Imobil cu altă destinaţie decât cea de locuinţă. cerere de despăgubire pentru investiţii. admisibilitate
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Sentinţă civilă nr. 370/A din data de 09.06.2016
Prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în această cauză, acestea vizând exclusiv situația chiriașilor imobilelor cu destinație de locuință.
Curtea Constituțională a statuat prin Deciziile nr. 93/2004 și nr. 238/2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare că, deși norma dedusă controlului nu prevede un drept la despăgubire similar și pentru chiriașii imobilelor cu altă destinație decât aceea de locuință, limitându-se a reitera doar norma de drept comun privind dreptul la despăgubire pentru o anumită categorie de chiriași, nu este susceptibilă de fi interpretată în sensul că ar exclude dreptul acestor chiriași de a-și putea recupera investiția.
În absența unei interdicții exprese, chiriașii imobilelor cu altă destinație decât aceea de locuință au posibilitatea de a solicita și obține despăgubiri, potrivit dreptului comun, pentru sporul de valoare al imobilului rezultat din îmbunătățirile necesare și utile pe care i le-au adus, iar temeiul unei asemenea pretenții rezidă în instituția îmbogățirii fără justă cauză.
Legea nr. 10/2001:art. 48
Deliberând asupra cauzei civile de față, a constatat următoarele:
Prin Sentința civilă nr. xxx a Tribunalului Harghita, pronunțată în dosarul nr. xxx s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtele XX și S.C. XXX S.R.L., s-a constatat că excepțiile privind lipsa calității procesuale active a reclamantului Tribunalul Mureș și lipsa calității procesuale pasive a pârâtei XX au rămas fără obiect și s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Tribunalul Mureș împotriva pârâtelor XX și S.C. XXX S.R.L.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut, în ceea ce privește excepția inadmisibilității, că inadmisibilitatea unei acțiuni poate fi pronunțată atunci când legea oprește expres respectiva acțiune sau când nu o prevede. În cauza de față, chiar în condițiile în care a fost formulată și precizată acțiunea reclamantului, s-a reținut că se impune a fi analizată posibilitatea obținerii despăgubirilor de către acesta, atât prin prisma interpretării dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cât și prin prisma aplicării principiului general al îmbogățirii fără justă cauză. Tribunalul a considerat că dreptul la acțiune în justiție al reclamantului ar fi excesiv restricționat prin considerarea ca inadmisibilă a cererii sale.
În ce privește excepțiile lipsei calității procesuale active a Tribunalului Mureș, invocată de pârâte și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta XX prin întâmpinare, față de dezlegările instanței de control judiciar, Curtea de Apel Târgu Mureș, referitoare la obiectul și părțile prezentei cauze, instanța a constatat că au rămas fără obiect.
Cu privire la fondul cauzei, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație, incidentă în toate cazurile preluărilor abuzive de imobile de către statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și în cazurile preluărilor de către stat a imobilelor în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor.
Tribunalul a subliniat că reparațiile oferite foștilor proprietari în baza Legii nr. 10/2001 se acordă exclusiv în modalitățile prevăzute de actul normativ. În cazul restituirii în natură a imobilelor, art. 9 al legii menționează expres că restituirea se face în starea în care se află la momentul cererii de restituire. Prin urmare, foștii proprietari nu sunt compensați pentru eventualele degradări ale imobilelor. S-a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție, în hotărâri de speță, a reținut că Legea nr. 10/2001 conține un principiu al echității, astfel că nici deținătorii imobilelor nu vor fi despăgubiți pentru eventualele îmbunătățiri aduse. Singura excepție prevăzută de lege este cea a chiriașilor din imobilele cu destinație de locuință care, potrivit art. 48 din lege, sunt despăgubiți pentru îmbunătățirile necesare și utile. Astfel cum a reținut și instanța supremă, ale cărei considerente Tribunalul și le-a însușit, nu este vorba despre o omisiune de reglementare ci despre o reglementare specială a regimului reparațiilor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001 foștilor proprietari. Totodată, reglementarea, fiind una specială, este de strictă interpretare, neputând fi aplicată prin analogie altor cazuri, așa cum a susținut reclamantul.
