Fond forestier. Proprietatea publică a statului administrată de Regia Naţională ROMSILVA
| Comentarii |
|
C. civ., art. 480, art. 494 Legea nr. 26/1996 (Codul silvic), art. 1011 Legea nr. 46/2008 (Codul silvic), art. 7 alin. (1), art. 10 alin. (2), art. 19
H.G. nr. 1105/20032
Prin art. 10 din Legea nr. 26/1996 era stabilit în mod expres că „administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se realizează prin Regia Naţională a Pădurilor”, un atare drept de
administrare incluzând atributul folosinţei pretins de către insti-
tutia reclamantă.
Conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic -fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, regia autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Totodată, conform art. 12 din aceeaşi lege, fondul forestier proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale se administrează prin ocoale silvice private, iar în baza art. 13 alin. (1), pentru fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice administrarea şi/sau serviciile silvice, după caz, se realizează prin ocoale silvice private, care funcţionează similar asociaţiilor şi fundaţiilor sau pe bază de contract cu alte ocoale silvice.
Potrivit art. 16 din Legea nr. 26/1996: „Modul de gospodărire a fondului forestier proprietate publică se reglementează prin amenajamentele silvice. Acestea constituie bază a cadastrului forestier şi a titlului de proprietate a statului şi stabilesc, în raport cu obiectivele ecologice şi social-economice, ţelurile de gospodărire şi măsurile necesare pentru realizarea lor”. Astfel, extrasele certificate ale amenajamentelor silvice probează apartenenţa imobilului în litigiu la domeniul proprietăţii publice a statului, asupra căruia ROMSILVA are dreptul de administrare.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 521 R din 2 decembrie 2008, nepublicată
Prin cercrca înregistrată sub numărul 2187 din 21 martie 2005 la Judecătoria Buftea, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA - Direcţia Silvică Bucureşti a chemat în judecată pe pârâtul Ş.G., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună evacuarca pârâtului din locuinţa situată în com. Brăneşti, cantonul
silvic nr. 18 Pustnicu, jud. Ilfov. In motivarea cererii astfel formulate s-a arătat în esenţă că pârâtul a ocupat postul de pădurar în cadrul Sccţici Silvocincgetiec Brăneşti - subunitate a Regiei Autonome a Pădurilor ROMSILVA, calitatc în care a avut posibilitatea de a locui în cantonul menţionat anterior pc perioada deţinerii respectivului post. S-a mai arătat că menţionatul canton silvic este evidenţiat în amena-jamentul Ocolului Silvic Brăneşti, U.P. V Pustnicu u.a. 23 C, fiind bun accesoriu bunului principal, respectiv terenului pe care este construit. Terenul face parte din fondul forestier proprietate publică a statului, având atributul de a fi inalienabil. Faţă de încetarea calităţii pârâtului
de pădurar titular al cantonului silvic în cauză, respectiv de încetarea calităţii lui de angajat al instituţiei reclamante ca urmare a desfacerii contractului de muncă încă din anul 1993, a arătat reclamanta că acesta ocupă abuziv spaţiul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 1782 din 7 iunie 2005, pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. 2187/2005, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA - Direcţia Silvică Bucureşti împotriva pârâtului Ş.G., dispunându-se evacuarea pârâtului din cantonul silvic nr. 18 Pustnicii, situat în com. Brăneşti, jud. Ilfov.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că pârâtul a fost angajat al reclamantei în calitate de pădurar, începând cu anul 1977, că în această calitate a ocupat şi folosit cantonul silvic nr. 18 Pustnicii, ca locuinţă de serviciu, iar prin decizia nr. 28 din 23 decembrie 1992, pârâtului i s-a desfăcut disciplinar contractul de muncă. S-a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1413 din 21 mai 1993, pronunţată de Judecătoria Buftea, a fost admisă acţiunea formulată de Ş.G., constatându-se ca acesta este constructor de bună-credinţă al cantonului silvic 18 Pustnicu, cu o valoare de 6.575.148 lei la data de 20 decembrie 1992, cu o contribuţie de 405.907 lei din partea pârâtei Romsilva SA, respectiva sentinţă devenind irevocabilă prin decizia civilă nr. 1479 din 13 decembrie 1994 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Prima instanţă a mai reţinut că terenul aferent şi cantonul silvic 18 Pustnicu sunt incluse în amenajamentul silvic, făcând astfel parte din fondul forestier proprietate publică a statului aflat în administrarea reclamantei, că pârâtul nu a putut facc dovada unui titlu în temeiul căruia să ocupe cantonul silvic în litigiu. Invocarea calităţii de constructor de bună-credinţă recunoscută prin sentinţa civilă nr. 1413 din 21 mai 1993 nu constituie un titlu. Pârâtul a ocupat cantonul ca locuinţă de serviciu în virtutea calităţii sale de angajat al reclamantei, calitate care însă a încetat odată cu desfacerea contractului de muncă, respectiv la data de 23 decembrie 1992.