Acţiune în revendicare. Imobil ce a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, fără să se fi urmat procedura prevăzută de legea specială. Inadmisibilitate

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 1343 din 21 noiembrie 2014

Prin sentinţa civilă nr. 299 din 05.03.2013 pronunţată în dosarul nr. .../235/2012 al Judecătoriei Gherla, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate şi precizate, excepţie invocată de pârâţii STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi COMUNA BONŢIDA prin Primar şi pe cale de consecinţă, s-a respins ca inadmisibilă acţiunea precizată, formulată de reclamanta B.J.K., în contradictoriu cu pârâţii STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, COMUNA BONŢIDA şi PRIMARUL COMUNEI BONŢIDA, iar reclamanta a fost obligată la plata către pârâta Comuna Bonţida a sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin raportare la excepţia inadmisibilităţii invocată, instanţa de fond a reţinut că, aşa cum rezultă din susţinerile reclamantei necontestate de celelalte părţi şi susţinute cu probe de la dosar, imobilul ce face obiect al litigiu a fost preluat de statul roman în baza actelor de expropriere nr. 870/27.11.1947 emis de Ocolul Agricol Cluj, decizia nr. 1, 2, 3 din 09 aprilie 1945 si 4 ianuarie 1946 a Comitetului Local de Expropriere si împroprietărire Bonţida, Hotărârea nr. 2, 3 din 16 ianuarie si 13 aprilie 1946 ale Comisiei de plasa pentru coordonarea lucrărilor de reforma agrara, avizul nr. 1399.1946, a comisiei de aplicare a reformei agrare, fiind ulterior intabulat în favoarea acestuia în CF nr. 50110 Bonţida, nr. topo 627, 529 Si CF nr. 50111 Bonţida.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de reclamantă, vizează dispoziţiile art. 480 şi urm. Cod civil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (cu privire la garantarea dreptului de proprietate).

Reclamanta pretinde că trebuie acordată prioritate dispoziţiilor art. 480 cod civil şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, susţinându-se că soluţia menţionată este cuprinsă şi în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunţat cu privire la această chestiune, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În esenţă, problema care se pune în prezenta cauză este în ce măsură, pentru apărarea dreptului său de proprietate, o persoană poate apela la calea dreptului comun, atunci când datorită şi contextului social istoric care a generat problema în sine statul a ales să reglementeze aceste situaţii pe calea unor legi speciale derogatorii de la dreptul comun, legi care impun sub sancţiunea decăderii parcurgerea unor proceduri administrative prealabile şi care în cazul Legii 10/2001 presupun în primul rând o notificare.

Trebuie pus deci în balanţă dreptul de proprietate privată al cetăţeanului, un drept absolut si inviolabil căruia i se pot aduce limitări doar în condiţiile legii, cu principiile generale ce reglementează întregul sistem de drept, respectiv principiul specialia generalibus derogant- legea specială derogă de la legea generală- astfel încât, atunci când există o lege specială derogatorie de la dreptul comun numai aceasta este aplicabilă, calea dreptului comun devenind inadmisibilă. Desigur trebuie apreciat în fiecare caz în parte dacă legea specială oferă o cale efectivă de realizare a dreptului caz în care se poate pune problema accesului real la justiţie în lumina art.6 CEDO şi pentru protectia dreptului de proprietate în lumina art.1 Protocolul nr. 1 la CEDO.

Această problemă delicată a fost tranşată pe calea unui recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia 33 din 09 iunie 2008 prin care se arată următoarele: „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

S-a arătat în cuprinsul deciziei menţionate că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.”

Din considerentele foarte elaborate ale deciziei rezultă că de regulă părţile îndreptăţite trebuie să apeleze la dispoziţiile legii speciale şi numai cu totul excepţional şi atunci când legea specială nu oferă un acces efectiv la o instanţă părţii se poate apela la calea dreptului comun.

În acest sens ICCJ a arătat următoarele:„Legea speciala (Legea nr. 10/2001) se refera atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cat si la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la masuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute (art. 18 lit. c, art. 29), aşa încât argumentul unor instanţe în sensul ca nu ar exista o suprapunere în ce priveşte câmpul de reglementare al celor doua acte normative nu poate fi primit.

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 prevede ca „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.

„Or, Legea nr. 10/2001 reglementează masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel ca, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în aceasta situaţie.”

Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

În consecinţă, s-a reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevăzută de acest act normativ si aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv disp. art. 480 din Codul civil.

În acest mod a considerat instanţa că nu este încălcat art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici art. 21 din Constituţia României, pentru următoarele considerente:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum si că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept".

Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie si chiar să îl supună unor limitări sau restricţii.

O modalitate prin care un stat-parte la Convenţie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este si obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

În acest sens, în Cauza Le Compte, Van Leuven si De Meyere contra Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "raţiuni de flexibilitate şi eficienţă, care sunt pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor omului, pot justifica intervenţia anterioară a unor organe administrative sau profesionale [....] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigenţele menţionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiţia juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei".

Aceasta posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaşte statelor membre în privinţa drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este şi dreptul la un proces echitabil.

Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesata sa aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. în lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.

În măsura în care aceste exigente sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este

afectat.

Se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar si modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.

Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale.

Instanţa de fond a reţinut că instanţa europeană a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În acelaşi timp, Curtea europeană a Drepturilor Omului a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.

Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform Deciziei XX/ 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de înalta Curte de casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Or, reclamanta putea obţine măsuri reparatorii pentru imobile (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi preluarea abuzivă de către stat.

Aşa cum reiese din jurisprudenţa sa în materie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (Cauza Poenaru contra României), situaţie în care instanţa constată că reclamanta nu poate invoca în mod eficient nici garanţiile art. 1 Protocolul 1 al CEDO.

Prin urmare, imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condiţiile prevăzute de acest act normativ.

În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conţinut, astfel încât să nu-şi producă efectele juridice, or nu aceasta este raţiunea pentru care a fost adoptată o atare lege specială.

Reclamanta nu a indicat nici un motiv care să justifice faptul că nu a formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001 sau intervenţia vreunei cauze mai presus de voinţa sa care să o fi pus în imposibilitatea obiectivă de a respecta dispoziţiile acestei legi speciale.

Or, raportat situaţia de fapt reţinută în speţă, la faptul că reclamanta nu a apelat la legea specială ci a ales direct calea dreptului comun fără a avea o justificare rezonabilă în acest sens, fără a invoca măcar una, astfel încât nu s-a putut reţine sub nici o formă că ne aflăm în situaţia în care legea specială nu oferă o cale de acces efectivă la o instanţă, văzând şi temeiurile de drept expuse, instanţa va admite excepţia inadmisibilităţii şi în consecinţă sa respins acţiunea pe acest temei.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ., partea care cade în pretenţii a fost obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Văzând că reclamanta a căzut în pretenţii, dar si culpa procesuală a acesteia în promovarea prezentei acţiuni, în baza art.274 C.pr.civ.o a fost obligată reclamanta la plata către pârâta Comuna Bonţida a sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat dovedit prin ordinele de plată depuse la dosar.

Prin decizia civilă nr. 41/A din 15.01.2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. .../235/2012, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta B.J.K. împotriva sentinţei civile nr. 299 din 05.03.2013 pronunţată în dosar nr. .../235/2012 al Judecătoriei Gherla, care a fost menţinută în totul.

Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, a probaţiunii administrate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie tribunalul a constatat următoarele:

Din starea de fapt reţinută de instanţa de fond, rezultă că, bunul imobil din litigiu face parte din categoria imobilelor a căror situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, şi că, în ceea ce priveşte acest imobil, nu a fost urmată de către reclamanţi procedura instituită de acest act normativ special de reparaţie.

Sub acest aspect, este de menţionat că, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil. Prin urmare, fac parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al Legii şi imobilele care au fost preluate în perioada de referinţă a acestui act normativ în temeiul unui titlu nevalabil.

Or, în aceste condiţii, în care reclamanta apelantă nu a uzat de prevederile legii speciale de reparaţie pentru a-şi valorifica drepturile pe care le au asupra imobilului în litigiu, tribunalul apreciază că valorificarea acestor drepturi nu se poate realiza pe calea unei acţiuni de revendicare promovată în condiţiile reglementate de dreptul comun.

Aşa cum în mod judicios a reţinut şi prima instanţă, prin Decizia nr. XXXIII/ 09 iunie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat următoarele:: „Concursul dintre legea

specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudenţă sa că nu contravine prevederilor din Convenţie respingerea ca neîntemeiată de către instanţele de judecată a unei acţiuni în revendicare introdusă de fostul proprietar în contradictoriu cu chiriaşul cumpărător al bunului, argumentată de instanţă prin acordare de preferinţă titlului de proprietate al chiriaşului, consolidat prin buna sa credinţă de eroarea comună şi

invincibilă în care s-a aflat cu privire la calitatea de proprietar al statului asupra bunului

litigios.

Or, prin Decizia nr. XXXIII /09 iunie 2009, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ÎCCJ a stabilit următoarele: „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.”

Contrar susţinerilor apelantei, în mod pertinent prima instanţă a reţinut că din considerentele foarte elaborate ale deciziei susmenţionate rezultă că, de regulă, părţile îndreptăţite trebuie să apeleze la dispoziţiile legii speciale şi numai cu totul excepţional şi atunci când legea specială nu oferă un acces efectiv la o instanţă părţii se poate apela la calea dreptului comun.

În mod judicios s-a reţinut de către judecătorul fondului că doar persoanele exceptate de la procedura Legii nr.10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi, astfel că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din Vechiul Codul civil.

Odată statuat asupra acestui aspect, în sensul că persoanele îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr.10/2001 trebuie să apeleze la dispoziţiile acestui act normativ şi doar în împrejurări excepţionale să aleagă calea dreptului comun în materie, tribunalul constată că, în speţă, contrar criticilor circumscrise punctului 1 al memoriului de apel, nu este nu este încălcat art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici art. 21 din Constituţia României pentru următoarele considerente:

Argumentaţia adusă de prima instanţă în acest sens denotă o cunoaştere riguroasă a jurisprudenţei Curţii Europene în materie, judecătorul fondului făcând o aplicare deosebit de pertinentă a acesteia raportat la prezentul litigiu.

Astfel, tribunalul a apreciat că, în speţă, critica referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiţie nu a putut fi primită, întrucât prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naţionalizate, o limitare stabilită de însuşi legiuitorul, s-a urmărit asigurarea stabilităţii circuitului civil a imobilelor şi rezolvarea definitivă a situaţiei juridice a acestor imobile.

Statul Român a adoptat Legea nr.10/2001 cu scopul de a îndrepta toate consecinţele negative ale abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerinţe specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubiri.

Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se mai aplică normele cu caracter generale ale Codului Civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr.10/2001.

Or, aşa cum am evocat anterior, Instanţa supremă a decis că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art.480 din Vechiul Cod Civil.

Accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Legea nr.10/2001, în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială.

De asemenea, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa constantă că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. Legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile Constituţiei, motiv pentru care, pentru situaţii deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termen, după a căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

Dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci el reclamă, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce implicit, permite anumite ingerinţe, cu condiţia ca acestea să nu aducă atingere substanţei dreptului şi să nu împiedice exerciţiul său efectiv.

Astfel, tribunalul a conchis că procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr.10/2001 nu încalcă prevederile art.6 alin 1 din Convenţia Europeană, întrucât această procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situaţiei juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerinţa soluţionării cererii de restituire într-un termen rezonabil.

În ceea ce priveşte critica circumscrisă punctului 2 al memoriului de apel de asemenea tribunalul a găsit-o nefondată având în vedere argumentele următoare:

Procedura edictată de dispoziţiile Legii nr.10/2001 nu încalcă prevederile art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având ca scop asigurarea stabilităţii şi securităţii raporturilor civile.

De altminteri, Curtea Europeană a decis în jurisprudenţa sa că statele contractante sunt îndrituite să reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanţă cu interesul general, adoptând, în acest sens, legile necesare.

Această critică referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, în acest sens fiind invocate dispoziţiile art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu poate fi primită, cât timp reclamanta nu poate susţine existenţa unui bun în patrimoniul său, în sensul Convenţiei, respectiv recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca re reprezentând ”bunuri actuale”, „valori patrimoniale” sau „speranţă legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Astfel, nu este suficient ca fostul proprietar/moştenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci se impune ca acest titlu să fie reconfirmat cu efect retroactiv şi irevocabil printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce nu este cazul situaţiei pendinte.

În acelaşi timp în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), se arată că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Or, aşa cum am evocat anterior, în ceea ce o priveşte pe apelantă nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu, în virtutea căreia aceasta să se poate prevala de existenţa unui „bun” în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului.

De altfel, este de remarcat faptul că, în virtutea hotărârii pronunţate în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Statul Român a elaborat Legea 165/2013, care poartă girul Curţii Europene, din perspectiva unei despăgubiri reale şi efective.

De asemenea, criticile existente la punctele 3 şi 4 din apel au fost respinse ca fiind nefondate pentru argumentele expuse cu ocazia analizării primelor două critici şi care nu se mai impun a fi reiterate.

Raportat la toate aceste considerente, tribunalul, în temeiul art.296 C.pr.civ., a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta B.J.K. împotriva Sentinţei civile nr. 299 din 05.03.2013 pronunţată în dosar nr. .../235/2012 al Judecătoriei Gherla, care a fost menţinută în totul.

împotriva acestei decizii, reclamanta B.J.K. a declarat recurs, în termen legal, prin care a solicitat desfiinţarea în totalitate a deciziei atacate si judecarea cauzei în sensul, admiterii cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată, cu obligarea pârâtei intimate la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, reclamanta a arătat că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 privind restituirea în natura a imobilului castel si curte, inclusiv parcul, care face parte integranta din castelul Bontida, adică a solicitat restituirea întregii averi a tatălui său B. Nicolae, expropriata în 1947. Prin avocat a arătat numerele topografice a căror restituire s-a solicitat, nr. top. 621, categoria de folosinţa castel si curte în suprafaţa de 5 jugar 35 stj.p. si nr. top. 630/1, categoria de folosinţa curte economică, ambele înscrise în CF nr. 2412 Bontida. La notificare a anexat copia CF nr.2412 Bontida deşi, după 1989 toate numerele topografice din CF nr. 2412 Bontida au fost transcrise în alte cărţi funciare, respectiv CF nr. 50110 şi nr. 50111 Bontida. Având în vedere ca a anexat notificării nr. 33 privind revendicarea imobilului CF nr.2421 Bontida, a arătat intenţia sa de a revendica întregul complex imobiliar, castel si parc. Astfel, este evidenta ca intenţia recurentei era acea de a revendica tot complexul, insa nu ştia si nici avocatul meu nu a ştiut ca acele numere topografice enumerate mai sus nu cuprind si parcul. Obligaţia legala a Primarului si a Comisiei Locale de reconstituire a terenurilor era sa solicite informaţii suplimentare si sa îi indice ca acele numere topografice enumerate în notificare nu acoperă întregul complex castel si parc din Bontida sau sa îi solicite efectuarea unui raport de expertiza de identificare topografica.

