Proprietatea asupra unui bun încălcată prin naţionalizare de statul comunist. Speranţa legitimă a fostului proprietar de a redobândi bunul în natură. Conflictul dintre legea internă şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundame
| Comentarii |
|
Constituţia României C. civ., art. 480, art. 481, art. 1898 Legea nr. 112/1995 Legea nr. 213/1998, art. 6 Legea nr. 10/2001, republicată, art. 2, art. 45 alin. (2)
Decretul nr. 92/1950
Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul civil, ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de judecată, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Instanţa supremă a reţinut că, atunci când există neconcor-danţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
Astfel, foştii proprietari deţin un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, dat fiind că în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunţată în cauza Păduraru c. României, Curtea Europeană a apreciat că „bunul” reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători şi că acest interes respecta condiţiile necesare pentru a fi considerat o „valoare patrimonială” de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, mai exact că era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern. Din această perspectivă, Curtea Europeană a atras atenţia şi „asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că
persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept, cu menţiunea că legea nu face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului” (cauza Păduraru c. României, paragraful 84). Acest text de lege era în vigoare şi la data sesizării instanţei în prezenta cauză.
în schimb, terţului dobânditor al apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995 nu i se poate recunoaşte un „bun” ce trebuie protejat de orice ingerinţă. Nu s-ar putea reţine nici că terţul ar avea o „speranţă legitimă” de a păstra bunul, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect. în cauză, imobilul a fost înstrăinat terţului cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, acest act normativ nefiind incident, potrivit art. 1, decât în cazul bunurilor preluate cu titlu valabil, iar cumpărătorul a fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
C.A. Bucureşti, Secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 803 R din 11 mai 2009, nepublicată
Prin cererea înregistrată la data de 9 octombrie 2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. 31923/299/2006, reclamanţii A.G. şi A.N. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi F.I., constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al statului, a preluării fară titlu valabil a imobilului situat în Bucureşti, sector 1 şi obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest imobil.
La termenul din 1 februarie 2007 reclamanţii şi-au modificat cererea, solicitând ca acţiunea să fie judecată în contradictoriu cu pârâta C.M.A., moştenitoarea lui F.I.
Prin sentinţa civilă nr. 5237 din 3 aprilie 2007, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins cererea formulată de reclamanţii A.G. şi
A.N. împotriva pârâtului F.I. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fară capacitate procesuală de folosinţă şi a respins cererea modificată, formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi C.M.A., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, la data de 20 decembrie 2006, în temeiul Legii nr. 112/1995 prin care s-a dispus vânzarea imobilelor naţionalizate preluate cu titlu valabil către chiriaşi, între Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, şi
pârât, în calitatc de comparator, s-a încheiat un contract având ca obiect imobilul pentru care s-a formulat prezenta cerere de revendicare.
Ulterior acestui act normativ, legiuitorul adoptă Legea nr. 10/2001, iar prin dispoziţiile art. 46 alin. (2) declară că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fară titlu, în afară de cazul în care au fost încheiate cu bună-credinţă. Din punct de vedere juridic, buna-credinţă a fost definită în temeiul art. 1898 C. civ. ca fiind credinţa achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea, în principiu deci calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna şi sarcina probei revine aceluia care invocă reaua-credinţă.
Numai în situaţia în care pârâtul ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilităţii titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul preluării, ar fi considerat ca fiind de rea-credinţă. Acest dubiu nu poate rezulta din simpla cunoaştere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului comunist şi că putea fi oricând revendicat, cu atât mai mult cu cât la data încheierii contractului expirase termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 până la care fostul proprietar putea cere restituirea imobilului. Interpretarea contrară ar lăsa teza a Il-a a art. 46 alin. (2) fară aplicare, deoarece, prin ipoteză, toţi chiriaşii din imobilele naţionalizate ştiau că există această posibilitate.
De altfel, pârâtul nu avea nicio calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea titlului statului, ci doar obligaţia de diligenţă privind aflarea titlului statului, căci prima operaţiune este exclusiv de competenţa instanţelor judecătoreşti; respectându-şi această obligaţie, pârâtul nu a făcut decât să-şi exercite un drept prevăzut de Legea nr. 112/1995.