Instanța de fond a reținut că în cauza de față, nefiind vorba despre un imobil cu destinația de locuință nu sunt incidente dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001.
În ce privește îmbogățirea fără justă cauză, s-a arătat că nu se aplică în materia restituirilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care nu poate fi completată cu dispozițiile corespunzătoare ale dreptului comun. Tribunalul reține, de asemenea, că legiuitorul a înțeles să excludă, prin dispozițiile art. 9 din lege, incidența altor instituții ale dreptului comun cum este îmbogățirea fără justă cauză, întrucât aceasta nu corespunde politicii sale de reparație. Dacă deținătorii ar putea invoca îmbogățirea fără justă cauză referitor la îmbunătățirile realizate din bani publici atunci și statul ar putea fi chemat să despăgubească foștii proprietari pentru degradările suferite de bunuri, despăgubiri care ar greva bugetul de stat într-o manieră nedorită și nereglementată legislativ. Dimpotrivă, așa cum s-a arătat, reparația pe care statul a înțeles să o ofere se limitează la bunul imobil în starea în care se află în momentul cererii de restituire, iar în mod corelativ, îmbunătățirile rămân câștigate imobilului.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Tribunalul Mureș a declarat apel, solicitând anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Harghita.
În motivarea căii de atac promovate, apelantul a arătat că sentința atacată este nelegală, întrucât a instanța de fond a interpretat greșit legea aplicabilă, omițând să observe că situația juridică își are originea anterior apariției Legii nr. 10/2001. Astfel, imobilul a fost restituit în baza Legii nr. 112/1995, imobilul fiind exceptat expres de la restituire, astfel că pârâtei XX i s-au acordat despăgubiri. Din acest motiv, starea imobilului la data cererii de restituire trebuie înțeleasă ca fiind starea din anul 1995 când s-a cerut restituirea.
Apelantul a arătat că la momentul când au început investițiile la imobil, în anul 1996, situația juridică a acestuia era clară și nu putea fi anticipată apariția unei legi noi de restituire a imobilelor care să vizeze inclusiv imobilele pentru care s-au acordat despăgubiri anterior.
De asemenea, s-a arătat că investițiile au fost efectuate la imobil cu bună-credință, acestea fiind necesare și utile, ducând la un spor de valoare al imobilului.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 476 - 482 din Codul de procedură civilă.
Intimata SC XX SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, arătând că hotărârea atacată este temeinică și legală.
Astfel, s-a arătat că apelantul nu a indicat în concret alt temei legal al cererii sale în afară de art. 48 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 și că a nesocotit prevederile art. 478 din Codul de procedură civilă, invocând pentru prima dată în apel incidența unor legi anterioare apariției Legii nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, intimata a arătat că prevederile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în cauză, imobilul neavând destinație de locuință, iar potrivit art. 9 din același act normativ imobilele se restituie în natură în starea în care se află la momentul cererii de restituire și liber de orice sarcini. Din acest motiv nu pot fi acordate despăgubiri nici în considerarea principiului îmbogățirii fără just temei.
S-a mai arătat că Legea nr. 10/2001 nu permite completarea dispozițiilor sale cu cele ale dreptului comun.
În dovedire, la dosarul cauzei s-au depus următoarele înscrisuri: Decizia nr.604/2012 din 3 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă (filele 24-30) și jurisprudență privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (filele 31-44).
Examinând sentința atacată din perspectiva motivelor invocate, instanța de control judiciar a constatat următoarele:
În fapt, imobilul în litigiu este înscris în CF xxx Reghin (CF vechi 2503) și a fost dat de către proprietarul Statul Român în administrarea Ministerului Justiției, prin HG nr. 200/1994, aici funcționând Judecătoria Reghin și Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin. În baza Legii nr. 112/1995 imobilul a fost revendicat de foștii proprietari, care au primit despăgubiri bănești, prin hotărârea Comisiei Județene Mureș pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.
După apariția Legii 10/2001, foștii proprietari au solicitat restituirea în natură a bunului potrivit noii reglementări, astfel că prin Ordinul nr. 2783/C din 28.10.2008 al Ministrului Justiției s-a dispus restituirea în natură a imobilului, sub condiția restituirii despăgubirilor încasate, ulterior intimata XX înscriindu-se în evidențele funciare.
