Imobil naţionalizat de Statul român în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi vândut conform Legii nr. 112/1995. Ingerinţa nejustificată a statului în dreptul de proprietate. Declararea nulitătii absolute a actului de înstrăinare
| Comentarii |
|
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948
Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 1
Constituţia României C. civ., art. 480, art. 481, art. 475 Legea nr. 112/1995 Legea nr. 213/1998, art. 6 Legea nr. 10/2001!), art. 46 Decretul nr. 92/1950
Imobilul a fost preluat de Statul român în baza Decretului nr. 92/1950, fără titlu valabil şi, prin urmare, nu putea fi vândut în baza Legii nr. 112/1995 (art. 1). La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 1996, imobilul nu se afla în proprietatea vânzătorului deoarece fusese preluat doar în fapt de Statul român, de drept el rămânând în proprietatea reclamantului/ autorilor acestuia.
Făcând aplicarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi dat fiind faptul că imobilul nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamantului/autorilor acestuia, hotărârea de recunoaştere a dreptului de proprietate al fostului proprietar asupra imobilului în litigiu are efect retroactiv.
Astfel, se poate considera că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se solicită a fi constatată, reclamantul deţinea un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar vânzarea realizată de către stat chiriaşilor, indiferent de atitudinea subiectivă a acestora şi chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiţie în mod irevocabil a dreptului său de proprietate, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerinţă în dreptul de proprietate. Urmare acestei vânzări, fostul proprietar nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului sau de a dispune de acesta.
Compatibilitatea vânzării imobilului cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale trebuie analizată prin prisma justificării ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantului. O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii. Criteriile stabilite prin jurisprudenţă constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru analizarea justificării ingerinţei au caracter cumulativ şi constau în condiţia ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, ingerinţa să vizeze un scop legitim, să fie respectată proporţionalitatea ingerinţei.
în ceea ce priveşte condiţia ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, principiul legalităţii implică în egală măsură, existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile care să prevadă o astfel de ingerinţă.
Or, Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate. Nicio altă dispoziţie internă nu acordă statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de drept în patrimoniul său şi pentru care nu avea niciun titlu. Astfel, ingerinţa produsă prin vânzarea acestuia către chiriaşi era lipsită de bază legală, din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.
în consecinţă, ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului este lipsită de bază legală, încălcându-se astfel art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 249 R din 27 mai 2008, nepublicată
Prin cercrca înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă la data de 19 august 2002 sub nr. unic 90/4/2002, reclamantul S.I.Ş. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General, D.A., D.M. şi D.D., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 977 din 21 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatarul său SC A.V.L.B. SA, în calitate de vânzător, şi D.A. şi D.M., în calitate de cumpărători, pentru apartamentul nr. 5 situat în imobilul din Bucureşti, sector 4 şi să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.
In motivarea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art. 480, art. 481, art. 475 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, Constituţiei şi art. 46 din Legea 10/2001, s-a arătat că imobilul în cauză a aparţinut mamei sale E.A. (născută M.), fiind naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, cu ignorarea prevederilor art. II al acestuia.
Pârâtul D.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că vânzarea a fost efectuată cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
în cauză s-a dispus conexarea dosarului nr. 838/2004 înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti în care reclamantul S.I.Ş. a solicitat la data de 20 ianuarie 2004, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General, să se constate că apartamentul nr. 5 situat în imobilul din Bucureşti, sector 4, a fost preluat de stat fară titlu, iar în subsidiar să se constate nevalabilitatea titlului statului.
Prin sentinţa civilă nr. 930 din 19 februarie 2007, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a respins cererea principală, a admis cererea conexă şi a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 5 situat în imobilul din Bucureşti, sector 4.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că terenul situat în Bucureşti, sector 4 a fost dobândit în proprietate de către mama reclamantului E.A. (fostă M.) şi sora acesteia Dr. H.A., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 26988 din 16 august 1935, construcţia existentă pe acest teren fiind edificată de părţile din contract, în temeiul autorizaţiei de construcţie nr. 94B din 25 septembrie 1935. Prin actul de partaj voluntar nr. 19348 din 16 iulie 1943, apartamentul nr. 5 din imobilul în cauză a devenit proprietatea exclusivă a lui E.A. însă, în urma aplicării Decretului nr. 92/1950, a fost naţionalizat. Ulterior, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare
nr. 977 din 21 noiembrie 1996, Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC A.V.L.B. SA, a înstrăinat imobilul către D.A., D.M. şi D.D., chiriaşi în apartament.
