Imobil deţinut de un cetăţean german pe teritoriul României, preluat de către U.R.S.S. ca despăgubire de război, în temeiul Conferinţei de la Potsdam din 1945.
| Comentarii |
|
Calificarea transmiterii ulterioare către Statul român. Notificarea fostului proprietar adresată deţinătorului actual, în temeiul Legii nr. 10/2001
Constituţia României din 1923 C. civ., art. 477, art. 481 Legea nr. 91/19451} Legea nr. 15/1990 Legea nr. 99/1999 Legea nr. 10/2001, art. 1 alin. (1)2), art. 2 alin. (2)3), art. 20 alin. (1)4), art. 27 alin. (1), art. 46 alin. (2)
Decretul-lege nr. 182/1946
Situaţia juridică a imobilului nu permite să se conchidă că imobilul ar fi fost preluat de un stat terţ înainte de 6 martie 1945 şi că, pentru acest motiv, nu ar fi făcut obiectul unei preluări abuzive
din partea Statului român în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001. Astfel, „fabrica de ciorapi şi lenjerie” aparţinând cetăţeanului german a fost trecută în administrarea şi supravegherea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice, printr-o decizie emisă în temeiul prevederilor art. 2 din Legea nr. 91/1945, prin care s-a înfiinţat C.A.S.B.I., în aplicarea prevederilor Conferinţei de la Potsdam privitoare la preluarea, cu titlu de despăgubiri de război, a bunurilor aparţinând statelor inamice şi resortisanţilor acestora, persoane fizice şi persoane juridice.
Ulterior, în temeiul art. 1 din Decretul-lege nr. 182/1946 (M. Of. nr. 70 din 23 martie 1946), „toate activele germane, aflătoare pe teritoriul României: acţiunile, activele societăţilor pe acţiuni, activele întreprinderilor industriale şi comerciale şi ale altor întreprinderi, averea mobilă şi imobilă, orice alte valori, precum şi drepturile şi interesele aparţinând persoanelor juridice şi persoanelor fizice germane, care, în conformitate cu hotărârile Conferinţei de la Potsdam, au trecut în proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, se predau instituţiunilor împuternicite de Guvernul U.R.S.S., indicate de Comisia Aliată de Control din România”. Totodată, conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, predarea către Uniunea Sovietică a activelor germane se efectuează potrivit listelor întocmite de C.A.S.B.I., înfiinţată prin Legea nr. 91 din 9 februarie 1945.
Este de adăugat că, la data de 23 august 1944, a fost repusă în vigoare Constituţia din 1923, ale cărei dispoziţii garantau proprietatea privată, permiţând exproprierea numai pentru o utilitate publică, cu o justă şi prealabilă despăgubire. Aceste dispoziţii reiterau, la nivel constituţional, prevederile art. 481 C. civ. Or, în raport cu cele mai sus expuse, nu se poate stabili în ce mod a dobândit U.R.S.S. dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, dat fiind faptul că prevederile Conferinţei de la Potsdam, ca izvor de drept internaţional public, nu pot fi creditate cu acest efect juridic.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5974 din 16 iunie 2006, nepublicată
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 3440/2003 la Tribunalul Bucureşti, reclamanta B.D.M. a chemat în judecată pârâta SC A. SA, solicitând ca instanţa să pronunţe o hotărâre prin care să dispună anularea deciziei nr. 481 din 30 iulie 2003 emise de societatea pârâtă, obligarea acesteia din urmă la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 4, compus din teren în suprafaţă de 6.770 mp. şi construcţiile situate pe acesta. în motivarea cererii, s-a arătat că recla
manta a formulat, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, o notificare prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului anterior menţionat, întemeindu-se pe calitatea de moştenitoare a fostului proprietar D.A., precum şi pe inexistenţa unui titlu valabil de preluare în favoarea Statului român, de la care imobilul a fost dobândit de către pârâtă potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza Legii nr. 99/1999.