Prin Sentinţa civila nr. 67 pronunţata la 15 februarie 2008 în dosarul nr. .../117/2007 de către Tribunalul Cluj, secţia civila, i-a fost admisa cererea de chemare în judecata si Primarul a fost obligat sa emită dispoziţie de restituire în natura în ce priveşte cele doua numere topografice sus menţionate. Evident si real este faptul ca Sentinţa civila nr. 67/2008 pronunţata de Tribunalul Cluj a constatat si ilegalitatea actului de expropriere nr. 870/1947 pe baza căruia au fost expropriate toate numerele topografice existente în cartea funciara nr. 2412 Bontida si trecute în proprietatea Statului Roman.

Recurenta arată că abia după intabularea Dispoziţiilor Primarului a constatat faptul ca aceste numere topografice nu acoperă si parcul Bontida, motiv pentru care a trebuit sa recurgă la instanţa de judecata în vederea restituirii în natura si a celorlalte numere topografice din CF nr. 2412 Bontida.

Între timp a efectuat cercetări si verificări si în arhivele statului, astfel a obţinut o serie de acte, printre care si o adresa nr. 7850/1945 din partea Prefecturii Judeţului Cluj, biroul pentru aplicarea reformei agrare către Comitetul Local de reforma agrara Bontida, în care arata si indica în mod expres Prefectul că "ca urmare a reclamaţiei dlui B. Nicolae, loc. în Cluj, proprietarul moşiei din Bontida, va facem cunoscut ca în conformitate cu dispozitiunile legii si a regulamentului pentru înfăptuirea reformei agrare, numai terenurile agrare intra sub expropriere, dar nu si intravilanele, casa de locuit, etc., precum si gradina de zarzavaturi, parcuri, livada de pomi, care trebuiesc lăsate proprietarului chiar si în cazul exproprierii imobilelor agrare. ... Atragem atenţiunea la respectarea stricta a dispozitiunilor legii, sub sancţiunea nulităţii actelor si masurilor luate". În ciuda dispozitiunilor legale privind reforma agrara, toate numerele topografice, care au făcut obiectul averii moşiei lui

B. Nicolae au fost expropriate si trecute în proprietatea Stalului Roman în 1947. Este evidenta ilegalitatea exproprierii castelului, precum si a terenurilor intravilane, însuşi Prefectul Judeţului Cluj de la acea data recunoaşte si atenţionează asupra ilegalităţii actelor de expropriere privind intravilanul din moşia lui B..

In ce priveşte obiectul Legii nr. 187/23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare art. 3 prevede obiectul legii, contele B. a ales rezerva în Bontida, având în vedete ca acolo trăia cu toata familia de secole în urmă. Astfel, castelul si intravilanul aferent acestuia nu trebuiau sa fie expropriate, actul de împroprietărire al Statului Român este ilegal în acest sens si adresa Prefectului Judeţului Cluj nr. 7850/1945, pe care recurenta a menţionat-o mai sus.

In ce priveşte inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Bontida, la numărul curent 45 figurează castelul B. si parcul, deci împreuna figurează si nu separat. Recurenta se întreabă de ce nu a fost restituit în natura întregul complexul imobiliar, si numai castelul Bontida, daca chiar Comuna Bontida recunoaşte caracterul unitar al castelului si al parcului în lumina acestor circumstanţe, acte, adrese, motivarea instanţei de fond, precum si a instanţei de apel sunt lacunare, superficiale, si preiau numai fragmente din decizii sau hotărâri, care le sunt favorabile, fără a arata înţelesul real al fragmentelor din prisma întregului act jursidicţional.

Instanţa de apel si instanţa de fond nu au analizat în mod detaliat decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J. si nici hotărârea din 12/10/2010 în Cauza Atanasiu si alţi împotriva României. Instanţa de fond ia anumite părţi din decizie, mai ales expunerea de motive a Procurorului General si nu motivarea ICCJ - segmente, care îi plac si care ajuta la exprimarea opiniei proprii juridice în aceasta materie si le plasează în aşa maniera, încât sa îi fie favorabile la obţinerea rezultatului final.

Motivarea instanţei de apel este haotica si analizează în abstracto admisibilitatea cererii de revendicare, nu si în concreto, în ce priveşte parcul - parte integranta şi organica a castelului Bontida, castel care este deja restituit reclamantei.

Instanţa de apel a preluat fragmente din Hotărârea Atanasiu c/a României privind explicarea noţiunii de bun actual, însă nu circumscrie condiţiile de aplicare a acestei accepţiuni, adică a "bunului actual" care se refera la restituirea în natura a imobilului, nu si la acordarea de despăgubiri băneşti pentru exproprierea terenurilor fără vreo despăgubire băneasca pin partea Statului Roman. În continuare recurenta citează paragrafele din Hotărârea M. Atanasiu contra României.

Problema dedusa judecaţii este o problema complexa, atât juridica, cat si socio-istorica, din prisma acestor circumstanţe trebuia ca instanţa de fond să analizeze cauza. Insa, instanţa de fond apreciază şi subliniază după o interpretare cu totul si cu totul personală că numai cu totul excepţional si atunci când legea speciala nu oferă un acces efectiv ia o instanţa pârtii se poate apela ia calea dreptului comun nu corespunde nici tehnic si nici juridic cu soluţia I.C.C.J.

Pe de alta parte, instanţa de fond nu analizează cauza în mod concret, particularităţile acesteia şi nu aplica decizia nr. 33/2008 la aceasta. Adică, nu analizează, în mod concret, daca exista neconcordanta intre legea speciala si Convenţia Europeana a Drepturilor Omului. În acest sens, recurenta redă argumente cuprinse în articolul d-nei avocat Monica Livescu, lector INPPA

Dreptul de acces este încălcat „atunci când reglementarea sa încetează sa servească scopul securităţii juridice si al bunei administrări a justiţiei si constituie un soi de bariera care îl împiedica pe justiţiabil sa-şi vadă litigiul soluţionat pe fond de o instanţa competentă.

Din acest punct de vedere limitarea de acces instituita prin legile speciale nu poate servi scopului securităţii juridice. La fel, nu a fost atins niciun pretins scop de buna administrare a justiţiei. Justiţia este încărcata nejustificat cu o serie de litigii, care ar fi putut lipsi, daca s-ar fi permis accesul direct ia instanţa pentru verificarea în concret de instanţa a încălcării dreptului de proprietate.

Procedura administrativa prealabila nu a făcut altceva decât sa îngreuneze si sa tergiverseze soluţionarea problemei încălcării dreptului de proprietate în cazul imobilelor preluate abuziv.

Chiar emiterea Deciziei XX/1.03.2009 a Î.C.C.J. pronunţata în recurs în interesul legii reprezintă de fapt o recunoaştere a faptului ca nu este necesara parcurgerea procedurii administrative prealabile a legii speciale din moment ce acea procedura se dovedeşte ineficienta datorita refuzului autorităţii administrative investite cu soluţionarea notificării de a soluţiona în termenele prevăzute de acea lege. se consacra astfel accesul liber la instanţa, independent, de faptul ca procedura administrativa nu a fost finalizata prin emiterea unei dispoziţii a organului investit cu notificare. Deşi instanţa suprema s~a ferit sa califice ce fel de acţiune ar fi aceasta si care ar fi temeiul ei de drept, este evident ca ea îmbracă forma unei acţiuni în revendicare directa, de drept comun.

