Naţionalizarea unui bun în temeiul Decretului nr. 92/1950. Dobândirea unui bun în temeiul Legii nr. 112/1995. Conflict. Analiza titlului sub care statul a preluat imobilul
| Comentarii |
|
C. civ., art. 480, art. 481, art. 1898 Legea nr. 112/1995 Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. (2) Legea nr. 10/2001, republicată, art. 2, art. 45 alin. (2)
Decretul nr. 92/1950
1. Cum ambele părţi prezintă titluri de proprietate asupra imobilului în litigiu, pentru a aprecia care dintre ele este îndreptăţită să păstreze în patrimoniu dreptul şi să exercite toate prerogativele acestuia, instanţa a procedat la compararea celor două titluri exhibate din punct de vedere al eficienţei juridice şi al
preferabilităţii în raport de dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale Legii nr. 10/2001. Prin apariţia Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intenţionat reglementarea unui regim unitar al categoriei de imobile vizate, constând în derularea unei proceduri administrative, în principal, şi promovarea unor acţiuni în justiţie, fie directe, în situaţia în care nu este posibilă ori este ineficace parcurgerea fazei prealabile, fie pe calea controlului judiciar al actelor emise în procedura administrativă.
Promovarea unei acţiuni întemeiate exclusiv pe dispoziţiile dreptului comun ar însemna eludarea principiului de drept substanţial ce coordonează raportul dintre legea generală şi cea specială, precum şi ignorarea voinţei legiuitorului prin acceptarea unui regim discriminatoriu pentru aceleaşi categorii de imobile.
Din modul de formulare a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, se deduce intenţia legiuitorului de a fi menţinute contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu bună-credinţă, recunoaşterea prevalenţei interesului subdobânditorului ce a dovedit o atare atitudine subiectivă, pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice.
Ca atare, criteriul de analiză a acţiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea, potrivit regulilor clasice stabilite de doctrină şi practică, a titlurilor înfăţişate de persoane cu interese contrare asupra aceluiaşi imobil, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului proprietatea altei persoane, criteriu ce se impune prin voinţa legiuitorului, explicit consacrată prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi în considerarea căruia titlul subdobânditorului este preferabil celui al fostului proprietar, astfel că se impune verificarea condiţiilor în care s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare, respectiv dacă au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
2. Constatarea nevalabilitătii titlului statului constituie o recunoaştere pe cale judiciară a nulităţii actului juridic de preluare a bunului din patrimoniul proprietarului deposedat abuziv în proprietatea statului.
Această cerere a fostului proprietar trebuie analizată în temeiul dispoziţiilor prevăzute de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, conform cărora instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului în baza căruia statul a preluat în proprietatea sa imobilele în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. O soluţie contrară, de inadmisibilitate a cererii, ar încălca dispoziţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care consacră accesul liber la justiţie al fiecărui cetăţean.
C.A. Bucureşti, Secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 797 R din 11 mai 2009, nepublicată
Prin cererea înregistrată la data de 16 martie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, Secţia civilă, sub nr. 3154/300/2007, reclamanta I.G. a chemat în judecată pe pârâţii B.V. şi B.C., solicitând să fie obligaţi aceştia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din două camere, bucătărie, magazie în exclusivitate şi wc în cotă indiviză, în suprafaţă utilă de 39,04 mp, precum şi cota indiviză de 10,44% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 70,03 mp teren aflat sub construcţie.
In şedinţa publică de la 30 aprilie 2007, reclamanta a formulat o cerere de completare a acţiunii prin care a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să se constate nelegalitatea trecerii în patrimoniul statului a imobilului situat în Bucureşti, sectorul 2.
Prin sentinţa civilă nr. 8323 din 22 octombrie 2007, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins cererea de constatare a nelegalităţii măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului ca inadmisibilă şi a respins cererea de revendicare formulată de reclamanta I.G., în contradictoriu cu pârâţii B.V. şi B.C. şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a considerat inadmisibilă cererea de constatare a nelegalităţii măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu faţă de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., potrivit cărora cererea în constatare poate avea ca obiect numai constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept şi nu a unei stări de fapt cum este cazul în speţă. Pe de altă parte, aceleaşi dispoziţii stabilesc că o astfel de cerere nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, or, reclamanta a făcut acest lucru prin promovarea cererii în revendicare în cadrul căreia instanţa a analizat şi titlul statului asupra imobilului în litigiu, întrucât de la acesta provine titlul pârâţilor ce urmează a fi comparat cu titlul reclamantei.
