In motivare, a arătat că în mod netemeinic şi nelegal instanţa a considerat că în speţă poate fi aplicabilă dispoziţia generală a art. 480 C. civ. şi a admis cererea de revendicare formulată, deşi în materia în speţă legiuitorul a înţeles să reglementeze
| Comentarii |
|
faţă de bun prin exercitarea tuturor atributelor conferite de dreptul de proprietate. Deşi reclamanţii au invocat prevederile Legii nr. 213/1998, acestea nu sunt aplicabile, nefiind în vigoare la data dobândirii dreptului de proprietate de către recurenta-pârâtă, astfel încât nu se putea aplica această reglementare pentru a combate un act juridic încheiat anterior apariţiei sale, conform principiului neretroactivităţii legii.
A mai arătat recurenta că acţiunea în revendicare prin comparare de titluri a fost considerată admisibilă, motivat prin faptul că Legea nr. 10/2001 nu prevede nicio restricţie în materia revendicării pe calea
dreptului comun. Insă, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă în art. 1 C. civ., conform căreia legea civilă nu are putere retroactivă. Aceste texte consacră teza unanim acceptată că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, iar legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă aplicarea ei imediat de la intrarea în vigoare. In situaţia imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989 conflictul dintre norma generală impusă de Codul civil şi norma specială, respectiv Legea nr. 10/2001, a fost soluţionat corect prin aplicarea legii speciale. Nu se poate afirma că Legea nr. 10/2001 nu reglementează decât raporturile între foştii proprietari şi stat, întrucât se prevede şi posibilitatea fostului proprietar de a ataca prin acţiune judecătorească titlul fostului chiriaş (acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare). în cauză, trebuie luate în considerare două principii fundamentale ale dreptului civil român: principiul derogării normei speciale de la cea generală (normele Legii nr. 10/2001 ca derogare de la art. 480 C. civ.) şi principiul siguranţei circuitului civil.
Deşi reclamanţii au invocat speţele soluţionate de către CEDO, trebuie menţionat ca însăşi Curtea Europeană a recunoscut prin deciziile sale recente că actuala reglementare, aşa cum a fost ea adoptată prin Legea nr. 247/2005, reprezintă o veritabilă lege de reparaţie. Astfel, în cauza Pădurarii c. României (invocată chiar de către reclamanţi), la paragraful 111 Curtea afirmă: „trebuie constatat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul (Păduraru) s-a văzut în imposibilitatea de a redobândi posesia asupra părţilor nerestituite din imobilul său, legea acordându-i exclusiv posibilitatea unei restituiri prin echivalent prin jocul combinat al art. 18 lit. d) şi art. 46
alin. (2) din Legea nr. 10/2001. In plus nu îi mai era îngăduit să introducă împotriva dobânditorilor o acţiune întemeiată pe dreptul comun”. Deci, însăşi Curtea Europeană consideră că, prin interpretarea coro
borată a prevederilor Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare după intrarea acestei legi în vigoare nu mai este admisibilă.
Recurenta consideră nefondată opinia instanţei de apel că Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o veritabilă lege de reparaţie, aşa cum prevedea Legea nr. 213/1998, întrucât legea prevede despăgubirea la valoarea de piaţă, fară a exista un plafon maximal. Această optică aparţine şi Curţii Europene şi ea este întărită în cel puţin două hotărâri din 29 iunie 2006 (cauzele Jujescu c. României şi Toganel şi Gradinaru c. României) unde se menţionează: „Curtea ia notă cu interes despre faptul că Legea nr. 247/2005, care aduce modificări Legii nr. 10/2001 asupra restituirii bunurilor naţionalizate, atât legal, cât şi ilegal, intrată în vigoare la data de 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurispru-denţa internaţională, judiciară sau arbitrală, în ceea ce priveşte reparaţiile datorate cazurilor de acte ilicite şi confirmate de o manieră constantă prin ea însăşi în jurisprudenţă referitoare la privările ilegale sau defactd
Se critică şi respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, măsură luată fară corecta interpretare a probelor aflate la dosar, din ansamblul acestora rezultând că nu se poate face o suprapunere între bunul revendicat de către reclamanţi şi proprietatea recurentei pârâte. Reclamanţii înşişi au dovedit că sunt nesiguri şi că nu cunosc cu exactitate adresa corectă a imobilul ce a aparţinut autorilor lor, fapt dovedit de numeroasele cereri întocmite de-a lungul timpului, în care de fiecare dată menţionează o altă adresă pentru imobil.