Soluţionând cu prioritate cererea conexă, instanţa de fond a reţinut nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului în litigiu, în raport de constatările sentinţei civile nr. 5950 din 10 noiembrie 2003 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, actul normativ de preluare nefiind un titlu valabil al statului.
Cât priveşte cererea principală, prima instanţă a reţinut că la data înstrăinării imobilului către chiriaşi, acesta era considerat ca fiind în proprietatea statului cu titlu valabil, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 care reglementa regimul juridic al imobilului: pârâţii aveau calitatea de chiriaşi, iar în evidenţele Comisiei pentru aplicarea legii, nu figura vreo cerere pentru restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri, ulterior fiind introdusă de către reclamant, la data de 20 ianuarie 2004, acţiunea pentru stabilirea neva-labilităţii titlului statului.
S-a concluzionat că reclamantul nu a reuşit să răstoarne prezumţia de bună-credinţă a pârâţilor la încheierea contractului de vânzarc-cum-părare, respectiv să dovedească faptul că la data de 21 noiembrie 1996 a dobândirii apartamentului nr. 5, aceştia cunoşteau ori cu diligenţe minime puteau să cunoască nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, astfel că actul juridic de înstrăinare a fost apreciat ca fiind încheiat cu respectarea condiţiilor legale, nefiind lovit de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată.
Prin decizia civilă nr. 1324 A din 31 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, au fost respins ca nefondate apelurile formulate de către reclamant şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.
Pentru a hotărî astfel asupra apelului pârâtului Municipiul Bucureşti, instanţa de apel a reţinut că nu este întemeiată susţinerea privind lipsa de interes a cererii conexe: dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevăd competenţa instanţelor de a stabili valabilitatea titlului, ceea ce implicit presupune că se pot formula astfel de cereri; faptul că Legea nr. 10/2001 prevede că preluările în temeiul Decretului nr. 92/1950 sunt abuzive nu presupune în mod automat că formularea unor astfel de cereri ar fi lipsite de interes, având în vedere şi faptul că prin cererea formulată, reclamantul a solicitat să se constate lipsa titlului, or acest aspect înseamnă mai mult decât nevalabilitatea
titlului statului. Asupra fondului cercrii conexe, s-a considerat corectă soluţia primei instanţe care a reţinut că preluarea apartamentului în litigiu s-a făcut fară titlu valabil câtă vreme actul normativ de naţionalizare era în contradicţie vădită cu prevederile constituţionale în vigoare la acel moment în materia apărării şi garantării dreptului de proprietate privată. Astfel, titlul statului reprezentat de acest act normativ nu poate constitui un titlu valabil de preluare a imobilului.
Asupra apelului reclamantului, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 se aplică în ceea ce priveşte imobilele preluate cu titlu, fară a face distincţia între titlu valabil şi titlu nevalabil. Or, în speţă, preluarea efectuată în temeiul Decretului nr. 92/1950 s-a făcut fară titlu valabil şi nu fară titlu, cum susţine reclamanail în sprijinul afirmaţiei că imobilul nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995. Pentru aceleaşi considerente, Tribunalul a constatat ca nefondată şi critica privind încălcarea art. 475 C. civ. Totodată, în lipsa constatării relei-credinţe la momentul încheierii contractului, s-a considerat că au prioritate în aplicare dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, care declară nule orice acte de înstrăinare a unui imobil preluat fară titlu valabil, afară de cele în care nu s-a dovedit reaua-crcdinţă a cocontractanţilor. Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, ceea ce înseamnă că doar în acest caz se analizează respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
împotriva acestei decizii, reclamatul a formulat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ., solicitând modificarea în tot a acesteia, admiterea apelului şi desfiinţarea hotărârii pronunţate de prima instanţă, iar pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
S-a arătat că înstrăinarea apartamentului s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi ale art. 475 C. civ. La acel moment statul deţinea imobilul fară titlu, astfel că acesta nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995, pentru a putea fi vândut şi nu exista o lege specială care să reglementeze situaţia imobilelor cu destinaţie de locuinţă preluate de stat fară titlu valabil, fiind aplicabile dispoziţiile art. 475 C. civ.