Pe fondul cererii de revendicare, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt: prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16947 din 1 octombrie 1912 de fostul Tribunal Ilfov - Secţia notariat, autorul reclamantei, G.M., a dobândit dreptul de proprietate
asupra imobilului situat în Bucureşti, compus din teren şi construcţii. Din încheierile pronunţate în dosarele succesorale nr. 8241/1938 şi nr. 8871/1938 ale Tribunalului Ilfov - Secţia I Civ.Com. rezultă că de pc urma defunctului G.D. şi a soţiei sale, G.E., a rămas ca unic moştenitor fiul acestora, G.R., iar potrivit certificatului de moştenitor nr. 48 din 5 februarie 1976 eliberat de fostul Notariat de Stat Local, unicul moştenitor al acestuia este reclamanta, în calitate de fiică.
In baza Decretului nr. 92/1950 imobilul a fost preluat de stat, proprietarul său, G.R., figurând pe listele anexă la decret la poziţia 3.241 cu un număr de 36 de apartamente situate la patru adrese diferite din Bucureşti. Din adresa nr. 404556 din 31 iulie 1948 a Ministerului Comerţului - Direcţia Personal şi Administraţie -Serviciul Personal rezultă că la data naţionalizării proprietarul imobilului, G.R., era funcţionar de stat (şef de secţie la Direcţia plăţi externe), fiind exceptat de la aplicarea prevederilor actului de naţionalizare conform art. II din decret. In consecinţă, imobilul a fost naţionalizat abuziv, statul preluând apartamentul fară titlu valabil astfel cum este definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, naţionalizarea realizându-se cu încălcarea Constituţiei, a art. 481 C. civ. şi a dispoziţiilor art. II din Decretul nr. 92/1950.
Reclamanta, în calitate de moştenitoare a fostului proprietar, a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995, iar prin Hotărârea nr. 1018 din 26 ianuarie 1998 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 s-au acordat acesteia despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2.
La data de 21 ianuarie 2000, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5229, Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC A. SA, a vândut locuinţa de la parterul imobilului în litigiu pârâţilor B.V. şi B.C..
După apariţia Legii nr. 10/2001, reclamanta a notificat Primăria Municipiului Bucureşti în vederea restituirii imobilului în natură, însă cererea sa a fost admisă numai în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 1.106,96 mp, care i-a fost restituit în natură prin dispoziţia nr. 6757 din 14 noiembrie 2006 a Primarului General, cu obligaţia restituirii despăgubirilor încasate. Prin dispoziţia nr. 6758 din 14 noiembrie
2006 a Primarului General a fost respinsă notificarea privind restituirea în natură a construcţiilor şi a terenului aferent, în suprafaţă de 619 mp, vândute în baza Legii nr. 112/1995, şi s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea reală a bunului. Reclamanta nu a făcut dovada că ar fi contestat în justiţie această dispoziţie.
In prezenta cauză, reclamanta a solicitat revendicarea apartamentului situat la parterul imobilului din Bucureşti, sector 2, invocând actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16947 din 1 octombrie 1912 de fostul Tribunal Ilfov - Secţia Notariat, de la pârâţii B.V. şi
B.C., care îl deţin în baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5229 din 21 ianuarie 2000.
Cum ambele părţi prezintă titluri de proprietate asupra imobilului în litigiu, pentru a aprecia care dintre ele este îndreptăţită să păstreze în patrimoniu dreptul şi să exercite toate prerogativele acestuia, instanţa a procedat la compararea celor două titluri exhibate din punct de vedere al eficienţei juridice şi al preferabilităţii în raport de dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale Legii nr. 10/2001. Aceasta chiar dacă reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile dreptului comun, întrucât Legea nr. 10/2001 nu poate fi ignorată în cadrul acţiunii în revendicare; efectele legii speciale se referă la modalitatea concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă a imobilelor (termen generic utilizat de legiuitor prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 pentru a acoperi atât preluarea cu titlu, cât şi fară titlu valabil) de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Prin apariţia Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intenţionat reglementarea unui regim unitar al categoriei de imobile vizate, constând în derularea unei proceduri administrative, în principal, şi promovarea unor acţiuni în justiţie, fie directe, în situaţia în care nu este posibilă ori este ineficace parcurgerea fazei prealabile, fie pe calea controlului judiciar al actelor emise în procedura administrativă.