De altfel, reclamanţii au avut posibilitatea să soluţioneze pretenţiile lor faţă de acest imobil în mai multe rânduri, însă, de fiecare dată, din motive imputabile numai lor, au pierdut procesele intentate, faţă de unele manifestând atât de mult interes încât s-a ajuns la perimarea acestora. Această atitudine procesuală nu poate fi imputată nici statului, nici recurentei, ci doar reclamanţilor, astfel încât acum, la atât de mult timp, 10 ani de la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare şi 12 ani de la apariţia Legii nr. 112/1995, nu pot să-şi invoce propria culpă în apărarea lor, aşa cum consacră celebrul principiu din dreptul roman.
Deşi au solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului, această solicitare a reclamanţilor este lipsită de interes în lumina prevederilor Legii nr. 10/2001, întrucât aceasta nu mai diferenţiază imobilele preluate de către stat, arătând că prevederile ei se aplică tuturor imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel
încât vcrificarca titlului statului este lipsită de relevanţă, în lumina acestei legi (art. 2 din lege).
Judecând recursul prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Motivul de recurs invocat se referă la pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Ipoteza a doua - încălcarea sau aplicarea greşită a legii - are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le încalcă în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată. Prin concept, motivul de recurs nu include deci şi cazurile în care greşeala de raţionament a instanţei ar fi săvârşită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar, şi anume reţinerea situaţiei de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activităţii jurisdicţionale care conduce la pronunţarea soluţiei, respectiv confruntarea faptelor la condiţiile de aplicare a regulii de drept.
Raportând aceste consideraţii la motivele de recurs invocate în prezenta cauză, Curtea consideră nefondată critica soluţiei date de către instanţa de apel acţiunii în revendicare.
Luând în considerare situaţia de fapt reţinută de către cele două instanţe de fond, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul civil, ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de recurs, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Nu în ultimul rând, CEDO s-a referit expres la faptul că rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a regla divergenţele de jurisprudenţă (cauza Pădurarii c. României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacţia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la constatarea făcută de CEDO în hotărârea respectivă, potrivit căreia „în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente şi să diminueze încrederea
publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.
Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun
în materia revendicării, şi anume Codul civil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO (cauza Brumărescu c. României - 1997 ş.a.).
In susţinerea acestei soluţii, instanţa supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fară titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], aşa încât argumentul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.
Prin aceeaşi decizie în interesul legii, înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
In acest sens, instanţa supremă a reţinut că: „Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii rapor
turilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei (o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect), dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fară despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.”.
Curtea reţine că în situaţia de faţă legea internă intră în conflict cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, reclamanţii A.G. şi A.N. deţin un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, dat fiind că în hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în cauza Pădurarii c. României, Curtea Europeană a apreciat că „bunul” reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători şi că acest interes respecta condiţiile necesare pentru a fi considerat o „valoare patrimonială” de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, mai exact că era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern. Din această perspectivă, Curtea Europeană a atras atenţia şi „asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fară titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept, cu menţiunea că legea nu face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (cauza Pădurarii c. României, paragraful 84). Acest text de lege era în vigoare şi la data sesizării instanţei în prezenta cauză.