Prin sentinţa civilă nr. 761 din 19 decembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că imobilul solicitat de reclamantă a trecut în proprietatea U.R.S.S., ca activ german, cu titlu de despăgubiri de război, în baza Conferinţei de la Potsdam din 12 septembrie 1944, fară ca reclamanta să poată demonstra existenţa unei prevederi legale în sensul că la data la care U.R.S.S. nu ar mai avea nevoie de bun, acesta urma să revină în proprietatea autorului reclamantei. Pe această bază, instanţa a apreciat că nu s-ar putea trage decât concluzia că bunul a fost abandonat pe teritoriul României, ceea ce ar face aplicabile dispoziţiile art. 477 C. civ. privind preluarea
bunurilor vacante şi fară stăpân. In consecinţă, a mai reţinut prima instanţă, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile imobilului care a făcut obiectul notificării formulate de reclamantă deoarece Conferinţa de la Potsdam, ca temei al preluării bunului, este anterioară datei de 6 martie 1945, iar beneficiarul preluării nu a fost statul român ori o altă persoană juridică din dreptul intern, ci Uniunea Sovietică.
In considerentele sentinţei pronunţate, tribunalul a mai reţinut, cu titlu de argument subsidiar, că nu s-a făcut dovada că participarea statului român la capitalul social al societăţii comcrciale pârâte este cel puţin egală cu valoarea imobilului în discuţie, dovadă esenţială pentru a justifica incidenţa art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca dispoziţie legală de natură să fundamenteze măsura reparatorie a restituirii în natură, măsură solicitată de reclamantă. Totodată, susţinerile formulate de reclamantă în legătură cu nelegal itatea procedurii de privatizare a societăţii pârâte şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu au fost examinate de tribunal, arătându-se că reclamanta putea să le facă numai în cadrul acţiunii în nulitate reglementate la art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în care această lege era în vigoare la data pronunţării sentinţei. De altfel, a mai apreciat tribunalul, susţinerea că pârâta, ca efect al nelegalităţii operaţiunii de privatizare, nu ar fi proprietara actuală a imobilului nu ar fi favorabilă intereselor reclamantei deoarece o asemenea constatare nu ar face decât să împiedice, odată mai
mult, soluţia restituirii în natură, căci societatca pârâtă nu ar putea juri-diceşte dispune de un imobil ce nu îi aparţine.
împotriva sentinţei civile nr. 761 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a declarat apel reclamanta, apel înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 1002/civ/2004. Prin decizia nr. 279/A din 18 mai 2004, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VlI-a civilă şi pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel s-a întemeiat, în esenţă, pe considerentele sentinţei apelate. Astfel, s-a reţinut, prin decizia pronunţată, că temeiul preluării bunului de la autorul reclamantei îl reprezintă prevederile Conferinţei de la Potsdam, puse în aplicare prin Legea nr. 91/1945, iar beneficiarul preluării este un stat terţ (Uniunea Sovietică) ceea ce, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, înlătură incidenţa acestei legi reparatorii speciale. Din această perspectivă, împrejurarea că imobilul nu figurează în evidenţele Primăriei Municipiului Bucureşti nu reprezintă decât o confirmare a faptului că el nu a fost preluat de statul român de la fostul proprietar, aşa cum susţine reclamanta.
Criticile privind nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului emis în favoarea societăţii pârâte au fost respinse în virtutea caracterului său declarativ, instanţa de apel apreciind că dreptul de proprietate s-a născut în patrimoniul societăţii comerciale încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990. Au fost menţinute, de asemenea, considerentele din sentinţa apelată privind necompetenţa instanţelor învestite cu verificarea aplicării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cu privire la cercetarea legalităţii operaţiunilor de privatizare:
împotriva deciziei nr. 279/A din 18 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a Vil-a civilă şi pentru litigii de muncă şi asigurări
sociale, a declarat recurs reclamanta, recurs înregistrat pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, sub nr. 39004/1/2004. Recursul a fost întemeiat în drept pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - „instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia” - şi de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. -„hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Prima critică formulată de reclamantă are în vedere constatarea pe care ambele instanţe au facut-o prin hotărârile pronunţate în cauză, în
sensul că nu sunt aplicabilc în speţă dispoziţiile Legii nr. 10/2001, condiţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) din această lege, sub aspectul datei de preluare a bunului imobil şi al autorului preluării nefiind
întrunite. In argumentarea acestei prime critici, recurenta-reclamantă arată că, potrivit Legii nr. 91 din 10 februarie 1945, Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.) are ca atribuţii administrarea bunurilor mobile şi imobile aparţinând persoanelor prevăzute de art. 8 din Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, supraveghind şi controlând administrarea averilor întreprinderilor deţinute de statele german şi ungar, precum şi de resortisanţii lor, persoane fizice şi persoane juridice.