Justificarea legala a admisibilităţii unor astfel de acţiuni în decizia citata este art. 21 alin. 2 din Constituţie, care prevede ca: "nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime”.

Daca acestea au fost raţiunile care au condus la pronunţarea acestei decizii, aceleaşi raţiuni pot subzista si pentru admisibilitatea unei acţiuni în revendicare imobiliara a bunurilor preluate abuziv de către stat, independent de urmarea procedurii administrative a legii speciale.

Atingerea adusa substanţei dreptului este suficienta în practica CEDO pentru a înlătura si examinarea criteriului proporţionalităţii si a considera ca este încălcat art. 6 din Convenţie. Or, prin limitarea accesului la justiţie în materia revendicării în discuţie, astfel cum este instituita prin legile speciale (10/2001, 213/1998) este mai mult decât evident ca se aduce atingere substanţei dreptului de proprietate.

O alta faţetă a încălcării dreptului la un proces echitabil prin legile speciale analizate este st aceea a îndeplinirii condiţiei „independentei instanţei'' care judeca. Din aceasta perspectiva, trebuie sa subziste o independenta a puterii judecătoreşti fata de puterea legiuitoare si, în special, fata de cea executiva, rezultata din teoria separaţiei puterilor în stat, reflectata în Constituţie (art.124 alin. 4) prin formula: "judecătorii sunt independenţi si se supun doar legii".

Din aceasta perspectiva în doctrina de specialitate se arata ca: poziţia independenta a puterii judecătoreşti fata de legislativ presupune ca legiuitorul nu poate sa intervină în procesele de judecata în alta forma decât cea a emiterii unor legi, pe care instanţele de judecata sa le pună în aplicare. Spre exemplu, constituie o ingerinţa în dreptul oricărei persoane, la un tribunal independent fata de legislativ, faptul ca Parlamentul unei tari emite o lege, cu aplicare retroactiva, care influenţează soluţionarea litigiilor la care statui este parte, impunând judecătorului prin lege, promovarea unei soluţii în favoarea statului.

Analizând situaţia legislaţiei română (Legea 10/2001, Legea 213/1998, Legea 1/2009) sub acest aspect, se constata ca ne aflam în situaţia certa a unei încălcări a condiţiei mai sus analizate, prin interdicţia de acces direct la instanţa în materia analizata în cazurile în care chiar statul este parte în litigiile respective.

Acţiunea în revendicare pe dispoziţiile art. 480 din Codul civil, este o acţiune petitorie, reala si imprescriptibila, si nu o acţiune în despăgubiri, în natura sau prin echivalent, care este supusa atât prescripţiei, cat si decăderii, aşa cum rezulta din reglementarea Legii nr. 10/2001.

Astfel, în ipoteza respingerii acţiunii în revendicare prin schimbarea temeiului juridic din art. 480 Cod Civil în Legea nr. 10/2001, s-ar ajunge la a schimba natura juridica a acţiunii în revendicare, transformând-o în acţiune personala imobiliara, încălcându-se, astfel, principiul disponibilităţii procesului civil si accesul la un proces echitabil judecat de o instanţa independenta.

Pe de alta parte, nici o dispoziţie din Legea nr. 10/2001 nu prevede ca se interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu. Acţiunea în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, nu poate deveni inadmisibila prin apariţia unei legi speciale de reparaţie. Exercitarea acţiunii în revendicare nu poate fi paralizata prin dispoziţii speciale contrare dispoziţiilor generate în materia apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate si sancţionând încălcarea acestuia.

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţata de înalta Curte de Casaţie si Justiţie în Secţiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, ci arata ca trebuie acordata prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte de Casaţie si de Justiţie a stabilit ca legea speciala înlătură aplicarea dreptului comun, fara ca pentru aceasta sa fie nevoie ca principiul sa fie incorporat în textul legii speciale si ca aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturata daca acestea contravin Convenţiei europene a drepturilor omului, atât din perspectiva accesului ia justiţie, cat si ai respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeana a drepturilor omului.

Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezulta ca în contextul legislativ roman de reglementare a acţiunilor în revendicare imobiliare si a restituirii bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de buna credinţa, chiar si atunci când este anterioara confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun, contrara art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

În continuarea cererii de recurs reclamanta redă considerentele sentinţei civile nr. 494 din 3 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III - a civila, şi a deciziei pronunţată în această cauză.

In drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7, 8, 9 C.pr.civ.

Pârâtul intimat STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE prin DIRECŢIA GENERALA REGIONALA A FINANŢELOR PUBLICE CLUJ a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către reclamanta B.J.K. si menţinerea ca temeinica si legala a hotărârii recurate (f.58-59).

În argumentarea poziţiei procesuale, pârâtul intimat a arătat că aşa cum s-a statuat prin Deciziile înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie LIII (53)/04.06.2007, nr.33/09.06.2008, nr.27/14.11.2011, sunt inadmisibile acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 194522 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În ceea ce priveşte acţiunile directe, îndreptate împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele din Codul civil şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât si în ceea ce priveşte acţiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi următoarele din Codul civil şi al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

Aceeaşi este soluţia şi în ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, ce reglementează acţiunea în revendicare, respectiv art. 563-566.

De asemenea, conform prevederilor art.6 din Legea nr.213/1998 „(2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie."

Pârâtul intimat a mai arătat ca prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 270/2010 se retine ca în ceea ce priveşte „prevederile art. 46 alin. (4) din lege, potrivit cărora persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare, prevederile ei aplicându-se cu prioritate, împrejurare ce este de natură a împiedica persoana îndreptăţită să acţioneze pentru revendicarea bunului pe calea dreptului comun.

Curtea observă că atât Legea nr. 10/2001, cât şi Legea modificatoare nr. 1/2009 sunt legi reparatorii speciale.

Or, având în vedere ca reclamanta avea deschisa procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 în vederea restituirii bunului în cauza ori în vederea obţinerii despăgubirilor, procedura care a fost urmata de către reclamanta în ceea ce priveşte castelul si curtea în intravilan, acţiunea formulata este inadmisibila si în mod corect a fost respinsa de către prima instanţa, soluţie menţinută de către Tribunalul Cluj prin decizia recurata prin prezenta cerere.

Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:

Astfel, conform art. 316 C.pr.civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol, iar art. 298 C.pr.civ. prevede că, dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu.

Art.137 alin.1 C.pr.civ. statuează că, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

La termenul de judecată din data de 21.11.2014 Curtea, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii acelor motive din recurs prin care se critică direct hotărârea instanţei de fond, excepţie care urmează să fie admisă în temeiul art. 316 C.pr.civ., raportat la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., motivat pe următoarele considerente:

În ceea ce priveşte acele motive de recurs prin care se critică direct cele dispuse ori statuate de instanţa de fond - cu trimitere expresă la „instanţa de fond a reţinut (...)” -, Curtea constată că acestea intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii întemeiată pe dispoziţiile art. 282 alin. 1 coroborat cu art. 299 alin. 1 C.pr.civ.

În conformitate cu prevederile art. 282 alin. 1 C.pr.civ., hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.