In schimb, pârâtei C.M.A., al cărei autor a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, nu i se poate recunoaşte un „bun” ce trebuie protejat de orice ingerinţă. Nu s-ar putea reţine nici că pârâta ar avea o speranţă legitimă de a păstra bunul, dedusă din dispoziţiile legii speciale - care nu recunoaşte proprietarului deposedat dreptul de a obţine restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 [art. 18 lit. d), actualmente lit. c) din Legea nr. 10/2001], precum şi în ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună-credinţă [art. 46
alin. (2), în prezent art. 45 alin. (2) din acelaşi act normativ] - unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
Or, situaţia este diferită în speţă, întrucât imobilul care formează obiectul litigiului a fost înstrăinat autorului pârâtei cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, acest act normativ nefiind incident, potrivit art. 1, decât în cazul bunurilor preluate cu titlu valabil, iar cumpărătorul a fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, în mod corect a reţinut tribunalul că prevederile Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin Constituţiei din 1948, art. 8, 10 şi 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucură de o protecţie specială, cetăţenii Republicii Populare Române erau egali în faţa legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită prin justiţie. Totodată, prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv art. 481 C. civ., potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”, precum şi dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România era parte privitoare la proprietate, şi anume Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Prin urmare, în raport de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, imobilul care a făcut obiectul naţionalizării a fost preluat fară titlu valabil.
Sub cel de-al doilea aspect, se reţine că, din punct de vedere juridic, buna-credinţă a fost definită în temeiul art. 1898 C. civ. ca fiind credinţa achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu deci calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna şi sarcina probei revine aceluia care invocă reaua-credinţă.
Pe baza înscrisurilor depuse direct în recurs, se constată că la data încheierii de către autorul pârâtei, F.I., în temeiul Legii nr. 112/1995, a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2380/25449 din 20 decembrie
1996, se afla în curs de desfăşurare litigiul iniţiat de reclamantul A.N. în contradictoriu cu Ministerul de Finanţe şi Municipiul Bucureşti, acesta solicitând să se constate calitatea sa de succesibil faţă de defuncta A.E., să se constate că imobilul situat în Bucureşti a aparţinut părinţilor săi, să se constate inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 faţă de aceştia şi inexistenţa unui titlu legal al statului asupra imobilului. Cererea sa a fost înregistrată la data de 29 iunie 1995 şi a fost
respinsă prin sentinţa civilă nr. 11895 din 14 noiembrie 2005, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 9387/1995. Prin decizia civilă nr. 2210 din 18 noiembrie 1996, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a fost anulat ca netimbrat apelul declarat de A.N. împotriva acestei sentinţe civile, iar prin decizia civilă nr. 653 din 1 aprilie 1997, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, în dosarul nr. 437/1997 - ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către F.I. - a fost anulat ca netimbrat recursul declarat de reclamantul A.N. împotriva acestei din urmă decizii.
Cunoscând sau cel puţin având posibilitatea să cunoască împrejurarea că titlul statului, de la care a dobândit imobilul, este contestat de o persoană care se pretinde moştenitorul proprietarului deposedat în mod abuziv, cumpărătorul a avut un dubiu cu privire la calitatea celui care i-a transmis proprietatea, ceea ce, din punct de vedere juridic, este de natură să înlăture prezumţia de bună-credinţă. Simplul fapt al contestării calităţii de proprietar a celui care a vândut creează, potrivit chiar principiilor de drept comun, un dubiu suficient pentru a dovedi reaua-credinţă. Există rea-credinţă nu numai atunci când părţile cunosc împrejurarea că bunul aparţine unui terţ, ci şi atunci când acceptă această posibilitate.
In cauza Pădurarii c. României, Curtea a reafirmat faptul că Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic şi economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele „utilităţii publice”, cu excepţia cazului în care aprecierea sa se dovedeşte complet lipsită de o bază rezonabilă.
Deşi este adevărat că, prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, legiuitorul şi-a exprimat dreptul de opţiune la care s-a referit Curtea, în sensul că proprietarul bunului poate să obţină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri conform art. 18 lit. c) [fostă d)] după cum con
tractul de vânzare-cumpărare a fost anulat sau nu, în temeiul art. 45 (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001, totuşi, situaţia în care bunul a fost înstrăinat deşi exista o cerere de constatare a nevalabilităţii titlului statului nesoluţionată irevocabil constituie una din acele ipoteze complet lipsită de o bază rezonabilă.