Acţiunea în revendicare este, potrivit definiţiei date în literatura de specialitate, în absenţa unei definiţii legale, acţiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanţei să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fară a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină şi în jurisprudenţă se consideră că în cadrul unei asemenea acţiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, stabilindu-se mai multe reguli, printre care şi aceea că în situaţia în care titlurile
emană de la autori diferiţi să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile.
In cazul imobilelor naţionalizate există însă dispoziţii legale exprese instituite prin Legea nr. 10/2001 care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât şi instituţiile competente să dispună restituirea şi să exercite controlul asupra deciziilor luate. Prin acest act normativ, legiuitorul a înţeles să dea o rezolvare legală situaţiei create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al naţionalizării.
Judecătoria a considerat indiscutabil dreptul proprietarului de a se adresa şi instanţei pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaş devenit proprietar, însă o asemenea acţiune nu poate fi admisă deoarece situaţiei de fapt reţinute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C. civ. care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferinţă şi anume verificarea titlurilor autorilor părţilor. Compararea titlurilor, în speţă, ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună-credinţă în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparenţa statului ca proprietar, ceea ce ar fi contra opţiunii legiuitorului.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001 care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acţiunilor în revendicare în condiţiile dreptului comun paralel şi în contradicţie cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres ca fiind singura acţiune permisă.
Prin urinare, analizând acţiunea în revendicare formulată, instanţa a constatat că, în cazul acestor imobile, legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părţi şi restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
La interpretarea logico-raţională se adăugă şi cea teleologică. Scopul legii a fost de a tranşa în sfârşit controversata situaţie a imo
bilelor ce fac obiectul său de aplicarc într-un termen rezonabil. Or, acţiunea în revendicare, înţeleasă ca fiind un temei de drept, adică un set de reguli de drept comun după care se soluţionează cererea de redobândire a posesiei unui imobil, este imprescriptibilă extinctiv.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naţionalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii Convenţiei europene a drepturilor omului (cauza Pincova şi Pine e. Republicii Cehe), care şi în cazul Brumărescu c. României s-a referit la principiul stabilităţii raporturilor juridice şi la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească. Or, în cazul de faţă, dreptul pârâtului de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeaşi valoare cu dreptul reclamanţilor.
împotriva acestei hotărâri judecătoreşti la data de 19 iunie 2007 au declarat apel reclamanţii A.G. şi A.N., care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, la data de 3 septembrie 2007.
Prin decizia civilă nr. 1512 A din 5 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A.G. şi A.N. împotriva sentinţei civile nr. 5237 din 3 aprilie 2007 pronunţate de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosarul nr. 31923/299/2006, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi C.M.A. şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată modificată şi a obligat pârâta C.M.A. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, cotă-parte indiviză de 2,28% din părţile de folosinţă comună a clădirii şi 20,99 mp teren situat sub construcţie.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950, decret profiind neconstituţional prin raportare la Constituţia în vigoare, dar şi la dispoziţiile art. 480-481 C. civ., ceea ce atrage concluzia că preluarea s-a făcut fară titlu valabil. Cea mai importantă consecinţă este aceea că niciodată dreptul de proprietate nu a ieşit în mod valabil din patrimoniul autorului reclamanţilor şi că vânzarea ulterioară s-a făcut de către un neproprietar.
în al doilea rând, tribunalul a constatat că buna-credinţă nu prezintă relevanţă în cadrul acţiunii în revendicare soluţionată prin
compararea de titluri. Constatarea bunei-credinţe produce efecte numai cu privire la menţinerea valabilităţii titlului pârâţilor. Cu alte cuvinte, buna-credinţă face posibilă compararea de titluri deoarece, în caz contrar, ne-am afla în situaţia ca pârâţii să nu poată invoca niciun titlu carc să justifiec ocuparea imobilului.