In confirmarea celor menţionate în legea amintită, din adresa emisă la 19 ianuarie 1948 de Administraţia întreprinderilor şi a Averilor Sovietice din România rezultă că fabrica de ciorapi A. se afla în acel moment nu în proprietatea, ci doar în administrarea C.A.S.B.I. Trecerea bunului în proprietatea Uniunii Sovietice a avut loc după 6 martie 1945, în baza Legii nr. 182/1946 şi a Jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 388/1946, iar, după retragerea trupelor sovietice din România, imobilul, potrivit susţinerii reclamantei, a reintrat în proprietatea autorului acesteia, D.A.
împrejurarea că, aşa cum rezultă şi din istoricul de rol fiscal emis sub nr. 6234/1377 din 21 februarie 2002 de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniului Proprietăţii - Cadastru, nu se cunoaşte modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului nu conduce la concluzia că bunul nu ar fi fost preluat niciodată de statul român, ci la aceca că această preluare, incontestabilă în sine, s-a făcut fară niciun titlu. Sunt, în consecinţă, incidente în cauză dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fară titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
O a doua critică formulată de recurenta-reclamantă se referă la faptul că în mod greşit instanţele au constatat inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul solicitat prin notificare. Se arată, sub acest aspect, că din actele depuse la dosar nu rezultă că societatea pârâtă ar fi fost integral privatizată, această situaţie fiind singura în care dobândirea imobilului de către societate, dacă se face cu bună-credinţă, s-ar opune restituirii în natură.
Cea de-a treia critică vizează constatarea de către instanţele de fond a calităţii de proprietar a socictăţii pârâte pc baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Recurenta-reclamantă citcază, în
susţinerea acestei critici, o decizie pronunţată de Secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie prin care se statuează asupra irelevanţei certificatului de atestarea dreptului de proprietate în cazul în care bunul la care se referă acesta se dovedeşte a fi fost preluat fară titlu valabil.
în contextul aceleiaşi critici, recurenta-reclamantă arată că instanţele învestite cu verificarea modului în care unitatea notificată a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 au datoria să examineze legalitatea procedurii de privatizare atunci când această unitate invocă drept temei al refuzului de restituire în natură existenţa unui titlu de proprietate derivat dintr-o asemenea procedură, aşa cum o face pârâta în cauza de faţă. Pornind de la această premisă, recurenta-reclamantă procedează, în motivarea recursului, la o argumentare detaliată a încălcării dispoziţiilor Legii nr. 99/1999 prin procedura de privatizare în cadrul căreia societatea pârâtă a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
înalta Curte va admite recursul, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.
Prima critică formulată de reclamantă este întemeiată, întrucât situaţia juridică a imobilului, astfel cum este relevată ea de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu permite să se conchidă, aşa cum au făcut-o instanţele de fond, că imobilul ar fi fost preluat de un stat terţ înainte de 6 martie 1945 şi că, pentru acest motiv, nu ar fi făcut obiectul unei preluări abuzive din partea Statului român în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, prin Decizia nr. 8868 din 5 iunie 1945 a Directorului C.A.S.B.I., întreprinderea A. Bucureşti, „fabrică de ciorapi şi lenjerie” (poziţia nr. 1 din Anexa nr. 1 la decizie) a fost trecută în administrarea şi supravegherea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice. Printre bunurile aparţinând acestei întreprinderi se afla şi terenul împreună cu construcţia formată din parter şi etaj, situate la sediul societăţii menţionate şi înscrise pe numele acesteia în cartea funciară, pe temeiul unor succesive contracte de vânzare-cumpărare şi ordonanţe de adjudecare la licitaţie publică. Această decizie a fost emisă în temeiul prevederilor art. 2 din Legea nr. 91/1945, prin care s-a înfiinţat C.A.S.B.I., în aplicarea prevederilor Conferinţei de la Potsdam privitoare la preluarea, cu titlu de despăgubiri de război, a bunurilor aparţinând statelor inamice şi resortisanţilor acestora, persoane fizice şi persoane juridice.