Raportat la considerentele expuse de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând conform celor expuse mai sus că există necon-cordanţe între legea internă şi Convenţie, constatând pe fond că pârâta în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei şi nici cel puţin o speranţă legitimă de a păstra bunul, Curtea apreciază că reclamanţii sunt cei îndreptăţiţi să păstreze bunul în natură, urmând ca pârâta să obţină despăgubiri de la stat.
In aceste condiţii, deşi motivul de recurs privind greşita soluţionare de către tribunal a concursului dintre legea specială - Legea nr. 10/2001 - şi legea generală - Codul civil - este întemeiat, aceasta nu este de natură să conducă la concluzia temeiniciei acţiunii în revendicare, dată fiind incidenţa art. 20 alin. (2) din Constituţie, care prevede că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile, text de lege ce impune instanţei obligaţia de a analiza cererca în primul rând din perspectiva jurisprudenţei CEDO. Pe cale de consecinţă, înlocuind motivarea instanţei de apel, Curtea va menţine soluţia acesteia cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului în discuţie.
împrejurarea că reclamanţii au avut posibilitatea să soluţioneze pretenţiile lor faţă de acest imobil în mai multe rânduri, însă, de fiecare dată, din motive imputabile numai lor, au pierdut procesele intentate, nu are nicio relevanţă în prezenţa cauză, aceasta fiind prima acţiune soluţionată în contradictoriu cu o persoană cu calitate procesuală pasivă pe tot parcursul litigiului.
Faţă de aceste considerente, reţinând legalitatea hotărârii atacate, în temeiul art. 315 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
8. Acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pentru redobândirea bunului naţionalizat în baza Decretului nr. 95/1950. Admisibilitate
Legea nr. 112/1995 Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. (2) Legea nr. 10/2001 Decretul nr. 92/1950
Acţiunea în revendicare a unui imobil naţionalizat abuziv, acţiune formulată de foştii proprietari deposedaţi în baza Decretului nr. 92/1950 şi îndreptată împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, este admisibilă după apariţia Legii nr. 10/2001, câtă vreme o astfel de acţiune nu este interzisă prin vreo dispoziţie expresă sau implicită a legii. De altfel, admisibilitatea sau inadmisibilitatea unei cereri adresate instanţei de judecată trebuie cercetată într-un sens larg, pentru că a refuza unei persoane care se pretinde vătămată în drepturile sale accesul la instanţă este o sancţiune gravă care nu poate interveni decât în condiţii expres prevăzute de lege.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 235/R din 2 februarie 2006, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 5916 din 9 iunie 2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 22817/2004, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii D.C.S., D.M. şi D.I. şi a fost obligată pârâta M.M. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 4, situat în imobilul din Bucureşti, sectorul 1, compus din hol, 2 camere, baie, bucătărie, oficiu, cămară, 2 debarale, 2 camere de serviciu, wc, boxă, în suprafaţă utilă de 86,81 mp, precum şi o cotă indiviză de 15,54% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 36,52 mp teren situat sub construcţie.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii sunt moştenitorii fostei proprietare S.S., care a dobândit prin cumpărare terenul în suprafaţă de 617 mp, situat în str. P. nr. 40 şi pe care, în baza autorizaţiilor de construire, a edificat o casă de locuit compusă din două corpuri de clădire. S-a constatat că întregul imobil a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, figurând la poziţia 2138 în lista anexă de Bucureşti pe numele lui D.R..
Sub aspectul regimului juridic, judecătoria a reţinut că întregul imobil s-a constatat a fi proprietatea reclamanţilor, iar Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să le lase acestora
imobilul în deplină proprietate şi posesie prin sentinţa civilă nr. 15746 din 6 noiembrie 1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosar nr. 11066/1997, irevocabilă, titlul de proprietate afirmat de reclamanţi fiind considerat preferabil şi mai bine caracterizat decât cel a pârâtei.
Verificând valabilitatea titlului pârâtei, s-a constatat că autoarea acesteia, N.I. a dobândit apartamentul în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5080/20480 din 14 octombrie
1997, însă titlul său provine de la Stat, iar titlul Statului nu este unul valabil, deoarece analiza dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 după criteriile oferite de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 duce la concluzia că prin naţionalizare s-au încălcat normele care garantau proprietatea particulară.