Art. 299 alin. 1 teza I C.pr.civ. prevede că hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, sunt supuse recursului.

Există, aşadar, o ierarhie a căilor de atac, respectiv, hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanţa imediat superioară, adică la tribunal, în timp ce, hotărârile prin care tribunalele soluţionează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la curtea de apel.

Această ierarhie a căilor de atac este menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.

O cale de atac nu poate fi exercitată omisso medio, respectiv, nu poate fi criticată direct în recurs, hotărârea pronunţată în primă instanţă de judecătorie - şi care este, potrivit legii, susceptibilă de apel la tribunal -, pentru că, într-o atare situaţie, instanţa de recurs, nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate, iar analizarea, direct în faza recursului, a motivelor ce ar duce la privarea părţii de un grad de jurisdicţie şi, implicit, la încălcarea principiului „non omisso medio”, o astfel de critică în recurs fiind inadmisibilă.

Este ştiut faptul că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţele superioare asupra hotărârilor instanţelor inferioare şi este guvernată de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut şi de art. 129 din Constituţie, text constituţional care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C.pr.civ. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel.

Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel, cu precizarea că toate criticile din recurs trebuie să aibă ca obiect strict hotărârea pronunţată în apel.

Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări ori susţineri ale părţilor, să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac a recursului.

Principiul „non omisso medio” reprezintă, de asemenea, o aplicaţie a modalităţii în care autoritatea de lucru judecat se manifestă în cadrul aceluiaşi proces, câtă vreme aspectele dezlegate de prima instanţă şi nesupuse cenzurii instanţei de apel, nu mai pot face obiect de critică în calea de atac subsecventă a recursului.

Toate acele motive de recurs prin care recurentul face trimitere directă la ce a stabilit instanţa de fond, la ce a statuat instanţa de fond, la ce a reţinut instanţa de fond, intră aşadar sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 282 alin. 1 coroborat cu art. 299 alin. 1 C.pr.civ.

Drept urmare, Curtea constată că acele critici din recursul reclamantului, prin care se critică direct cele statuate de instanţa de fond, intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, prin raportare la prevederile art. 282 alin. 1 C.pr.civ., ale art. 299 alin. 1 teza I C.pr.civ., coroborat cu principiul „non omisso medio”.

În şedinţa publică din data de 21.11.2014, Curtea a invocat excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs care vizează netemeinicia hotărârii atacate, prin reanalizarea stării de fapt şi reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanţa de recurs, având în vedere că prevederile art. 304 pct. 10 şi pct. 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 1111 şi pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, excepţie care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:

In reglementarea procedurală actuală, conform art. 304 C.pr.civ., „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate.”

Recursul este reglementat ca fiind o cale de atac extraordinară care nu are caracter devolutiv pentru ca instanţa astfel investită să treacă la examinarea fondului litigiului, reanalizând probatoriul administrat şi reapreciindu-l, lucru care este firesc câtă vreme cauza a beneficiat de o astfel de cale de atac, în speţă, apelul.

Ori, având în vedere că litigiul a fost supus controlului instanţei de apel, cauza fiind analizată sub toate aspectele, recurenta nu mai poate beneficia de acest lucru prin promovarea recursului, această instanţă de control judiciar fiind chemată să cenzureze doar aspectele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege.

Deşi formal cererea de recurs este întemeiată pe art.304 pct.4, 7-9 C.pr.civ., în realitate prin motivarea pe care se sprijină, recursul nu vizează în întregime motive de nelegalitate pentru care o hotărâre poate fi casată sau modificată, ci vizează şi motive de netemeinicie a hotărârii atacate care se referă practic la o reproducere a stării de fapt a cauzei şi o analizare a probaţiunii administrate în cauză.

Se constată, aşadar, de către Curte că, în cauză, îşi găseşte incidenţă excepţia inadmisibilităţii acestor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, excepţie fundamentată pe împrejurarea că, motivele de recurs conţin şi critici de netemeinicie a hotărârii recurate, reproduceri ale evoluţiei istoricului cauzei, ale stării de fapt, ale probaţiunii administrate în cauză, etc., care intră sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte care sar fi încadrat în punctele 10 şi 11 ale art. 304 C.pr.civ., în prezent abrogate.

Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C.pr.civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ.

În consecinţă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părţi, ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.

Aşa fiind, Curtea constată că excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecinţa neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.

Potrivit art. 304 C.pr.civ., „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate. ... 4.când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti ... ”.

În doctrină (I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed.All Beck, Bucureşti, 2005) s-a considerat că acest motiv de recurs semnifică un exces de putere care constă în încălcarea de către judecători a principiului separaţiei puterilor în stat şi imixtiunea lor în atribuţiile puterii legislative sau executive. Au fost identificate şi evocate în literatura de specialitate formele de manifestare a excesului de putere, şi anume: instanţa săvârşeşte un act care intră în atribuţiile puterii legislative sau a celei executive; instanţa consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare; se pronunţă pe cale de dispoziţii generale. Curtea de Casaţie şi Curtea Supremă de Justiţie precizau că prin exces de putere nu se pot înţelege decât acele atingeri aduse de judecători principiilor constituţionale, care determină, în interesul general, limitele în care trebuie să se restrângă diferitele puteri, iar nu orice violare de lege sau abateri de la simple reguli de competenţă.

Prin urmare, Curtea constată că reclamanta nu a dezvoltat în niciun fel acest motiv de recurs, nu a arătat modul în care instanţa de apel depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, în sensul celor anterior exprimate, astfel încât simpla indicare a textului art.304 pct.4 C.pr.civ. nu este suficientă pentru a analiza decizia atacată considerent pentru care Curtea constată că acest motiv de recurs a fost invocat pur formal, ceea ce face imposibil verificarea hotărârii tribunalului din această perspectivă.

Reclamanta a susţinut că în cauză este prezent motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ. deoarece motivarea instanţei de apel este haotica si analizează în abstracto admisibilitatea cererii de revendicare, nu si în concreto, în ce priveşte parcul - parte integranta şi organica a castelului Bontida, castel care este deja restituit reclamantei.

Motivul de nelegalitate invocat de reclamantă şi reglementat de art.304 pct.7

C.pr.civ. potrivit căruia, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, în opinia Curţii, nu este fondat pentru argumentele ce urmează a fi expuse.

Pentru a fi incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., ar fi necesar să fie întrunite una din următoarele ipoteze: să existe o contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa; să existe contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; să lipsească motivarea soluţiei sau această să fie superficială ori să cuprindă considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă; instanţa de control judiciar, adică instanţa de apel, să copieze considerentele hotărârii apelate, fără să răspundă motivelor de critică invocate de părţile apelante.

Motivarea hotărârii judecătoreşti constituie o garanţie pentru părţi împotriva eventualului arbitrariu judecătoresc şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se exercita în mod real controlul judiciar.

Mai întâi, motivarea hotărârii trebuie să se facă de instanţa care s-a pronunţat în fond, înfăţişând considerentele de fapt şi de drept care au condus-o la respectiva soluţie. Instanţa de apel poate să îşi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas întru totul neschimbate.

Atunci când se examinează o hotărâre, sub aspectul motivării ei, trebuie să se distingă între mijloacele de apărare şi argumentele invocate de părţi, instanţa având obligaţia să examineze numai mijloacele de apărare şi pronunţându-se asupra lor să motiveze soluţia dată, nu şi argumentele pe care părţile le-au invocat în susţinerea mijloacelor de apărare.