Ulterior, în temeiul art. 1 din Decretul-legc nr. 182/1946, publicat în M. Of. nr. 70 din 23 martie 1946, „toate activele germane, aflătoare
pc teritoriul României: acţiunile, activcle societăţilor pe acţiuni, activele întreprinderilor industriale şi comerciale şi a altor întreprinderi, averea mobilă şi imobilă, orice alte valori, precum şi drepturile şi interesele aparţinând persoanelor juridice şi persoanelor fizice germane, care în conformitate cu hotărârile Conferinţei de la Potsdam, au trecut în proprietatea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, se predau instituţiunilor împuternicite de Guvernul U.R.S.S., indicate de Comisia Aliată de Control din România." Totodată, conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, predarea către Uniunea Sovietică a activelor germane se efectuează potrivit listelor întocmite de C.A.S.B.I. înfiinţată prin Decretul-lege nr. 91 din 9 februarie 1945. Este de adăugat că, la data de 23 august 1944, a fost repusă în vigoare Constituţia din 1923, ale cărei dispoziţii garantau proprietatea privată, permiţând exproprierea numai pentru o utilitate publică, cu o justă şi prealabilă despăgubire. Aceste dispoziţii reiterau, la nivel constituţional, prevederile art. 481 C. civ.
Or, în raport cu cele mai sus expuse, nu se poate stabili în ce mod a dobândit U.R.S.S. dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, dat fiind faptul că prevederile Conferinţei de la Potsdam, ca izvor de drept internaţional public, nu pot fi creditate cu acest efect juridic. Includerea imobilului în lista anexă a deciziei emise de Directorul C.A.S.B.I. nu arc nici ea o asemenea relevanţă, deoarece marchează doar trecerea bunului în administrarea şi supravegherea acestei instituţii, iar Decretul-lege nr. 182/1946 se referă in terminis numai la predarea către U.R.S.S. a bunurilor preluate în administrare şi supraveghere identificate de C.A.S.B.I.
Se constată că instanţa de apel, ca şi prima instanţă, nu a examinat valabilitatea actului de preluare a imobilului de către Uniunea Sovietică, analiză esenţială pentru a cerceta în ce măsură statul român, a cărui intrare în posesie ulterioară datei de 6 martie 1945 este un fapt de necontestat, a preluat un bun abandonat de un proprietar sau,
dimpotrivă, un bun abandonat de un posesor nelegitim. In acest ultim caz, ar rezulta că statul român a intrat în posesia bunului fară niciun titlu valabil, adresa nr. 6234/1377 din 21 februarie 2002 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniului Proprietăţii -Cadastru, fiind pe deplin edificatoare în această direcţie, iar o astfel de preluare ar viza un imobil care, în realitate, nu ieşise din patrimoniul autorului reclamantei.
In acest mod, ar fi atrasă incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 pentru că ar fi întrunite ambele condiţii pe care instanţa de apel le-a
declarat neîndcplinite în speţă: preluarea imobilului abuziv şi, în particular, fară titlu valabil de către statul român. Este nerelevant că preluarea nu s-a făcut direct de la proprietarul originar sau că momentul preluării se situează după data de 6 martie 1945.
Cea de-a doua critică formulată de recurenta-reclamantă este, la rândul ei, întemeiată, dat fiind faptul că instanţele s-au limitat să examineze aplicabilitatea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ajungând la o concluzie negativă în această privinţă. Instanţa de recurs reţine că temeiul de drept al notificării formulate de reclamantă l-a reprezentat art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în care aceasta era în vigoare la data soluţionării notificării, dispoziţie potrivit căreia imobilele preluate cu titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate cu respectarea legii nu oferă persoanei îndreptăţite decât dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent acordate de instituţia publică implicată în procesul de privatizare. Or, aşa cum însăşi societatea pârâtă a subliniat în mod constant pe parcursul judecării cauzei, privatizarea acesteia s-a încheiat înainte de intrarea în vigoare a legii reparatorii speciale, astfel încât dispoziţiile art. 20 alin. (1) din această lege nu pot constitui temeiul unei soluţii de restituire în natură.