Buna-credinţă a cumpărătorilor nu mai poate fi prezumată deoarece contextul juridic şi social existent în perioada încheierii contrac
tului impuneau chiriaşului reţinere în a achiziţiona un imobil naţionalizat. Simplul fapt că reclamantul nu formulase la momentul vânzării o acţiune în revendicare sau o cerere administrativă de restituire nu poate conduce la concluzia bunei-crcdinţe a cumpărătorilor, atâta timp cât existau impedimente legislative care-1 împiedicau pe reclamant, având altă cetăţenie decât cea română, să-şi revendice imobilul deţinut în proprietate.
Consecinţa constatării nulităţii absolute a unui act este şi desfiinţarea lui retroactivă, considerându-se că acel act nu a existat
niciodată. încălcând dispoziţiile legale privitoare la nulitatea absolută a unui act juridic şi efectele ei, instanţa de apel, deşi a reţinut că imobilul a fost deţinut de stat fară titlu valabil, nu s-a raportat în motivarea deciziei la temeiul de drept al acţiunii.
Mai arată recurentul că argumentarea instanţei de apel este contradictorie, în sensul că, deşi reţine în mod corect că imobilul în litigiu a fost preluat fară titlu valabil, continuă cu o interpretare potrivit căreia nevalabilitatea titlului nu este acelaşi lucru cu lipsa titlului, fară ca apoi să continue raţionamentul şi să motiveze cum ajunge la soluţia dată. Deşi temeiul juridic al acţiunii a fost altul, au fost invocate dispoziţiile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, concluzionându-se că doar în acest caz se analizează respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate şi în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea apreciază că se impune admiterea recursului, cu modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului reclamantului, pentru următoarele considerente:
Prealabil analizării motivelor recursului. Curtea va reţine că nu a fost atacată în recurs, intrând în puterea lucrului judecat, soluţionarea capătului de cerere conex privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra apartamentului în litigiu.
Nu se poate reţine ca fiind contradictorie distincţia teoretică efectuată de către instanţa de apel între preluarea (de către stat a imobi-
lului) cu titlu nevalabil, respectiv preluarea în lipsa titlului. In speţă, titlul în baza căruia a fost preluat apartamentul de către stat este reprezentat de Decretul nr. 92/1950 prin care a fost naţionalizat (act normativ în evidentă contradicţie cu prevederile constituţionale în vigoare la acel moment, în materia apărării şi garantării dreptului de proprietate privată), ceea ce nu poate echivala cu o preluare fară titlu.
Totodată, impedimentele legislative evidenţiate de către recurent ca existând la momentul vânzării, în formularea acţiunii în revendicare sau a cererii administrative de restituire (existenţa unei alte cetăţenii decât cea română), nu vor fi reţinute faţă de invocarea acestor aspecte pentru prima dată în recurs, contrar dispoziţiilor art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Faţă de temeiul juridic invocat în susţinerea acţiunii principale, argumentele privind răsturnarea prezumţiei de bună-credinţă a pârâţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sunt nerelevante. Chiar dacă în favoarea pârâţilor D. s-ar putea reţine buna-credinţă la momentul încheierii contractului, aceasta nu ar produce niciun efect în raportul juridic dedus judecăţii pentru că imobilul cumpărat în 1996 a fost preluat de Statul român fară titlu valabil, împrejurare în care el nu putea fi vândut în baza Legii nr. 112/1995, astfel cum rezultă din art. 1 al acestei legi. Preluarea fară titlu valabil al imobilului reprezintă o chestiune de drept ce rezultă din nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării.
La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, imobilul nu se afla în proprietatea vânzătorului, ci în proprietatea de drept a reclamantului, deoarece fusese preluat doar în fapt de Statul român, de drept el rămânând în proprietatea reclamantului/autorilor acestuia.