Pe de altă parte, art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, fiind o dispoziţie cuprinsă într-o lege specială, nu poate fi extins şi cu privire la bunuri aflate în proprietatea privată a unor persoane fiziec şi deci la raporturile juridiec dintre proprietarul deposedat şi dobânditorul bunului în condiţiile Legii nr. 112/1995.
In plus, Legea nr. 10/2001 priveşte doar situaţia imobilelor care se găsesc în patrimoniul unităţilor deţinătoare în sensul art. 21 din lege şi nu reglementează raporturile cu dobânditorii imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995. Mai mult, Legea nr. 10/2001 sau altă dispoziţie normativă nu înlătură posibilitatea reclamantului de a-şi apăra dreptul de proprietate în temeiul art. 480 C. civ. Intr-adevăr, proprietarul deposedat are la dispoziţie mai multe mijloace de apărare a dreptului de proprietate, dar de fiecare dată în contradictoriu cu alte persoane, fiind aceasta şi o expresie a importanţei care trebuie să se dea dreptului de proprietate privată, cât şi o consecinţă a modului defectuos în care legiuitorul a înţeles să reglementeze situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv.
în consecinţă, faptul că nu a fost desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu împiedică compararea titlurilor, ci, din contră, face posibilă apelarea la acest mijloc juridic de rezolvare a conflictului ivit din existenţa a două titluri de proprietate cu privire la acelaşi imobil.
Faţă de cele reţinute mai sus, tribunalul a constatat că pentru soluţionarea prezentei acţiuni se impune compararea titlurilor de proprietate invocate de părţi, urmând a se da prioritate celui mai bine caracterizat. In acest sens, s-a constatat că titlul reclamanţilor este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov -Secţia notariat sub nr. 268920 din 14 august 1935 şi de contractul de construire autentificat de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat sub nr. 26885 din 14 august 1935, completate de certificatele de moştenitor nr. 693/1970 şi nr. 13/1997, titlul anterior provenind de la adevăratul proprietar şi înscris în cartea funciară, în timp ce titlul pârâtei C.M.A. este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. 2380/25449/1996 încheiat cu pârâtul Municipiul Bucureşti, completat cu certificatul de moştenitor nr. 154 din 6 octombrie 2004, titlu ulterior şi provenind de la un neproprietar.
In acest context, trebuie reţinut că din cauza preluării fară titlu valabil reclamanţii şi pârâta invocă în fapt titluri de proprietate cu privire de la acelaşi bun care provin de autori diferiţi.
In ceea ce priveşte problema dacă ar trebui considerat preferabil dreptul de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, având în vedere modul în care a fost reglementată problema acordării de reparaţii persoanelor deposedate abuziv şi pentru a asigura stabilitatea circuitului civil, tribunalul a apreciat că doar aceste aspecte nu pot conduce la concluzia că titlul pârâtului este preferabil şi, deci, acţiunea în revendicare ar trebui respinsă. S-a avut în vedere faptul că dispoziţiile art. 480 C. civ. au menirea de a apăra dreptul de proprietate privată şi de a asigura repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia. Or, referitor la posibilitatea acoperirii prejudiciului în condiţiile Legii nr. 10/2001, s-a constatat că această lege, datorită procedurii greoaie, neclare şi ineficiente, cât şi a faptului că Fondul Proprietatea nu funcţionează în mod eficient, nu poate conduce la o reparaţie rapidă şi efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a bunului, o astfel de reparare efectivă putându-se face doar prin restituirea în natură a bunului.
Concluzia tribunalului, având în vedere cele expuse mai sus, a fost aceea că Legea nr. 10/2001 nu acordă nicăieri preferinţă dobândito-rului imobilului de la stat în contra adevăratului proprietar, trebuind să se dea prevalenţă principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate şi apărării eficiente a acestuia.
împotriva acestei hotărâri judecătoreşti la data de 28 martie 2008 pârâta C.M.A. a declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 8 aprilie
| ← In motivare, a arătat că în mod netemeinic şi nelegal... | Imobil naţionalizat de Statul român în temeiul Decretului nr.... → |
|---|