Pentru îndeplinirea misiunii de a tranşa un litigiu, instanţa de judecată are nevoie de cooperarea părţilor, care în măsura posibilului, sunt ţinute să-şi expună pretenţiile în mod clar, neambiguu şi rezonabil structurate.

Mai mult decât atât, doctrina şi jurisprudenţa au statuat, cu caracter unitar, că judecătorul este obligat să-şi motiveze hotărârea dar nu este obligat să răspundă fiecărui argument din cele pe care părţile le invocă în susţinerea uneia şi aceleiaşi cereri.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a stabili dacă exigenţele art. 6 par.1 din Convenţie au fost respectate, este necesar să fie luat în considerare ansamblul procedurii iar această dispoziţie nu trebuie interpretată ca solicitând instanţelor judecătoreşti un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de către părţi (Hotărârea Ruiz Torija şi Hiro Balani împotriva Spaniei, din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 303-A şi B, p. 12, paragraful 29 şi paginile 29-30, precum şi Hotărârea Higgins şi alţii împotriva Franţei, din 19 februarie 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-I, p. 60, paragraful 42).

Totodată, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, p. 2.930, paragraful 60).

Verificând hotărârea instanţei de apel din această perspectivă, Curtea constată că aceasta respectă, întru-totul, prevederile art.261 alin.1 pct.5 C.pr.civ. potrivit căruia, hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde: motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Astfel, tribunalul a arătat pe larg care au fost considerentele de fapt şi de drept pentru care a respins apelul declarat de reclamantă, implicit cele care au dus la convingerea că prima instanţă a soluţionat în mod temeinic şi legal cererea de chemare în judecată cu care a fost legal învestită, considerent pentru care Curtea apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

Art.304 pct.8 C.pr.civ. statuează că, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate, atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Motivul de nelegalitate reglementat de art.304 pct.8 C.pr.civ. invocat de reclamanta recurentă trebuie să precizeze în mod concret care este actul pretins denaturat de către instanţa de judecată şi în ce constă denaturarea lui, o simplă afirmaţie făcută în acest sens sau indicarea textului legal nefiind suficiente pentru a decide modificarea hotărârii recurate.

Denaturarea actului înţelesului actului juridic are loc atunci când concluziile instanţelor de fond deduse din interpretarea actului sunt în mod evident eliminate şi contrazise prin sensul clar şi vădit neîndoielnic al termenilor şi conţinutului actului interpretat.

Prin urmare, Curtea constată că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.pr.civ. a fost invocat de reclamantă în mod formal, fără ca acesta să dezvolte în vreun mod critica de nelegalitate raportat la vreun act juridic pretins interpretat greşit de către instanţa de apel astfel încât Curtea se află în imposibilitatea verificării hotărârii atacate din această perspectivă, considerent pentru care decizia recurată urmează a fi analizată în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Gherla la data de 30.01.2012, ulterior precizată (f. 53, f.120 dosar fond) reclamanta B.J.K. în contradictoriu cu pârâţii STATUL ROMAN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, reprezentat de DIRECŢIA GENERALĂ a FINANŢELOR PUBLICE CLUJ, COMUNA BONTIDA Si PRIMARUL COMUNEI BONTIDA a solicitat instanţei, în principal, să se constate că este singurul titular al unui drept de proprietate asupra asupra imobilului parc situat lângă Castelul Bonţida, înscris în CF nr. 50110 Bonţida, nr. topo 627, 629 în suprafaţa de 23.380 mp., precum si asupra imobilului parc situat lângă Castelul Bonţida înscris în CF nr. 50111 Bonţida, nr. topo 609 în suprafaţa de 4.788 mp, să se constate că pârâţii nu au avut niciodată titlu valabil asupra imobilului, să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate Si posesie imobilul. In subsidiar, în cazul în care imobilul nu poate fi restituit în natura, a solicitat obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri băneşti, echivalentul în lei a valorii imobilului la data naţionalizării, actualizată.

Prin precizarea depusă la data de 06.03.2012, reclamanta a învederat că suprafaţa parcului este de 34 ha, fiind înscris în CF nr. 50110 Bonţida, sub nr. topo 627, 629 in suprafaţa de 23.380 mp, înscris in CF nr. 50111 Bonţida, sub nr. topo 609 in suprafaţa de 4.788 mp şi în CF nr. 2412 Bonţida, sub nr. topo 494, 550/2, 551, 552, 555, 557, 558, 558/a, 598, 600, 601, 605/4, 607, 608, 610, 611, 612, 613, 614,615,616, 617, 618/1, 618/2, 619, 621, 622-624, 623/1, 623/2, 625, 626, 632/2, 636, 637, 638, 639, 644, 662, 664/2, 664/3, 656, 657, 659, 660, 665, 666/1, 684/1, 778/1, 1538/1, 1538/2, 1539, 1540, 1571/1/1, 1571/1/2, 1572. 2231, 1236/1, 2236/2, 2274. 2275. 2276, 2280, 2286/2, 630/1.632/1/1, 633/1, 635/1, 2.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 480, art. 481 Cod civil, art. 6 din Legea nr. 213/1998, Constituţia din 1948, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului Si a libertăţilor fundamentale.

Conform CF nr. 2412 Bonţida, asupra imobilelor cu nr.top 494, 550/2, 551, 552, 555, 557, 558, 558/a, 598, 600, 601, 605/4, 607, 608, 610, 611, 612, 613, 614,615,616, 617, 618/1, 618/2, 619, 621, 622-624, 623/1, 623/2, 625, 626, 632/2, 636, 637, 638, 639, 644, 662, 664/2, 664/3, 656, 657, 659, 660, 665, 666/1, 684/1, 778/1, 1538/1, 1538/2, 1539, 1540, 1571/1/1, 1571/1/2, 1572. 2231, 1236/1, 2236/2, 2274. 2275. 2276, 2280, 2286/2, 630/1.632/1/1, 633/1, 635/1, 2 este înscris dreptul de proprietate în favoarea Statului Român, cu titlu de împroprietărie, în baza încheierii de cf cu nr.6164/1947.

De asemenea, asupra imobilelor înscrise în CF nr. 50110 Bonţida (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr.2412) , sub nr. topo 627, 629 in suprafaţa de 23.380 mp şi CF nr. 50111 Bonţida (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr.2412) , sub nr. topo 609 in suprafaţa de 4.788 mp este înscris dreptul de proprietate în favoarea Statului Român, cu titlu de lege, în baza actelor: adresa nr. 870/27.11.1947 emis de Ocolul Agricol Cluj, deciziunea nr. 1, 2, 3 din 09 aprilie 1945 si 4 ianuarie 1946 a Comitetului Local de Expropriere si Împroprietărire Bonţida, Hotărârea nr. 2, 3 din 16 ianuarie si 13 aprilie 1946 ale Comisiei de plasa pentru coordonarea lucrărilor de reforma agrara, avizul nr. 1399.1946 a Comisiei de aplicare a reformei agrare, emise în temeiul Legii nr.187/1945.

Reclamanta B.J.K. este moştenitoarea fostului proprietar tabular B. Miklos, decedat la data de 06.06.1950, aşa cum reiese din acetele de stare civilă şi testamentul depuse la f.33, 42, 45 din dosarul de fond.