Promovarea unei acţiuni întemeiate exclusiv pe dispoziţiile dreptului comun ar însemna eludarea principiului de drept substanţial ce coordonează raportul dintre legea generală şi cea specială, precum şi ignorarea voinţei legiuitorului prin acceptarea unui regim discriminatoriu pentru aceleaşi categorii de imobile. Din modul de formulare a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, se deduce intenţia legiuitorului de a fi menţinute contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu bună-credinţă, recunoaşterea prevalenţei interesului subdobânditorului ce a dovedit o atare atitudine subiectivă, pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice.
Ca atare, criteriul de analiză al acţiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea, potrivit regulilor clasice stabilite de doctrină şi practică, a titlurilor înfăţişate de persoane cu interese contrare asupra aceluiaşi imobil, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu
oneros al bunului proprietatea altei persoane, criteriu ce se impune prin voinţa legiuitorului, explicit consacrată prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, şi în considerarea căruia titlul subdobânditorului este preferabil celui al fostului proprietar, astfel că se impune verificarea condiţiilor în care s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare nr. 5229 din 21 ianuarie 2000, respectiv dacă au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Cât priveşte noţiunea de bună-credinţă, prin analogie sunt aplicabile dispoziţiile art. 1898 C. civ., care definesc buna-credinţă drept „credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”, fiind suficient ca buna-credinţă să fi existat la momentul încheierii actului. Statutul de verus dominus al statului presupune că titlul său este legal, iar pârâţii au avut credinţa că situaţia imobilului este rezolvată, atât timp cât reclamanta primise despăgubiri pentru acest imobil.
Oricum, nici pârâţii şi nici vânzătorul nu ar fi putut analiza valabilitatea titlului statului, acesta fiind apanajul exclusiv al instanţelor de judecată şi, cum până în anul 2000 nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care să se stabilească nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, în mod corect s-a trecut la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
în aceste condiţii, buna-credinţă este evidentă şi are efect în sensul celor dispuse de art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, şi art. 46.3 din H.G. nr. 498/2003, astfel încât cererea reclamantei prin care solicită restituirea imobilului este neîntemeiată, titlul pârâţilor fiind conservat şi, astfel, preferabil.
Referitor la practica CEDO, se constată că, în speţă, numai pârâţii deţin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Astfel, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, deşi în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunţată în cauza Pădurarii c. României, Curtea a apreciat că „bunul” reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători, considerând că acest interes patrimonial avea o bază suficientă în dreptul intern deoarece era, pe de o parte, recunoscut în mod expres de către stat şi, pe de altă parte, era confirmat de o jurisprudcnţă bine stabilită, aceasta se găseşte într-o situaţie diferită: a primit despăgubiri pentru imobil conform Legii nr. 112/1995 deoarece la acel moment restituirea în natură nu era posibilă, imobilul fiind ocupat de chiriaşi. Mai mult, în cauza Aurelia Constandaehe e. României s-a constatat că nu este garantată de convenţie speranţa redobândirii unui drept de proprietate care nu a mai fost exercitat de multă vreme.
Pc de altă parte, pârâţilor care au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995 li se recunoaşte în virtutea jurisprudenţei Curţii exprimate în hotărârea Raicu c. României din 19 octombrie 2006 un „bun" ce trebuie protejat de orice ingerinţă.
în aceste condiţii, în scopul protejării drepturilor „reale şi efective” exprimat în cauza Sporrong şi Lonnroth c. Austriei, pârâţii urmează să păstreze bunul în natură, iar reclamanta să obţină de la stat despăgubiri la valoarea de circulaţie, independent de prevederile Legii nr. 10/2001, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanţei europene, printre care şi hotărârea pronunţată în cauza
Tovaru c. României din 21 septembrie 2006. In acest sens, în cauza Pincova şi Pine Curtea a arătat că diminuarea vechilor atingeri -referitor la prejudiciile ce au fost suportate de foştii proprietari - nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate. De asemenea, în cauza Raicu c. României Curtea a arătat că legislaţia ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanţele speciale ale fiecărci speţe, astfel încât persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
împotriva acestei hotărâri judecătoreşti la data de 25 octombrie
2007 a declarat apel reclamanta I.G., care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, sub nr. 3154/300/2007.