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, arătând că, deşi prima instanţă a făcut vorbire de sentinţa nr. 1413/1993, a admis acţiunea, că reclamanta nu a făcut dovada că i-ar fi achitat pârâtului suma cu care acesta a contribuit la ridicarea construcţiei, că prin soluţia pronunţată prima instanţă a încălcat calitatea pârâtului de constructor de bună-crcdinţă, acesta neputând fi evacuat în condiţiilc în carc s-a comportat ca proprietar. La 6 septembrie 2007, apelantul a depus o
cerere de completare a motivelor de apel prin care a invocat lipsa calităţii procesuale activc a reclamantei, arătând că aceasta nu este proprietara cantonului, ci doar are în administrare fondul forestier proprietate publică a statului, precum şi cxcepţia inadmisibilităţii cererii în evacuare, arătând că între părţi nu au existat raporturi de locaţiune, motiv pentru care nu este admisibilă acţiunea în evacuare.
Prin decizia civilă nr. 1494 din 20 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul astfel formulat. Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut în esenţă că reclamanta justifică calitatea procesuală activă prin calitatea de administrator al fondului forestier şi, implicit, a cantonului silvic din care se solicită evacuarea, întrucât acţiunea în evacuare nu este rezervată proprietarului, aşa cum pretinde apelantul, ci acelor persoane care sunt titulare ale unui drept în conţinutul căruia intra dreptul de folosinţă asupra unui imobil. In consecinţă, întrucât dreptul de administrare include în conţinutul său juridic dreptul de folosinţă asupra bunului aflat în administrare, reclamanta are calitate procesuală activă în prezenta cauză, prin acţiunea formulată solicitând apărarea într-un mod specific a unui drept pe care îl are în patrimoniu. Ca atare, s-a constatat că este neîntemeiată cxcepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de apelant ca motiv de apel.
Nu s-a reţinut ca întemeiată nici cxcepţia inadmisibilităţii acţiunii în evacuare. în susţinerea acestei excepţii apelantul arăta că acţiunea în evacuare este specifică doar raporturilor locative şi, întrucât între părţi nu au existat astfel de raporturi, nici acţiunea în evacuare nu poate fi promovată. A apreciat instanţa de apel că sunt nefondate aceste susţineri întrucât acţiunea în evacuare este specifică raporturilor de folosinţă a unui imobil, iar nu strict raporturilor de locaţiune, putând fi promovată de orice titular al unui drept carc arc în conţinutul juridic şi dreptul de folosinţă împotriva oricărei persoane care exercită în mod nelegal atributul folosinţei imobilului asupra căruia poartă dreptul respectiv. Susţinerea potrivit căreia în cauză ar putea fi promovată doar acţiunea în revendicare nu poate fi primită pentru considerentul arătat, dar şi în considerarea faptului că acţiunea în revendicare este necesar a fi promovată doar în măsura în carc pârâtul invocă un drept real sau o posesie ca stare de drept, negând dreptul reclamantului. Or, în cauză, pârâtul-apelant nu a invocat vreun drept real asupra imobilului sau o posesie ca stare de drept, ci doar o detenţie precară întemeiată pe calitatca sa constructor de bună-credinţă recunoscută judecătorcşte, calitate carc însă nu îi conferă decât un drept de creanţă.
Pc fondul cauzei, s-a reţinut că, în mod corect, prima instanţă a constatat întemeiată cererea şi a dispus evacuarea pârâtului, întrucât acesta nu a făcut dovada că ar fi titularul unui drept care să îi confere posibilitatea de a folosi cantonul silvic în litigiu. Apelantul susţine că în calitatea sa de constructor de bună-credinţă, calitate recunoscută jude-cătoreşte, ar avea dreptul să locuiască în cantonul silvic menţionat, susţinere ce nu poate fi primită, întrucât constructorul de bună-credinţă nu are un drept de folosinţă asupra bunului construit, ci are un drept de creanţă, respectiv dreptul de a fi despăgubit de proprietarul bunului în condiţiile art. 494 C. civ. Dreptul de creanţă al apelantului a fost stabilit prin sentinţa civilă nr. 1413/1993, aşa încât, de la momentul la care aceasta sentinţă a devenit executorie, apelantul a avut posibilitatea să execute silit reclamanta pentru creanţa respectivă, iar faptul că nu a făcut acest lucru nu îi conferă vreun alt drept care să justifice rămânerea sa în folosinţa bunului.
împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul-pârât, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, s-a susţinut în esenţă că:
I. In mod eronat instanţa de apel a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în evacuare. După cum se poate constata, intimata-reclamantă a solicitat instanţei de fond să dispună evacuarea recurentului-pârât din imobilul în cauza, motivând că îl ocupă abuziv şi fară titlu, că părţile nu au încheiat niciodată un contract de locaţiune şi că imobilul face parte din fondul forestier proprietate publică a statului român. Susţine recurentul că între obiectul cauzei şi motivarea acţiunii de fond există o evidentă contradicţie: prin obiectul său acţiunea este în evacuare, dar motivarea aparţine acţiunii în revendicare, după natura dreptului şi scopul urmărit. Cele două acţiuni prezintă, însă, deosebiri esenţiale. Acţiunea în revendicare este una reală, prin care reclamantul cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat şi, pe cale de consecinţă, să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului. Această acţiune reală serveşte la realizarea dreptului de proprietate, în condiţiile în care reclamantul-proprietar este lipsit de posesia asupra bunului, iar pârâtul exercită aceasta posesie, având atât ani mus, cât şi corpus.
Acţiunea în evacuare, pe de altă parte, este o acţiune personală care prezumă că reclamantul întruneşte în persoana sa toate prerogativele dreptului de proprietate, inclusiv posesia, însă nu are detenţia asupra bunului, iar pârâtul deţine bunul, însă nu în numele său, ci în numele proprietarului, neavând ani mus sibi habencii. Fondată pc
prevederile art. 1410 şi urm. C. civ., acţiunea în evacuare este specifică raporturilor juridice de locaţiune. Raporturile juridice din materia locaţiunii sunt raporturi de obligaţii. Se observă, astfel, că prin acţiunea în revendicare se urmăreşte obţinerea posesiei asupra bunului de la posesorul neproprietar, iar prin acţiunea în evacuare se doreşte obţinerea detenţiei bunului.
In cauza de faţă, între părţi nu au existat raporturi de obligaţii derivate din locaţiune, ci raporturi de drept real, constând în exercitarea („abuziv şi fară titlu”, aşa cum motivează intimata-reclamanta) de către pârât a posesiei asupra imobilului proprietatea publică a statului
român. In raport de acestea, consideră recurentul că dreptul real de proprietate nu poate fi apărat decât pe calea acţiunii în revendicare, nicidecum pe calea acţiunii în evacuare. Instanţa de fond a admis în mod eronat acţiunea intimatei-reclamante, stabilind, fară a avea acest drept, caracterul de acţiune în revendicare al petitului, dar eludând legea taxelor de timbru (avându-se în vedere că intimata avea obligaţia de a timbra la valoarea bunului revendicat), iar instanţa de apel a menţinut aceasta soluţie nelegală.
II. In privinţa fondului cauzei, arată recurentul că, în calitate de constructor de bună-credinţă, calitate recunoscută de către instanţele judecătoreşti, a edificat, cu acordul intimatei-reclamante, pc terenul cu o suprafaţă de 310 mp proprietatea acesteia, o construcţie cu destinaţia de locuinţă personală, locuind în aceasta de circa 20 de ani. Compor-tându-se ca un proprietar, cu bună-credinţă, a înregistrat construcţia pe rolul fiscal al Administraţiei Financiare a comunei Pantelimon, plătind taxele şi impozitele legale aferente, începând din anul 1995. Dacă, în ceea ce priveşte terenul pe care este edificată construcţia, acesta este inclus în amenajamentul silvic, făcând, astfel, parte din fondul forestier proprietate publică, aceasta prezumţie legală nu este incidenţă şi în cazul construcţiei.