Prin notificarea expediată prin intermediul BEJ M.F. şi înregistrată la Primăria com Bonţida sub nr.1860/10.08.2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului înscris la data preluării în CF nr.2 Bonţida şi transcris în CF nr.2412 Bonţida, cu nr.top. 621, castel şi curte în suprafaţă de 5 jugh. şi 35 stjp, respectiv cu nr.top.630/11, curte economică în suprafaţă de 2 ha şi 7139 mp (f.36).

Prin sentinţa civilă nr.67/15.02.2008 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr..../117/2007, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta J.K. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Comunei Bonţida şi în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâtului Primarul comunei Bonţida să emită în favoarea reclamantei dispoziţie de restituire în natură a imobilului cu nr. top. 621, categoria de folosinţă castel şi curte în suprafaţă de 5 jug. 35 stj.p. şi nr. top. 630/1, categoria de folosinţă curte economică în suprafaţă de 2 ha 7139 mp, înscrise în CF nr. 2412 Bonţida (f.32-35).

În considerentele acestei hotărâri judecătoreşti s-a statuat că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Ulterior, în baza hotărârii judecătoreşti mai sus arătate, prin Dispoziţia nr.182/30.05.2008 a Primarului com Bonţida, s-a dispus restituirea în natură a imobilului cu nr. top. 621, categoria de folosinţă castel şi curte în suprafaţă de 5 jug. 35 stj.p. şi a imobilului cu nr. top. 630/1, categoria de folosinţă curte economică în suprafaţă de 2 ha 7139 mp, înscrise în CF nr. 2412 Bonţida.

Prin Dispoziţia nr.18/04.02.2009 a Primarului com Bonţida s-a revocat Dispoziţia nr.182/30.05.2008.

Prin Dispoziţia nr. 20/04.02.2009 a Primarului com Bonţida, s-a dispus restituirea în natură a imobilului cu nr. top. 630/1, categoria de folosinţă curte economică în suprafaţă de 2 ha 7139 mp, înscris în CF nr. 2412 Bonţida.

Conform CF nr.3362 Bonţida, asupra imobilului cu nr.cad.751, castelul şi curtea în intravilan, in suprafaţă de 28901 mp, adus din CF nr.2412 Bonţida, nr.top.621, s-a întabulat dreptul de proprietate al reclamantei în baza Dispoziţiei nr.19/04.02.2008 şi a documentaţiei cadastrale, cu titlu de drept restituire în natură, în baza Legii nr.10/2001.

Prin urmare, nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei referitoare la faptul că prin notificarea formulată intenţia sa a fost aceea de a revendica întregul complex imobiliar, castel si parc înscris în CF nr. 2412 Bonţida în condiţiile în care aceasta a menţionat expres şi concret care sunt imobilele a căror restituire în natură o solicită în baza Legii nr.10/2001, respectiv imobilul cu nr.top. 621, castel şi curte în suprafaţă de 5 jugh. Şi 35 stjp şi imobilul cu nr.top.630/11, curte economică în suprafaţă de 2 ha şi 7139 mp, imobilele fiind determinate precis de reclamantă, atât sub aspectul identificării de CF, cât şi sub aspectul categoriei de folosinţă şi a suprafeţelor, în mod identic cu descrierea acestora din cartea funciară.

De asemenea, faptul că nici ea şi nici avocatul său nu au cunoscut împrejurarea că imobilele solicitate prin revendicare nu cuprind şi parcul, nu poate fi reţinută de Curte întrucât, pe de-o parte, din foaia de avere a CF nr. 2412 Bonţida rezultă, fără niciun dubiu, categoria de folosinţă a fiecărui imobil şi locul situării lui, imobilele cu destinaţia de parc fiind înscrise ca atare, iar pe de altă parte, procedura administrativă declanşată de reclamantă prin formularea notificării în baza Legii nr.10/2001 a fost supusă controlului judecătoresc şi tranşată irevocabil prin sentinţa civilă nr.67/15.02.2008 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr..../117/2007, iar în cadrul procedurii jurisdicţionale, reclamanta nu a învestit instanţa de judecată cu nicio cerere referitoare la acest aspect, astfel că reclamanta îşi invocă propria culpă în protejarea pretinsului său drept, ceea ce nu poate fi primit.

Tot astfel, nu sunt reale afirmaţiile reclamantei privitoare la faptul că prin sentinţa civila nr. 67/15.02.2008 pronunţata de Tribunalul Cluj s-a constatat si ilegalitatea actului de expropriere nr. 870/1947 pe baza căruia au fost expropriate toate numerele topografice existente în CF nr. 2412 Bontida si trecute în proprietatea Statului Roman.

În cuprinsul acestei hotărâri judecătoreşti s-a statuat doar asupra calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei la restituirea imobilului în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, precum şi următoarele: „Notificarea formulată de reclamanta J.K., născută B., în temeiul

Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu, a fost soluţionată în sensul respingerii prin Decizia nr. 5364/2003 a Ministerului Culturii şi cultelor. Prin Sentinţa civilă nr. 531/20.05.2005 a Tribunalului Bucureşti Secţia a IV - a civilă a fost admisă contestaţia reclamantei împotriva soluţiei de respingere a notificării şi în consecinţă s-a dispus anularea deciziei. În considerentele sentinţei s-a reţinut că notificarea nu putea fi soluţionată decât de persoana juridică deţinătoare a imobilului, iar emitentul deciziei nu avea această calitate. S-a reţinut totodată că prin adresa nr. 923/14.03.2005, Primăria comunei Bonţida a recunoscut faptul că a fost notificată de către contestatoare în vederea restituirii aceluiaşi imobil, manifestându-şi disponibilitatea de a restitui imobilul în natură sau prin echivalent. Împotriva Sentinţei civile examinate s-a declarat apel de către Ministerul Culturii şi Cultelor, apel respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 1549/06.12.2005 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a IV - a civilă). În considerentele deciziei s-a reţinut că imobilul a fost inclus în inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al comunei Bonţida, prin Hotărârea nr. 47/12.11.1999 a Consiliului local Bonţida, fiind cuprins la poziţia nr. 45 din Anexa nr. 16, publicată în Monitorul Oficial al României - partea I, nr. 684 bis din 17.19.2002. În prezenta cauză, Tribunalul constată că Primarul comunei Bonţida nu a emis dispoziţia de soluţionare a notificării, cu toate că aspectele privind calitatea de unitate deţinătoare au fost tranşate în litigiul anterior, soluţionat prin hotărârile judecătoreşti examinate. În cuprinsul adresei nr. 923/14.03.2005, Primarul comunei Bonţida a invocat în esenţă faptul că nu există dovezi cu privire la filiaţia reclamantei şi a calităţii de moştenitoare a acesteia după fostul proprietar tabular B. Miklos. S-a arătat totodată că, în ipoteza în care reclamanta J.K. poate dovedi că este adevărata moştenitoare a familiei B., pârâtul nu se opune restituirii în natură a imobilului sau acordării unei sume de bani, cu luarea în considerare a investiţiilor efectuate de instituţii ale statului şi de ONG-uri din România”.

Criticile reclamantei privitoare la faptul că tribunalul nu a analizat în mod concret cererea de chemare în judecată raportat la decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J. si hotărârea din 12/10/2010 în Cauza Atanasiu si alţi împotriva României, precum şi încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil sub aspectul dreptului de acces la instanţă şi încălcarea dreptului său de proprietate, protejat de art.1 par.1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei sunt apreciate de Curte ca fiind nefondate pentru argumentele ce urmează a fi expuse.

