statuat că ambele etape - atât cea administrativă, cât şi cea derulată în faţa instanţelor de judecată -fac parte deopotrivă din procedura exproprierii. Este, de altfel, firesc să fie aşa întrucât, de cele mai multe ori, în etapa judiciară se tinde la reglarea cuantumului despăgubirilor acordate expropriatului, în condiţiile în care, aşa cum a arătat, nu se poate vorbi despre o expropriere legală fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Raportat la cele mai sus arătate, a considerat că este neavenită susţinerea primei instanţe reţinută în sentinţa apelată, potrivit căreia, în speţă, procedura de expropriere aprobată prin Hotărârea nr. 19/23.10.2010 era finalizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010, în condiţiile în care, la acest moment, nu doar că expropriatul nu a avut încă ocazia de a contesta judiciar cuantumul despăgubirilor - cu alte cuvinte, de a intra în etapa judiciară a procedurii exproprierii -, dar nici măcar nu i s-a comunicat încă Hotărârea nr. 19/23.10.2010 - altfel spus, încă nu s-a încheiat etapa administrativă a procedurii -. Sub acest aspect, este profund criticabilă susţinerea primei instanţe conform căreia procedura de expropriere din speţă era deja finalizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010.
Având în vedere cele mai sus arătate, dat fiind că procedura exproprierii nu avea cum să se considere încheiată mai înainte de a se realiza comunicarea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 19 din data de 23 august 2010, a apreciat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 255/2010 care dispun astfel: „În cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi", iar pe cale de consecinţă termenul de contestare este cel prevăzut de art.22 din Legea nr.255/2010, adică termenul general de prescripţie, termen ce curge de la comunicarea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor. Pentru a se reţine incidenţa acestor dispoziţii, a reiterat faptul că nimeni nu a contestat momentul comunicării Hotărârii nr. 19 la care s-a referit anterior. De altfel, chiar instanţa prin sentinţa pronunţată în acest dosar a reţinut acest aspect: „împrejurarea că acest act (Hotărârea nr. 19 - s.n.) a fost comunicat părţii într-un moment în care Legea nr. 255/2010 era în vigoare, nu supune hotărârea căilor de atac şi termenelor cuprinse în legea în vigoare la data comunicării, ci acestea rămân supuse legii de la data emiterii sale."
Acest fragment extras din sentinţa apelată, dincolo de a avea meritul de a recunoaşte comunicarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010, este criticabil, în sensul că face o interpretare greşită a legii. Concret, instanţa pare să facă trimitere la dispoziţiile art. 27 din actualul Cod de procedură civilă [fostul art. 725 alin. (3)] în ceea ce priveşte starea de fapt din speţă. Art. 27 dispune: „Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul". Prima instanţă, din cauza unei nefericite coincidenţe terminologice, a făcut o confuzie între hotărârile de stabilire a despăgubirilor date în cadrul procedurilor de expropriere şi hotărârile judecătoreşti, la care se referă art. 27 C. proc. civ.. Faptul că art. 27 - şi, pentru aceleaşi motive, şi art. 725 alin. (3) C. proc. civ. 1865 - se referă doar la hotărârile judecătoreşti este dincolo de orice dubiu. Din chiar formularea art. 27 C. proc. civ., reiese că acesta se referă la acele hotărâri pronunţate în cursul unor procese; iar printr-un „proces" desigur că trebuie să se înţeleagă acea procedură care se desfăşoară în faţa unei instanţe de judecată sau a unui organ cu activitate jurisdicţională, în condiţii de legalitate, oficialitate dar mai ales contradictorialitate. Or, este indubitabil că hotărârea de stabilire a despăgubirilor este departe de a fi dată într-un asemenea cadru riguros, care impune garantarea unor principii specifice procesului civil.
Raportat la dispoziţiile legale arătate, a considerat că instanţa de fond a fost legal investită, cererea de chemare în judecată fiind formulată în termenul legal.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 5 iunie 2014 pârâtul intimat COMPANIA NAŢIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ŞI DRUMURI NAŢIONALE DIN ROMÂNIA S.A. BUCUREŞTI - D.R.D.P. CLUJ a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei apelate ca fiind temeinică şi legală.
Examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Raportat la starea de fapt, Curtea reţine că prin hotărârea nr. 19 emisă la data de 23 august 2010 de către intimată au fost stabilite în favoarea apelantei reclamante despăgubiri în cuantum de 34.398 lei.
Hotărârea a fost comunicată apelantei, prin scrisoare recomandată, la data de 19.01.2011.
Între cele două termene menţionate a intervenit o lege nouă : la data emiterii hotărârii era în vigoare Legea 198/2004, iar la data comunicării acesteia era în vigoare Legea 255/2010, termenul în care putea fi atacată decizia de stabilire a despăgubirilor fiind reglementat diferit: 30 de zile de la data comunicării sub imperiul legii vechi şi termenul general de prescripţie sub regimul legii noi.
În mod evident,aşadar, litigiul se poartă asupra modului de aplicare al legii în timp.
Instanţa de fond a reţinut ca fiind relevant în cauză conţinutul art. 32 din Legea 255/2010: "în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi.” Disputa dintre părţi s-a purtat aşadar cu privire la înţelesul noţiunii de finalizare a procedurii de expropriere, în funcţie de acesta stabilindu-se şi legea aplicabilă.