Nu sunt întemeiate susţinerile intimatei-reclamante că aceasta ar fi, la rândul său, inclusă în amenajamentul silvic, ca locuinţă de serviciu, având în vedere că, de mai bine de 16 ani, aceasta nu a înţeles să îşi mai exercite atribuţiunile de administrare cu care a fost învestită prin dispoziţiile Codului silvic. Desigur, nimic nu o împiedică pe intimata-reclamantă să îi permită în continuare folosirea locuinţei, în condiţiile tacitei relocaţiuni (art. 143 C. civ.), care este fară termen, dar, în această situaţie, acţiunea în evacuare trebuia sancţionată, de către instanţa de fond, cu respingerea ca prematură, în lipsa unei prealabile
puneri în întârziere. In fapt, Direcţia Silvică Bucureşti nu a făcut, în
această ultimă perioadă (16 ani), niciun act în administrarea respectivului amenajament silvic şi nicio diligenţă vizând obţinerea posesiei asupra construcţici şi a terenului în cauză. Intervine, aşadar, în cauză, prezumţia extincţiei prin neuz a caracterului de locuinţă de serviciu pentru construcţie, sancţionată, pe cale de consecinţă, prin respingerea acţiunii în evacuare din lipsa legitimului interes în promovarea acesteia.
La data de 22 mai 2008, recurentul a depus memoriul intitulat „completare la motivele de recurs” prin care a înţeles să invoce următoarele excepţii:
1. Excepţia tardivităţii introducerii acţiunii reclamantei, motivată de faptul că prin art. 2, 6, 7 din Decretul 167/1958 este prevăzut -pentru acţiunile cu caracter patrimonial, ca şi pentru cele întemeiate pe obligaţia de a face - un termen de 3 ani. Cum sentinţa civilă nr. 1413, prin care s-a constatat că recurentul este constructor de bună-credinţă, a rămas definitivă şi irevocabilă în anul 1993, introducerea acţiunii în evacuare la 15 ani după această hotărâre încalcă termenul de prescripţie.
2. Excepţia lipsei calităţii de reprezentant, faţă de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea 46/2008 privind Codul silvic carc prevăd că fondul forestier poate fi proprietate publică a unităţilor administraţiv-terito-riale, proprietate publică a statului, proprietate privată a unităţilor administrativ-teritoriale sau proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice. Prin art. 10 alin. (2) din acelaşi act normativ se arată că administrarea pădurilor se realizează prin ocoalc silvice. In prezent, pădurea Pustnicu este administrată de ocolul silvic Brăneşti, ceca ce demonstrează că reclamanta nu este administratorul pădurii şi, prin urmare, nu are calitate de reprezentant în proces.
3. Excepţia lipsei calităţii procesuale active, reclamanta afirmând în mod fals că dreptul de proprietate asupra pădurii este reprezentat de amenajamentele silvice, în condiţiile în care art. 19 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 prevede că modul de gestionare a pădurilor se realizează prin amenajamente silvice care au o valabilitate de 10 ani. Prin urmare, proprietatea nu este reprezentată prin aceste amenajamente, care oricum sunt expirate - fiind întocmite în anul 1987 conform probelor administrate. Simpla afirmaţie a reclamantei în sensul că această pădure ar fi în proprietatea publică a statului român, nedovedită prin acte de proprietate, nu o legitimează procesual activ. Dovada dreptului de proprietate trebuie făcută în condiţiile art. 480 C. civ.
4. Excepţia lipsei de obiect motivată de pârâtul-recurent în sensul că a fost predat cantonul nr. 18 Pustnicu şi a fost eliberat odată ce acesta nu a mai lucrat în funcţia de pădurar, iar locuinţa de serviciu a fost demo
lată în anul 1977 datorită stării avansate de uzură în carc se afla, acum existând o locuinţă nouă deţinută în proprietate de cătrc recurent.
Intimata a formulat întâmpinare, pe această calc susţinând în esenţă că nu se poate reţine o excrcitarc a unei posesii utile de cătrc recurentul-pârât asupra imobilului-construcţie canton silvic Pustnicii deoarece bunurile proprietate publică nu pot fi uzucapate, acestea fiind inalienabile. Dovada naturii juridice a acestui teren o constituie înscrisul „amenajamentul silvic al Ocolului Brăneşti”, care reprezintă titlul de proprietate al statului potrivit prevederilor Legii 46/2008. Mai susţine intimata că nu sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii şi pentru faptul că recurentul-pârât nu a exercitat o posesie utilă şi nu deţine un just titlu. Sentinţa civilă nr. 1413/1993 nu constituie just titlu pentru că prin aceasta se recunoaşte numai calitatea pârâtului-recurent de constructor de bună-credinţă, iar nu calitatea de proprietar asupra construcţiei.