Prin decizia civilă nr. 1517 A din 27 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă I.G., în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B.V., B.C. şi Primăria Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 8323 din 22 octombrie 2007 pronunţate de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. 3154/300/2007, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin cererea formulată la data de 30 aprilie 2007, reclamanta I.G. a solicitat instanţei să constate, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, nelegalitatea trecerii în patrimoniul statului al imobilului în litigiu. Reclamanta nu a indicat temeiul de drept în baza căruia a formulat această cerere.
Tribunalul a considerat că această cerere formulată de reclamantă se impune să fie analizată în temeiul dispoziţiilor prevăzute de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, conform cărora instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului în baza căruia statul a preluat în proprietatea sa imobilele în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989. Reţinând că o asemenea cerere este inadmisibilă, tribunalul a constatat că prima instanţă a încălcat dispoziţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră accesul liber la justiţie al fiecărui cetăţean.
împotriva acestei hotărâri judecătoreşti la data de 21 februarie 2009 au declarat recurs pârâţii B.V. şi B.C., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu
minori şi de familie la 6 martie 2009. In baza art. 312 C. proc. civ. au solicitat să se admită recursul astfel cum a fost formulat şi să se caseze
în întregime decizia civilă de apel. In motivare, au arătat că instanţa de apel în mod eronat a reţinut că prin admiterea de către instanţa fond a excepţiei de inadmisibilitate a cererii de constatare a nelegalităţii măsurii de trecere în patrimoniul statului a imobilului în litigiu au fost încălcate dispoziţiile revăzute de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului care apără accesul liber la justiţie al fiecărui cetăţean. Nu s-a observat că acţiunea principală de revendicare imobiliară este o acţiune în realizare, iar acţiunea în constatare nu este deschisă atât timp cât partea poate cere realizarea dreptului. Cum apelanta a cerut realizarea dreptului afirmat, nu poate fi vorba de o
încălcare a accesului liber la justiţie. In ceea ce priveşte aprecierea instanţei de apel care consideră că cererea în constatare formulată de reclamantă se impunea să fie analizată în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, recurenţii pârâţi au arătat că prin aceste prevederi se stabileşte doar competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili valabilitatea unor astfel de titluri, nu şi obligativitatea acestora.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Prin cererea completatoare formulată la termenul din 30 aprilie 2007, reclamanta a solicitat să se constate nelegalitatea trecerii în patrimoniul statului a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, motivat de faptul că imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Sub un prim aspect, Curtea are în vedere faptul că o constatare a nevalabilităţii titlului statului constituie o recunoaştere pe cale judiciară a nulităţii actului juridic de preluare a bunului din patrimoniul
proprietarului deposedat abuziv în proprietatea statului. In raport de această natură juridică a acţiunii în constatarea nevalabilităţii titlului statului, nu se pune problema incidenţei dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ.,
având în vedere faptul că acţiunea în constatarea nulităţii unui act juridic nu este, contrar denumirii consacrate, o acţiune în constatare, ci o acţiune în realizare, indiferent dacă este vorba de o nulitate absolută sau de o nulitate relativă, deoarece instanţa judecătorească constată existenţa sau inexistenţa cauzei de nulitate, deci nu a unui drept, iar în caz afirmativ, pronunţă nulitatea, deci desfiinţează actul juridic, ceea ce înseamnă că dă satisfacţie pretenţiei reclamantului ca pârâtul să fie obligat la respectarea dreptului său.
In aceste condiţii, este lipsit de relevanţă dacă art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 se referă la o cerere distinctă având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului sau numai la posibilitatea cercetării de către instanţă pe cale incidentală a aspectului pus în discuţie.
Faptul că, deşi prima instanţă a respins cererea de constatare a nelegalităţii măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului ca inadmisibilă, aceasta a analizat aspectele invocate în cadrul considerentelor referitoare la acţiunea în revendicare nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât soluţia dată fiecărui capăt de cerere este cea care se regăseşte în dispozitiv, conform art. 261 C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, reţinând netemeinicia criticilor formulate de către recurenţii-pârâţi, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat
| ← Edificarea unei constructii în baza autorizaţiei de construire... | In motivare, a arătat că în mod netemeinic şi nelegal... → |
|---|