Bunurile imobile a căror revendicare a fost solicitată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată precizată fac parte din categoria imobilelor a căror situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001.

Aşa cum s-a arătat anterior, în privinţa acestor imobile, reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001 astfel că nu a fost declanşată procedura administrativă instituită de acest act normativ special de reparaţie.

Sub acest aspect, este de menţionat că, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil. Prin urmare, fac parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al legii şi imobilele care au fost preluate în perioada de referinţă a acestui act normativ în temeiul unui titlu nevalabil.

Or, în aceste condiţii, în care reclamanta nu a uzat de prevederile legii speciale de reparaţie pentru a-şi valorifica drepturile pe care le pretinde asupra imobilelor în litigiu, Curtea constată că în mod legal tribunalul a apreciat că valorificarea acestor drepturi nu se poate realiza pe calea unei acţiuni de revendicare promovată în condiţiile reglementate de dreptul comun.

Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, prin Decizia nr. XXXIII/ 09 iunie 2008, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 108 din 23/02/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit astfel: „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. In cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

Decizia nr. XXXIII/ 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 108/23.02.2009, deci la data înregistrării prezentei acţiuni având ca obiect revendicarea imobiliară de drept comun erau obligatorii pentru instanţă şi pentru toţi participanţii la actul de justiţie, dezlegările date în acest recurs în interesul legii.

Astfel, prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat problema opţiunii justiţiabilului între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv, Legea nr.10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, Codul civil, motiv pentru care nu se poate reţine cu succes critica reclamantei referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că Legea nr.10/2001 reglementează măsurile reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, aşa încât după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei de drept pentru revendicarea unor astfel de imobile.

Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Curtea a statuat că şi în astfel de situaţii când partea recurge atât la dispoziţiile dreptului comun, cât şi la dispoziţiile legii speciale, se aplică principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală „specialia generalibus derogant ” şi care pentru a fi aplicat nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Ori, în cazul de faţă, reclamanta nu a înţeles să uzeze de legea specială, Legea nr.10/2001, nu a solicitat prin notificare, din propria sa culpă, restituirea în natură a imobilelor care fac obiectul prezentei cereri astfel că nu are posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art.480 C.civ.

Tot prin decizia în interesul legii mai sus evocată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat şi alte condiţii pentru a se putea exercita cu succes acţiunea în revendicare pe dreptul comun: aceea ca persoana să fi fost exceptată de la procedura Legii nr.10/2001 sau să nu fi putut utiliza această procedură în termenele legale deschise, din motive independente de voinţa ei, însă această excepţie de la regula mai sus invocată poate fi aplicată numai în situaţia în care bunul nu a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.

Verificând aceste condiţii cumulative, Curtea constată că acestea nu sunt îndeplinite în prezenta cauză, întrucât bunurile imobile solicitate prin acţiunea în revendicare pendinte fac obiectul Legii nr.10/2001, iar reclamanta nu a invocat niciun motiv obiectiv, independent de voinţa ei, care a împiedecat-o să formuleze notificarea reglementată de legea specială în termenul legal având ca obiect imobilele în litigiu.

Art. 6 par.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale omului ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 prevede că „Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independenta şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ...”.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza Golder contra Regatului Unit, că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum si că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept".

Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie si chiar să îl supună unor limitări sau restricţii.

O modalitate prin care un stat-parte la Convenţie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este si obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesata sa aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti astfel că în lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa. În măsura în care aceste exigente sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.

În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.

Prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar si modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.

Actul normativ evocat prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform Deciziei XX/ 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de înalta Curte de casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 par.1 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Aşadar, reclamanta ar fi putut obţine măsuri reparatorii pentru imobilele litigioase ( inclusiv restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă ar fi formulat notificare în termen legal, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi preluarea abuzivă de către stat.

Prin urmare, în mod legal tribunalul a considerat că nu este încălcat art. 6 par.1 din Convenţie şi nici art. 21 din Constituţia României întrucât procedura specială reglementată de Legea nr.10/2001 are în vedere tocmai celeritatea determinării situaţiei juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerinţa soluţionării cererilor de restituire formulate de persoanele îndreptăţite într-un termen rezonabil.

Art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori a amenzilor."

În urma examinării hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României (cauzele: Brumărescu, Raicu, Străin, Răţeanu, Păduraru, Faimblat etc. ) se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al dobânditorului de bună-credinţă.

Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

În mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că inconsecvenţele şi deficienţele legislative au generat o practică neunitară şi soluţii ale instanţelor judecătoreşti care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reţinându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate.

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Problema care se pune este dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.

În condiţiile în care reclamanta nu a uzat cu succes de procedura instituită de legea specială, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

În consecinţă, legea internă specială nu intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului.

Potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, dreptul de proprietate care sa aflat iniţial în patrimoniul autorului reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1” (deciziaX., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).

În alte cauze, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).

În acelaşi sens, în cauza Brezny şi Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanţii au susţinut că fuseseră lipsiţi de proprietatea lor în condiţii contrare art. 1 din Protocolul nr.1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietăţile confiscate în 1973 şi 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condiţiile impuse de legea naţională pentru a putea beneficia de restituire - dovada cetăţeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanţi nu se referă la „bunuri existente” şi că aceştia acţionau numai ca solicitanţi. În concluzie, „reclamanţii, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obţine repararea prejudiciului”.

Relevantă este şi decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, în care s-au arătat următoarele:"Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bunăcredinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat şi în Cauza Raicu contra României)”.

Reţinând, astfel, că prevederile Legii nr.10/2001 - pe care se întemeiază „speranţa legitimă” în sensul Convenţiei, care condiţionează recunoaşterea vechiului drept de proprietate al autorului reclamantei şi al reclamantei de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ - nu sunt contrare art.1 din Protocolul nr.1 şi că, în consecinţă, în absenţa unei notificări ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condiţiile legii sau la pronunţarea unei hotărâri în cadrul controlului activităţii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor exercitat de către instanţele judecătoreşti, reclamanta nu beneficiază de acest drept, Curtea constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa tezei dispozitivului deciziei în interesul legii nr.XXXIII/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a exista o protecţie a unui drept subiect al persoanei îndreptăţite în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie este necesar, potrivit jurisprudenţei CEDO, să fie vorba de un „bun actual” al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând, în patrimoniul părţii, existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Ori, aşa cum s-a arătat deja, în privinţa reclamantei nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu, în virtutea căreia aceasta să se poate prevala de existenţa unui „bun” în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Numai în cazul în care reclamanta ar fi formulat notificarea, iar aceasta ar fi rămas nesoluţionată sau ar fi fost respinsă, instanţa ar fi putut proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, la examinarea cererii de restituire şi stabilirea măsurilor reparatorii. Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască "o speranţă legitimă" în patrimoniul reclamantei, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.

În speţă, reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), motiv pentru care Curtea consideră, ca şi instanţa de apel, că aceasta nu are un "bun actual" şi nici măcar "o speranţă legitimă" care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1 din Convenţie.

Pentru aceste considerente, în speţă nefiind incidente niciunul dintre motivele de recurs invocate Curtea, în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.J.K. împotriva deciziei civile nr. 41/A din 15.01.2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. .../235/2012, pe care o menţine ca fiind legală.

← Imobil restituit în baza Legii 10/2001. Menţinerea...		Cerere de obligare la plata preţului de piaţă al... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Acţiune în revendicare. Imobil ce a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, fără să se fi urmat procedura prevăzută de legea specială. Inadmisibilitate