In privinţa excepţiei lipsei de reprezentant, susţine intimata, netemeinicia acesteia prin raportare la prevederile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 46/2008 şi ale art. 9 alin. (1), (2) şi (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, aprobat prin H.G. nr. 1105/2003, norme în raport de care Regia Naţională a Pădurilor Romsilva are calitate legală de administrator al fondului forestier proprietate publică a statului. Prin hotărârea de Guvern menţionată s-a delegat competenţa de reprezentare în teritoriu a intereselor Regiei cătrc direcţiile silvice. Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale activc se susţine, de asemenea, netemeinicia raportat la faptul că reclamanta are calitatca de administrator al fondului forestier proprietate publică a statului evidenţiat în amenajamcntele silviec în vigoare potrivit dispoziţiilor art. 6 lit. A şi art. 9 alin. (2) din
H.G. nr. 1105/2003. In susţinerea intimatei, este nefondată şi excepţia lipsei de obiect, invocată de către recurent, în condiţiile în care obiectul material al acţiunii introductive este în fiinţă, acesta fiind reprezentat de cantonul silvic nr. 18 Pustnicii.
Analizând excepţiile invocate de către recurent, precum şi recursul declarat împotriva hotărârii instanţei de apel, în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de limitele impuse prin art. 304 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Dintre cxcepţiile invocate de cătrc recurcnt - carc se impun a fi analizate corespunzător exigenţelor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. -Curtea apreciază că trebuie analizată cu precădere excepţia lipsei calităţii procesuale activc pentru că aceasta se referă la una dintre condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, aşa încât în ipoteza în care
s-ar constata temeinicia ei ar însemna că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute pentru legala învestire a instanţei cu judecarea pricinii, devenind nerelevante orice alte neregularităţi procedurale de natură a împiedica judecata însăşi a acţiunii promovate. Această chestiune este evident în strânsă legătură cu aceea referitoare la calitatea de reprezentant, însă şi aprecierea asupra calităţii de reprezentant implică stabilirea în prealabil a persoanei care justifică legitimarea procesuală de a pretinde pârâtului să îi predea folosinţa imobilului construcţie (consecinţă specifică oricărei acţiuni în evacuare).
Curtea observă că verificarea legitimării procesuale active a recla-mantei-intimate trebuie făcută prin raportare atât la momentul sesizării instanţei, cât şi la obiectul concret al litigiului, şi anume la cererea de evacuare formulată de către reclamantă şi la argumentele evocate de aceasta în privinţa modului în care pârâtul-recurent a dobândit folosinţa imobilului-construcţie din care se solicită evacuarea şi a împrejurării că a încetat să mai existe raporturile juridice (de muncă) care au determinat o atare transmisiune. Astfel, recurentul-pârât înţelege să argumenteze excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamatei prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 46/2008, act normativ care nu era în vigoare la data la care reclamanta a promovat acţiunea în evacuare pendinte.
Calitatea procesuală, fiind una dintre condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, se analizează în mod necesar corespunzător contextului legislativ existent la momentul la care respectiva acţiune a fost înregistrată pe rolul instanţei, numai astfel putându-se da eficienţă principiului neretroactivităţii legii consacrat prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi prin art. 1 C. civ. Cum potrivit Legii nr. 26/1996 -Codul silvic - în vigoare la data de 21 martie 2005 (când a fost promovată acţiunea pendinte) nu era reglementat un drept de proprietate publică aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale asupra fondului forestier distinct de cel ce aparţinea statului, iar pârâtul-recurent primise folosinţa imobilului în litigiu de la instituţia reclamantă în considerarea unor raporturi de muncă ce s-au derulat anterior între aceştia, legitimarea procesuală activă a reclamantei în demersul prin care tinde la redobândirea folosinţei bunului apare ca fiind pe deplin justificată. Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin art. 10 din Legea nr. 26/1996, era stabilit în mod expres că „administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se realizează prin Regia Naţională a Pădurilor”, un atare drept de administrare incluzând atributul folosinţei pretins de către instituţia reclamantă.