împotriva acestei hotărâri, pârâta M.M. a declarat recurs la data de 2 iulie 2005, înregistrat la Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, sub nr. 3738/2005. în motivele de recurs formulate la 1 august 2005, recurenta pârâtă critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, faţă de greşita respingere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare raportat la dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Printr-un al doilea motiv de recurs, se critică modul de soluţionare a fondului cauzei întrucât s-a ignorat situaţia de fapt potrivit căreia reclamanţii deţineau o sentinţă de admitere a revendicării în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, cu ignorarea faptului că la acea dată apartamentele erau deja cumpărate de foştii chiriaşi, iar foştii proprietari nu au înţeles să îi notifice pe cumpărători sau pe chiriaşi pentru a se suspenda procedura de vânzare a apartamentelor.
Recurenta pârâtă reiterează susţinerile sale, potrivit cărora prevederile Legii nr. 10/2001 împiedică pe fostul proprietar sau moştenitorii acestuia să exercite acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a unui imobil ce a fost preluat abuziv şi, prin urmare, inclus în categoria celor enumerate în art. 2 din Legea nr. 10/2001. Se subliniază că hotărârea prin care reclamanţilor le-a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5080/1997 a intrat în puterea lucrului judecat, astfel încât trebuie înlăturate susţinerile reclamanţilor că este irelevantă buna-credinţă a cumpărătoarei la momentul dobândirii apartamentului.
Examinând motivele de recurs faţă de hotărârea recurată şi probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele după cum dispune art. 3041 C. proc. civ., Tribunalul constată recursul ca nefondat, pentru următoarele argumente:
Critica recurcntci pârâte vizând inadmisibilitatea unei acţiuni în revendicare a unui imobil naţionalizat abuziv, acţiune formulată de foştii proprietari deposedaţi în baza Decretului nr. 92/1950 şi îndreptată împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, după apariţia Legii nr. 10/2001, va fi înlăturată de tribunal, o astfel de acţiune nefiind interzisă prin vreo dispoziţie expresă sau implicită a legii. De altfel, admisibilitatea sau inadmisibilitatea unei cereri adresate instanţei de judecată trebuie cercetată într-un sens larg pentru că a refuza unei persoane care se pretinde vătămată în drepturile sale accesul la instanţă este o sancţiune gravă care nu poate interveni decât în condiţii exprese prevăzute de lege.
De altfel, prin art. 21 din Constituţia României a fost consacrat accesul liber la justiţie ca drept fundamental, prevăzându-se că „nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”. Acest drept fundamental este consacrat şi prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: „orice persoană arc dreptul la judecarea (...) cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor sale (...)”. Trebuie avute în vedere şi dispoziţiile Constituţiei României (art. 41 anterior revizuirii şi art. 44 după republicare în urma revizuirii) şi ale art. 1 din primul Protocol adiţional la convenţia menţionată, privind dreptul fundamental la proprietate şi respectul
bunurilor. In sfârşit, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, conform cărora în materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne, inclusiv ale Constituţiei României, trebuie să respecte convenţiile internaţionale la care România este parte, dar şi interpretarea şi aplicarea acestora trebuie să fie conformă acestor norme internaţionale, în caz de conflict având prioritate norma internaţională.
Instanţele judecătoreşti au, în raport de celelalte autorităţi ale statului, un drept de jurisdicţie generală care le conferă competenţa de a judeca, fară distincţie, toate conflictele deduse judecăţii şi, ca urmare, orice acţiune având ca obiect reclamarea încălcării în orice mod a dreptului de proprietate. Tot astfel, prin art. 3 C. civ. s-a prevăzut că Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată ori neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”.
Acţiunea în revendicare este remediul juridic şi mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând
restituirea lui în natură. îngrădirea exerciţiului acestei acţiuni ar reprezenta o încălcare a însuşi dreptului de proprietate şi a principiului liberului acces la justiţie, întrucât alt mijloc procedural în justiţie pentru apărarea acestui drept de proprietate, pentru restabilirea lui şi pentru obţinerea restituirii în natură nu există.