Din punctul de vedere al Curţii, art. 32 precitat nu face însă altceva decât să reglementeze în mod coerent situaţia unei activităţi unitare, care presupune însă mai multe etape. Sensul acestei reglementări este acela de a permite aplicarea legii noi acţiunilor care, deşi sunt încorporate procedurii exproprierii începute sub legea veche, sunt însă efectuate după intrarea în vigoare a legii noi, menţionând legiuitorul că legea nouă se aplică „pentru continuarea realizării obiectivelor”. Ca atare, indiferent dacă procedura de expropriere a fost sau nu finalizată, legea nouă nu se va aplica drepturilor şi obligaţiilor ce s-au născut deja sub imperiul legii vechi, o interpretare contrară neputând fi admisă în condiţiile se aduce atingere în acest mod principiului constituţional al neretroactivităţii legii.
Mai simplu spus, drepturilor născute sub legea veche le rămân aplicabile normele acesteia, iar celor născute după intrarea în vigoare a legii noi li se aplica prevederile acestei legi, chiar dacă procedura exproprierii a început sub legea veche.
Ca atare, ceea ce trebuie stabilit în această cauză este data la care s-a născut dreptul apelantei reclamante la contestarea deciziei sale, fiind posibile două variante: data emiterii sale sau data comunicării sale.
Chiar dacă aparent răspunsul tinde spre cea de a doua variantă, Curtea notează că obligaţia comunicării deciziei nu poate fi echivalată per se cu momentul naşterii dreptului de a ataca această hotărâre, semnificaţia acestei date fiind aceea a momentului din care începe să curgă termenul pentru atacarea deciziei, la expirarea căreia se stinge dreptul conferit de lege. Această dată semnifică aşadar nu momentul naşterii dreptului de a ataca hotărârea, ci reprezintă punctul de calcul al termenului în care acest drept se va stinge.
Este firesc ca, de regulă, posibilitatea exercitării acestui drept să se nască la comunicarea hotărârii, când se prezumă că partea interesată a luat cunoştinţă de conţinutul ei, însă nimic nu împiedică partea să atace hotărârea chiar înainte de acest moment, cu singura condiţie ca decizia să fie definitivă, adică să nu mai poată fi revocată de emitentul său şi să fie aptă de a produce efecte juridice. A echivala data comunicării cu data naşterii dreptului la acţiune ar însemna să permiţi naşterea unor drepturi şi obligaţii ce afectează destinatarul acestui act - între perioada emiterii şi perioada comunicării - fără a-i recunoaşte şi dreptul de a ataca hotărârea, chestiune ce nu poate fi admisă.
În consecinţă, esenţial în dezlegarea prezentului litigiu este stabilirea momentului în care decizia de stabilirea a despăgubirilor îşi produce efectele, mai precis dacă există consecinţe juridice ale acesteia în perioada anterioară comunicării sale destinatarului.
În stabilirea acestui moment, Curtea reţine că decizia de stabilire a despăgubirilor este, fără îndoială, un act administrativ, aşa cum susţine apelanta. Neîndoielnic este însă şi faptul că acest act are o reglementare specifică, derogatorie de la normele de drept comun în materia contenciosului administrativ.
Or, din analiza prevederilor Legii 198/2004, lege în vigoare la data emiterii actului, este evident că această decizei îşi producea efectele anterior comunicării sale. Relevante sunt acest aspect sunt prevederile art. 8 care arată că plata despăgubirilor de face în termen de cel mult 90 de zile de la data emiterii. Termenul de plată curge aşadar de la emitere şi este independent şi de comunicarea şi de posibila atacare a decizei. Este aşadar dincolo de orice îndoială că decizia de stabilirea a despăgubirilor îşi produce efectele chiar de la data emiterii sale.
Mai mult, art.9 alin.3 prevede posibilitatea atacării acestei decizii chiar şi în lipsa comunicării sale, stabilind un termen distinct de 3 ani ce curge de la data afişării decizei.
Rezultă aşadar cu prisosinţă din textele amintite că dreptul de a ataca hotărârea de stabilirea a despăgubirilor se naşte chiar din momentul emiterii sale, data comunicării stabilind doar momentul din care începe să curgă termenul de atac, cu consecinţa stingerii acestui drept în momentul îndeplinirii sale.
Aşa fiind, legea aplicabilă termenului de atacare a hotărârii este legea sub care s-a născut acest drept, şi anume cel prevăzut de art. 9 alin.3 din Legea 198/2004.
Concluzia anterioară are în vedere şi alte argumente. Principiul neretroactivităţii legii în timp împiedică ca, printr-o lege nouă, să se aducă atingere unor drepturi deja născute sub imperiul unei alte legi. Situaţia de fapt dezbătută în prezenta cauză poate fi înţeleasă mai uşor dacă analizăm o situaţie în care legea nouă nu prevede un termen mai îndelungat, ci dimpotrivă, sau, mai mult, suprimă un astfel de drept. În mod evident nu poate fi admis ca o astfel de lege să fie aplicabilă unor decizii emise sub imperiul legii vechi, suprimând drepturi recunoscute de aceasta. Identitatea de raţiune impune însă utilizarea aceloraşi argumente şi în situaţia contrară, cum este cea de faţă, cu atât mai mult cu cât drepturile sunt văzute în dualitatea drept -obligaţii : dreptului de atac al persoanei îndreptăţite la plata despăgubirilor îi corespunde dreptul emitentului actului de a-l considera pe acesta decăzut din acest drept, prin raportare la termenele prevăzute sub imperiul legii sub care acesta s-a născut.
În consecinţă, faţă de ansamblul considerentelor expuse mai sus, Curtea reţine că în mod judicios instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii, cu consecinţa respingerii acţiunii, motiv pentru care, în temeiul art. 480 alin.1 C.pr.civilă, va respinge ca nefondat apelul de reclamanta SC B. SRL CLUJ.
| ← Pensie de întreţinere datorată de părinte pentru un copil | Expropriere. Hotărâre emisă de comisia de expropriere.... → |
|---|