Modificările legislative ce au avut loc în cursul procesului pendinte, corespunzător prevederilor art. 7 din Legea nr. 46/2008, puteau să
conducă cel mult la o constatare în sensul transmisiunii calităţii procesuale, dar numai în condiţiilc în carc s-ar fi dovedit împrejurarea că imobilul în litigiu, respectiv ocolul silvic în care este amplasat, ar fi trecut în patrimoniul public (sau chiar privat) al unităţii administraţi v-tcritoriale pc al cărci teritoriu se află situat.
Potrivit art. 16 din Legea nr. 26/1996 „Modul de gospodărire a fondului forestier proprietate publică se reglementează prin amena-jamentele silvice. Acestea constituie bază a cadastrului forestier şi a titlului de proprietate al statului şi stabilesc, în raport cu obiectivclc ecologice şi social-economice, ţelurile de gospodărire şi măsurile necesare pentru realizarea lor." Astfel, extrasele certificatc ale amena-jamentelor silvice depuse de către reclamanta-intimată (ultimul dintre ele fiind corespunzător anului 2001, şi nu anului 1987 cum pretinde recurentul-pârât) sunt pe deplin relevante în a proba apartenenţa imobilului în litigiu la domeniul proprietăţii publice a statului, asupra căruia reclamanta are dreptul de administrare.
In ceea ce priveşte calitatea reclamantei de reprezentant al titularului dreptului, Curtea constată că şi sub acest aspect trebuie avut în vedere momentul sesizării instanţei cu acţiunea în evacuare şi cadrul legislativ de la acea dată carc - astfel cum s-a reţinut în considerentele expuse pe larg în analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale active -conferea acesteia dreptul de administrare asupra fondului forestier aflat în proprietatea publică a statului - titular al dreptului subiectiv -dar şi prevederile art. 9 alin (1) şi (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, aprobat prin H.G. nr. 1105/2003, conform cărora „Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva are în structura sa unităţi fară personalitate juridică - direcţii silvice (...). Directorii şi consilierii juridici ai unităţilor fară personalitate juridică din structura Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva reprezintă interesele şi îndeplinesc atribuţiile acesteia pc raza teritorială în carc sunt organizate acestc unităţi.”
Sesizând instanţa cu acţiunea în evacuare de faţă, şi susţinând această acţiune, directorul Direcţiei Silviec Bucurcşti, şi respectiv consilierii juridici ai acestei Direcţii silvice au acţionat cu respectarea mandatului legal acordat prin actul normativ menţionat, aşa încât nu poate fi reţinută lipsa calităţii de reprezentant. Chestiunea legată de existenţa sau neexistenţa obiectului acţiunii, carc implică şi determinarea acestuia se impune a fi analizată prioritar faţă de „excepţia tardivităţii" în conţinutul cărci recurentul invocă practic prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune pentru că şi această din urmă excepţie implică o analiză corespunzătoare obiectului ce se va determina.
Invocând „excepţia lipsei de obiect”, recurentul pretinde, pe de o parte, că a predat şi eliberat cantonul 18 Pustnicu, iar, pc de altă parte, că locuinţa de serviciu a fost demolată în anul 1977, în prezent existând o construcţie nouă. Asemenea susţineri, pe lângă faptul că sunt contradictorii, se depărtează de obiectul cererii concret formulată de către reclamantă. în speţă, reclamanta a solicitat ca pârâtul-recurent să fie obligat să elibereze imobilul construcţie existent pentru că nu justifică vreun drept asupra acestuia.
Pârâtul-recurent, prin toate susţinerile făcute în timpul procesului, a recunoscut că ocupă construcţia care există în prezent, înţelegând însă să opună reclamantei dreptul său de a folosi respectivul bun fundamentat pe sentinţa civilă nr. 1413/1993, pronunţată de Judecătoria Buftea. într-un astfel de context, este lipsită de relevanţă împrejurarea că pârâtul a predat sau nu reclamantei gestiunea avută în timpul ocupării funcţiei de pădurar, chestiunea litigioasă fiind legată de legitimitatea ocupării de către acesta, în prezent, a imobilului existent pe amplasamentul cantonului silvic 18 Brăneşti. Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, „dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege” iar conform art. 3 din acelaşi act normativ „termenul prescripţiei este de 3 ani (...)”. în art. 6 al aceluiaşi decret se face vorbire de prescripţia dreptului de a cere executarca silită. în speţă, prin acţiunea promovată de către reclamantă se tinde la valorificarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, şi anume folosinţa.