Fiind vorba despre anul 1996, pe teritoriul României intrase în vigoare Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 30/1994. Făcând aplicarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la această convenţie şi dat fiind faptul că imobilul nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamantului/autorilor acestuia, hotărârea de recunoaştere a dreptului acestuia de proprietate are efect retroactiv.
Astfel, se poate considera că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se solicită a fi constatată, reclamantul deţinea un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar vânzarea realizată de către stat chiriaşilor, indiferent de atitudinea subiectivă a acestora şi chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiţie în mod irevocabil a dreptului de proprietate al reclamantului, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerinţă în dreptul de proprietate.
Ca urmare a acestei vânzări, reclamantul nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului sau de a dispune de acesta. In con
secinţă, această situaţie a avut ca cfect privarea sa de proprietatea asupra imobilului, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. O astfel de interpretare a fost dată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunţate împotriva României (Păduraru, Porteanu, Radu, Străin etc.).
Compatibilitatea acestei vânzări a imobilului cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale trebuie analizată prin prisma justificării ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantei. Or, privarea de proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului propor-ţionalităţii. Criteriile stabilite prin jurisprudenţă constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru analizarea justificării ingerinţei au caracter cumulativ şi constau în condiţia ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, ingerinţa să vizeze un scop legitim şi să fie respectată
proporţionalitatea ingerinţei. In ceea ce priveşte condiţia ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, principiul legalităţii implică în egală măsură, existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile care să prevadă o astfel de ingerinţă.
Curtea constată că Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor pentru care statul avea un titlu de proprietate şi că nicio altă dispoziţie internă nu acordă statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de fapt în patrimoniul său şi pentru care nu avea niciun titlu.
In speţă, la momentul vânzării, statul nu avea titlu valabil asupra imobilului revendicat, astfel că ingerinţa produsă prin vânzarea acestuia către chiriaşi era lipsită de bază legală, din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.
In consecinţă, ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului este lipsită de bază legală, încălcându-se astfel art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Cum caracterul abuziv al preluării a fost stabilit, iar această situaţie este recunoscută cu efect retroactiv, precum şi în considerarea celor expuse anterior, rezultă că reclamantul poate fi considerat că deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Articolul 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea rezultată din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, priveşte şi speranţa legitimă în obţinerea restituirii bunului preluat fară titlu de către stat, asupra căruia se statuează irevocabil prin hotărâre judecătorească de către instanţele naţionale.
Nu este necesară, aşadar, existenţa unei hotărâri judecătoreşti prealabile prezentei care să constate nevalabilitatea preluării imobilului de către stat, pentru a se reţine existenţa unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Este suficient ca prin hotărâre judecătorească dată asupra litigiului în care se opun titlul fostului proprietar de la care imobilul a fost preluat de către stat şi titlul cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 ce a reglementat ingerinţa în dreptul de proprietate al fostului proprietar, dar numai pentru ipoteza preluării cu titlu a imobilului, să se reţină caracterul nevalabil al preluării imobilului de către stat, pentru a-i recunoaşte fostului proprietar un bun actual.
Ca atare, este greşită aplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, faţă de prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prioritare faţă de legile interne, conform art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Pentru aceste motive, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 312 C. proc. civ., va admite recursul reclamantului, cu consecinţa modificării în parte a deciziei instanţei de apel, în sensul admiterii apelului reclamantului şi schimbării în parte a sentinţei civile apelate, prin admiterea cererii principale, în temeiul dispoziţiilor art. 475 şi urm. C. civ. şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, urmând a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 977 din 21 noiembrie 1996 încheiat între pârâţi. Curtea va menţine dispoziţiile sentinţei referitoare la admiterea cererii conexe şi constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra apartamentului nr. 5 din imobilul situat în Bucureşti, sector 4, precum şi dispoziţiile referitoare la celălalt apel.
| ← Proprietatea asupra unui bun încălcată prin naţionalizare de... | Drept de superficie constituit prin hotărâre a consiliului... → |
|---|