Instanţa de apel nu a examinat însă chestiunea incidenţei dispoziţiei art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare atât la data soluţionării notificării, cât şi la data judecării acţiunii în primă instanţă şi în faza apelului, dispoziţie aplicabilă tocmai societăţilor comerciale privatizate. Această chestiune apare ca esenţială în condiţiile în care interpretarea per a contrario a dispoziţiei citate relevă că imobilele preluate fară titlu valabil, chiar dacă sunt evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea legii - ceea ce recurenta-reclamantă oricum contestă - sunt susceptibile de restituire în natură, „reactivând" principiul care domină legea specială reparatorie.
In legătură cu acest din urmă aspect, apare întemeiată şi cea de-a treia critică formulată la adresa deciziei recurate, neputând fi acceptat considerentul, îmbrăţişat de ambele instanţe de fond, în sensul că existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate constată apartenenţa imobilului la patrimoniul societăţii pârâte de o manieră ce nu ar fi putut fi cenzurată decât pe calea acţiunii în nulitate cu regim special puse la dispoziţie de legea reparatorie [art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma sa actuală]. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu poate crea ori constata cu efect retroactiv un drept de proprietate, relevanţa sa juridică depinzând
de existenţa unui titlu valabil de preluare a imobilului în favoarea statului, privit ca autor al socictăţii comerciale rezultate din reorga-
nizarea, în temeiul Legii nr. 15/1990, a fostei întreprinderi de stat A.
Astfel, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 0259/1993 a fost emis de Ministerul Industriilor la 23 iunie 1993 în favoarea societăţii comerciale cu capital de stat înfiinţată prin H.G. nr. 1200/1990 sub denumirea A. SA. Or, în cauză nu s-a dovedit modalitatea în care pârâta ca societate comercială integral privatizată aşa cum a susţinut constant, a dobândit ea însăşi dreptul de proprietate asupra terenului de 16.502 mp înscris în certificat, întrucât deşi au fost invocate dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu s-a probat şi titlul în baza căruia SC A. SA deţinea res-
pectivul teren la data intrării în vigoare a legii. Intr-adevăr, textul legal evocat statuează că „bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor deţinute cu alt titlu”. Aşadar, în cauză era necesar, aşa cum deja s-a relevat, să se stabilească şi cu ce titlu deţinea SC A. SA în anul 1990 terenul în litigiu.
In acest context este de menţionat şi faptul că în măsura în carc în anul 1990, SC A. SA, ca unitate cu capital de stat, avea doar un drept de administrare asupra terenului în discuţie, dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu erau de natură a-i constitui un drept de proprietate asupra respectivului teren şi, prin urmare, acesta trebuia dovedit prin probe. De asemenea, este de menţionat că, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 138 din 3 februarie 1993, fostul
F.P.S. a transmis Asociaţici „A. Programul acţiunilor salariaţilor un număr de 12.146 acţiuni reprezentând 32% din capitalul social total, iar modalitatea, data şi procedura în care respectiva socictate a devenit integral privatizată nu s-a probat în cauză.
Pentru aceste considerente şi în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa va admite recursul, va casa, în temeiul art. 312 alin. (3) prima teză C. proc. civ., decizia recurată, întrucât, deşi aceasta, la fel ca hotărârea pronunţată în primă instanţă, oferă o dezlegare de fond cauzei, nu a fost pronunţată în condiţiile stabilirii tuturor împrejurărilor de fapt necesare soluţionării pricinii,
nepermiţând, prin urmare, înaltei Curţi să se pronunţe asupra fondului în temeiul art. 314 C. proc. civ.