Ca şi în cazul acţiunii prin care se apără dreptul de proprietate -acţiunea în revcndicarc - carc este imprescriptibilă extinctiv, şi aceea în care se reclamă încălcarea unui dezmembrământ al acestui drept real este imprescriptibilă, cel căruia i se opune o astfel de pretenţie neputându-se prevala de prevederile Decretului nr. 167/1958 spre a o paraliza. Altfel spus, în speţă nefiind vorba de o acţiune patrimonială sau de una prin care se urmăreşte condamnarea pârâtului la executarea unei obligaţii (legale sau contractuale) de a executa o anumită prestaţie, nu îşi găsesc aplicarc prevederile Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă. Este lipsită de relevanţă, din această perspectivă, sentinţa civilă nr. 1413/1993 a Judecătoriei Buftea care confcră un drept de creanţă recurentului-pârât împotriva reclamantei-intimate, fară a produce vreo consccinţă asupra dreptului real apărat în speţă prin acţiunea în evacuare.
Faţă de aceste considerente, Curtea constată că este neîntemeiată şi cxcepţia prin carc recurentul invocă „tardivitatea” formulării acţiunii. Soluţia de respingere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, pronun-
ţaţă de instanţa de apel, este corectă în condiţiile în care - astfel cum s-a reţinut în analiza excepţiilor referitoare la calitatea procesuală activă şi calitatea de reprezentant - reclamanta urmăreşte redobândirea atributului folosinţei, corespunzător dreptului de proprietate publică a statului pentru care are un drept de administrare dat prin lege. In criticile pe care recurentul le aduce acestei soluţii, porneşte de la premisa greşită că reclamanta apără în speţă însuşi dreptul de proprietate, situaţie care nu este însă reală.
De altfel, recurentul însuşi recunoaşte - în dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs - că părţile erau, la data promovării acţiunii, în situaţia tacitei relocaţiuni, această situaţie fiind dată de împrejurarea că acesta a ocupat imobilul în calitate de chiriaş pe perioada ocupării postului de pădurar [potrivit atât art. 51 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 5/1973, cât şi art. 51 din Legea nr. 114/1996 între angajatorul deţinător al locuinţei de serviciu şi angajatul căruia primul îi asigură beneficiul unei asemenea locuinţe încheindu-se contract de închiriere], iar ulterior încetării acestor raporturi de muncă nu s-a mai încheiat vreo altă convenţie prin care reclamanta să îşi exprime acordul pentru folosinţa bunului de către recurentul-pârât.
Este lipsită de suport susţinerea recurentului în sensul că instanţa de fond ar fi stabilit că acţiunea pendinte are caracterul unei acţiuni în revendicare; nici considerentele şi nici dispozitivul hotărârii nu cuprind elemente care să conducă la concluzia că instanţa ar fi judecat acţiunea corespunzător unei asemenea calificări. Efectele sentinţei civile nr. 1413/1993 a Judecătoriei Buftea au fost judicios apreciate de instanţa de apel, ca şi de aceea de fond, ca reprezentând un titlu ce conferă recurentului un drept de creanţă.
Nu are niciun fundament susţinerea recurentului potrivit căreia respectiva hotărâre judecătorească i-ar conferi un drept de proprietate asupra imobilului-construcţie în litigiu, împrejurarea că diferite instituţii aparţinând administraţiei locale au înregistrat respectiva hotărâre şi au încasat impozite şi taxe în raport de aceste înregistrări nefiind aptă să confere acestuia drepturi mai largi decât rezultă din însuşi conţinutul hotărârii.
Neexercitarea de către reclamanta-intimată a dreptului de a pretinde recurentului-pârât predarea folosinţei imobilului, respectiv tolerarea acestuia în imobil timp de aproximativ 16 ani nu pot avea drept consecinţă pierderea acestui drept prin neuz sau „extincţia prin neuz a caracterului de locuinţă de serviciu”, neexistând temei legal pentru reţinerea unor astfel de sancţiuni juridice.
Nici prcmaturitatca cercrii de cvacuarc nu poate fi reţinută, corespunzător situaţiei existenţei unei tacite relocaţiuni, în condiţiilc în carc prin efectul cererii de chemare în judecată s-a realizat punerea în întârziere (anunţarea concediului) a locatarului, legiuitorul - prin art. 1436 alin. (2) C. civ. sau prin vreo altă normă - necondiţionând declanşarea procedurilor judiciare de redobândire a folosinţei bunului închiriat de denunţarea prealabilă a unei astfel de locaţiuni.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Curtea - în opinie majoritară - apreciază nefondate atât excepţiile invocate (ca şi motive de recurs de ordine publică) de către recurent, cât şi criticile aduse deciziei recurate şi a dispus, potrivit dispoziţiilor art. 31 C. proc. civ., respingerea recursului astfel susţinut.