La data de 29 ianuarie 2013 aceasta a vândut imobilul către S.C. XX S.R.L. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 122/29.01.2013 la Biroul Notarului Public XX, odată cu vânzarea, părțile convenind asupra cesiunii tuturor drepturilor litigioase.
Prin Decizia civilă nr. xxx a Curții de Apel Tg.-Mureș, Tribunalul Harghita a fost obligat să plătească reclamantei suma de 82.987,35 lei, reprezentând chirie pentru perioada 26.07.2012 - 31.01.2013.
Apelantul Tribunalul Mureș a solicitat în prezenta cauză contravaloarea investițiilor efectuate la imobil în perioada 1996 - 2012, întemeindu-și cererea atât pe dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2000, cât și pe principiul îmbogățirii fără just temei.
Curtea a înlăturat susținerile intimatei referitoare la încălcarea prevederilor art. 478 din Codul de procedură civilă, constatând că apelantul nu a schimbat în apel cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu a formulat pretenții noi.
În cauză, trebuie însă să se țină seama și de împrejurarea că, astfel cum am arătat anterior, prima cerere de restituire a imobilului s-a făcut în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar primind despăgubiri, iar apelantul a solicitat contravaloarea unor investiții ce susține că au fost efectuate în perioada 1996-2012.
În ceea ce privește temeiul legal al pretențiilor, Tribunalul a reținut în mod corect împrejurarea că prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în această cauză, dispozițiile legale menționate vizând exclusiv situația chiriașilor imobilelor cu destinație de locuință.
Curtea a constatat însă că nu pot fi reținute argumentele primei instanțe în sensul că lipsa unei dispoziții legale referitoare la chiriașii altor imobile decât cele cu destinație de locuință, cum este cazul în speță, nu echivalează cu o omisiune a legiuitorului, ci cu o reglementare specială a regimului reparațiilor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001 foștilor proprietari.
Argumentele potrivit cărora principiul îmbogățirii fără justă cauză nu s-ar aplica în materia restituirilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001, care nu ar putea fi completată cu dispozițiile corespunzătoare ale dreptului comun nu au nici un fel de justificare legală.
Dimpotrivă, Curtea Constituțională a statuat prin Deciziile nr. 93/2004 și nr. 238/2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare că, deși norma dedusă controlului nu prevede un drept la despăgubire similar și pentru chiriașii imobilelor cu altă destinație decât aceea de locuință, limitându-se a reitera doar norma de drept comun privind dreptul la despăgubire pentru o anumită categorie de chiriași, nu este susceptibilă de fi interpretată în sensul că ar exclude dreptul acestor chiriași de a-și putea recupera investiția.
Este de principiu că într-un stat de drept libertatea constituie regula, iar interdicția are caracter de excepție, niciodată aceasta din urmă neputând fi prezumată sau dedusă din tăcerea legiuitorului, ci trebuie să fie expres prevăzută în norma legală.
Curtea Constituțională a subliniat în deciziile menționate că, în absența unei interdicții exprese, chiriașii imobilelor cu altă destinație decât aceea de locuință au posibilitatea de a solicita și obține despăgubiri, potrivit dreptului comun, pentru sporul de valoare al imobilului rezultat din îmbunătățirile necesare și utile pe care i le-au adus, iar temeiul unei asemenea pretenții rezidă în instituția îmbogățirii fără justă cauză.
Deși deciziile menționate vizează textul legal în reglementarea anterioară, actualmente fiind art. 48 iar nu art. 49, conținutul acestuia nu diferă sub aspectul chestiunii analizate, în ambele variante referindu-se numai la chiriașii imobilelor cu destinație de locuință.
Față de considerentele expuse, Curtea a constatat că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, întrucât, deși a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, în raport de considerentele hotărârii, în realitate, a reținut inadmisibilitatea ei, apreciind în mod nelegal, că nu poate analiza cererea reclamantului prin raportare la îmbogățirea fără justă cauză. Observând că apelantul a solicitat în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, față de prevederile art. 480 alin. 3 din codul de procedură civilă a anulat hotărârea atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Harghita.
| ← Cerere reconvenţională. disjungere. legalitate.... | Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 al. 1 pct. 1... → |
|---|