In cadrul rejudecării după casare, instanţa de trimitere, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca, rejudecând apelul, să califice modul în carc bunul a fost preluat de la autorul reclamantei în raport cu dispoziţiile Constituţiei din 1923 şi ale Codului civil, actc
normative în vigoare la data preluării bunului de către statul terţ urmând să tragă din această calificare consecinţele ce se impun pc planul examinării valabilităţii intrării statului român în posesia aceluiaşi imobil şi să se examineze şi celelalte aspecte evidenţiate cu ocazia analizării recursului. Totodată, în măsura în care rejudecarea fondului, în cadrul apelului, ar reclama pronunţarea unei soluţii de restituire în natură a imobilului solicitat prin notificare, instanţa de apel urmează să dispună efectuarea unei expertize tehnice imobiliare având ca obiectiv identificarea acestui imobil, atât a terenului, cât şi a construcţiilor situate pe acesta pentru ca, pe această premisă, să se verifice posibilitatea unei restituiri efective în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Notă: Soluţia pronunţată în recurs de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este discutabilă. Raţionamentul judiciar porneşte de la ideea că la nivelul anului 1945, când imobilul în litigiu a trecut în administrarea şi apoi proprietatea unui terţ, erau în vigoare dispoziţiile Constituţiei din 1923 care garantau proprietatea privată, pierderea dreptului de proprietate putând avea loc numai prin expropriere, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. în plus, prevederile Conferinţei de la Potsdam (17 iulie - 2 august 1945, la Potsdam, lângă Berlin, Germania) nu pot constitui izvor de drept internaţional pentru cedarea proprietăţii unui cetăţean german asupra unui imobil situat pe teritoriul României în favoarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.
Instanţa de recurs nu explică mecanismul juridic prin care un document de drept internaţional nu produce efecte juridice în privinţa celor statuate şi asumate de statele semnatare, printre care U.R.S.S., ca stat care a câştigat războiul şi primeşte despăgubiri de război.
Potrivit Protocolului lucrărilor Conferinţei de la Potsdam din 1
august 1945 (punctul III „Reparaţii germane”, paragrafele 8, 9, 10), guvernul sovietic renunţa la orice pretenţii cu privire la acţiunile întreprinderilor germane situate în zonele occidentale ale Germaniei, precum şi la activele externe germane, cu excepţia celor aflate în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria orientală; în acelaşi timp, guvernele Marii Britanii şi SUA renunţau la pretenţiile lor cu privire la acţiunile întreprinderilor germane din zona răsăriteană de ocupaţie a Germaniei, precum şi la activele externe germane din Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria orientală.
Prin această hotărâre a Marilor Puteri, adoptată la Potsdam, se treceau deci în patrimoniul sovietic bunurile germane din România. Ea s-a concretizat în art. 26 al Tratatului de pace încheiat între România şi Puterile Aliate şi Asociate la Paris, în 10 februarie 1947, care prevedea că România recunoaşte că Uniunea Sovietică are dreptul la toate
averile germane din România care au fost transferate Uniunii Sovietice de către Consiliul de Control pentru Germania. Această dispoziţie se corobora cu art. 28 din Tratat, care reglementa situaţia bunurilor româneşti din Germania, România renunţând în numele său şi în numele cetăţenilor săi la orice pretenţii împotriva Germaniei şi a societăţilor germane pendinte la 8 mai 1945.
Prin urmare, fabrica A. a trecut din proprietatea cetăţeanului german în proprietatea unui alt stat, în 1945, transfer de drept recunoscut de România printr-un tratat internaţional, dar şi prin norme de drept intern, respectiv Legea nr. 91/1945 pentru înfiinţarea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice şi Decretul-lege nr. 182/1946. Această situaţie juridică s-a păstrat până în 1954, când U.R.S.S. a cedat României proprietatea asupra fostelor active germane de pe teritoriul ţării.
în contextul acestor norme de drept internaţional public şi de drept intern, nu se poate susţine că imobilul în litigiu a trecut fără titlu în patrimoniul Statului român, ceea ce ar da drept la reparaţie fostului proprietar persoană fizică, în temeiul Legii nr. 10/2001. Această lege este o lege specială de reparaţie faţă de preluările abuzive de imobile făcute de Statul român condus de guvernele instalate după 6 martie 1945.
în rejudecarea apelului, Curtea de Apel, Secţia a VIl-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a pronunţat decizia nr. 12 A din data de 26 mai 2009, prin care a respins apelul declarat împotriva sentinţei de fond. S-a argumentat prin faptul că imobilului a cărui restituire, în natură, se solicită nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 2 din Legea nr. 10/2001, întrucât data preluării acestuia în patrimoniul U.R.S.S. este data de 12 septembrie 1944, astfel că acest imobil nu se încadrează în ipoteza textului.
| ← Fond forestier. Proprietatea publică a statului administrată... | Titularul dreptului de a cumpăra locuinţa în temeiul art. 9... → |
|---|