Decizia instanţei de recurs a fost pronunţată cu opinia separată a unui membru a completului de judecată, motivată astfel:
Prin completarea la motivele de recurs, pârâtul a invocat excepţia de ordine publică a lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei, pretinzând că, în prezent, administrarea pădurilor se realizează prin ocoalc silvice, astfel cum rezultă din prevederile art. 7 alin. (1) coro-
borat cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 46/2008. In drept, excepţia invocată vizează de fapt lipsa capacităţii procesuale active de folosinţă a reclamantei. Conform art. 41 alin. (1) C. proc. civ., oriec persoană carc arc folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată, iar conform art. 42 C. proc. civ., persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate, ori autorizate în chipul arătat în legile sau statutele carc rânduiesc capacitatca sau organizarea lor. In speţă, acţiunea este intentată şi susţinută pe tot parcursul ci de cătrc Direcţia Silvică Bucureşti, prin directorul şi consilierul juridic al acestei instituţii. La dosarul cauzei nu există nicio dovadă din partea Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, precum că ar fi autorizat sau şi-ar fi însuşit acţiunea.
Or, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic -fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, regia autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Totodată, conform art. 12 din aceeaşi lege, fondul forestier proprietate publică a unităţilor administrativ - teritoriale se administrează prin ocoale silvice private, iar în baza art. 13 alin. (1), pentru fondul forestier proprietate privată a persoanelor fiziec şi juridice administrarea şi/sau serviciilc silvice, după
caz, se realizează prin ocoale silvice private, carc funcţionează similar asociaţiilor şi fundaţiilor sau pc bază de contract cu alte ocoalc silviec.
In aplicarca prevederilor legii, prin hotărârea 1105 din 25 septembrie 2003 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor -Romsilva, s-a stabilit în mod expres, prin art. 2 că Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva este persoană juridică. Totodată, prin art. 9 din acelaşi nou act normativ s-a stipulat în mod expres că Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva are în structura sa unităţi fară personalitate juridică - direcţii silvice etc. Faptul că prin alin. (2) al aceluiaşi articol se menţionează că directorii şi consilierii juridici ai unităţilor fară personalitate juridică din Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva reprezintă interesele şi îndeplinesc atribuţiile acesteia pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unităţi, nu conferă personalitate juridică direcţiilor silvice şi nu le îndreptăţeşte pe acestea să-şi asume drepturi şi obligaţii şi să stea în justiţie în nume propriu. Atribuţiile sus-citate vizează cxercitarca dreptului de administrare, şi nu a drepturilor persoanelor juridiec înseşi ce vizează actc de dispoziţie, cum este şi
prezenta cererc de chemare în judceată. In consecinţă, acţiunea putea fi intentată, fie de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, fie de ocolul silvic, în funcţie de titularul dreptului de administrare, şi nici într-un caz de cătrc direcţia silvică.
Cum Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva nu şi-a însuşit acţiunea nici în faza recursului, aceasta trebuia să fie respinsă pentru lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridiec, sens în care se impunea admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei.
Notă: Soluţionând excepţia lipsei de obiect, instanţa de recurs menţionează că „prin acţiunea promovată de către reclamantă se tinde la valorificarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, şi anume folosinţa. Ca şi în cazul acţiunii prin care se apără dreptul de proprietate - acţiunea în revendicare - care este imprescriptibilă extinctiv, şi aceea în care se reclamă încălcarea unui dezmembrământ al acestui drept real este imprescriptibilă, cel căruia i se opune o astfel de pretenţie neputându-se prevala de prevederile Decretului nr. 167/1958 spre a o paraliza”
în realitate, reclamanta nu poate valorifica un dezmembrământ al dreptului de proprietate, pentru că nu există un astfel de dezmembrământ constituit. Se tinde la apărarea dreptului de proprietate publică al statului asupra fondului forestier, pârâtul încălcând un atribut ce face parte din conţinutul acestui drept, respectiv atributul folosinţei (ius utendi).
| ← Inexistenţa stării de proprietate comună pe cote-părţi... | Imobil deţinut de un cetăţean german pe teritoriul României,... → |
|---|