Legea nr. 10/2001, în acord cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană şi art. 21 şi 41 din Constituţia României, nu cuprinde vreo interdicţie de formulare a acţiunii în revendicare de către proprietarul deposedat. Or, ceea ce legea nu interzice, este permis.
Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres posibilitatea acestei acţiuni în revendicare pentru simplul motiv că această cerere nu cade sub incidenţa acestei legi, ci rămâne supusă Codului civil. Este adevărat că Legea nr. 10/2001 cuprinde prevederi care instituie o procedură de restituire de către stat, municipii, unităţi deţinătoare etc., a imobilelor preluate pe care încă le mai au în stăpânire. Aceste restituiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 s-ar face, potrivit acestei legi, prin decizie a unităţii deţinătoare, în urma notificărilor depuse de persoana îndreptăţită în termenul legal prevăzut. Instituţia deţinătoare este obligată să răspundă persoanei care a notificat-o în termen de 60 de zile, iar în cazul în care, prin decizie, instituţia respinge cererca, persoana îndreptăţită se poate adresa justiţiei cu contestaţie.
Legea nr. 10/2001 nu conţine prevederi pentru situaţia ulterioară procedurii administrative, anume care este calea pe care petentul unei asemenea pretenţii de restituire o are deschisă pentru a-şi asigura accesul în justiţie şi protecţia dreptului de proprietate invocat (astfel de căi de atac în faţa instanţelor sunt prevăzute de Legea nr. 10/2001 doar pentru situaţia soluţionării notificării într-un anumit mod), ccea ce semnifică faptul că se aplică regula generală, deci dreptul la acţiune în justiţie, instanţele judecătoreşti având competenţa generală, iar dreptul aplicabil este dreptul comun.
Mai mult, instanţa însăşi s-ar face vinovată de denegare de dreptate, întrucât ar refuza aprioric judecata cauzei pe motiv că Legea nr. 10/2001 nu prevede care este calea procedurală în cazul în care instituţia deţinătoare nu răspunde petiţionarului în termenul prevăzut de lege sau chiar în situaţia în care persoana îndreptăţită la restituire nu a formulat notificare.
Pentru aceste considerente, Tribunalul consideră corect soluţionată excepţia inadmisibilităţii cererii de revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care această critică de recurs va fi înlăturată.
Cât priveşte al doilea motiv de recurs, respectiv buna-crcdinţă a autoarei recurentei la cumpărarea apartamentului în baza Legii nr. 112/1995 şi, prin urmare, valabilitatea titlului pârâtei şi acesta va fi
înlăturat de Tribunal. împrejurarea că printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a respins cererea foştilor proprietari de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5080/1997, nu face acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. nici inadmisibilă şi nici nefondată. La compararea de titluri impusă de revendicare, titlul pârâtei a fost considerat un
titlu valabil datorită hotărârii judecătoreşti menţionate anterior. Insă revendicarea, ca şi mijlocul cel mai energic de apărare al proprietăţii, este posibilă şi de la un pârât care deţine imobilul cu titlu valabil. Prin urmare, buna-credinţă a autoarei pârâtei la cumpărarea apartamentului şi incidenţa dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în litigiul ce a avut ca obiect cercetarea valabilităţii contractului de vân-zare-cumpărare, nu schimbă în niciun fel regulile acţiunii în revendicare.
Instanţa de fond în mod corect a analizat titlul invocat de reclamanţi alături de titlul valabil al pârâtei şi a dat preferinţă titlului celor dintâi întrucât provine de la adevăratul proprietar şi nu de la un proprietar care deţinea bunul sub un titlu nevalabil, Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, şi, prin urmare, abuziv.
Faţă de cele arătate, Tribunalul, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
Notă: Soluţia dată acestei cauze de către instanţa de judecată se încadrează acelei categorii de soluţii jurisprudenţiale care au declarat admisibilă acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. S-a argumentat prin faptul că art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretat decât în sensul că nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, adică pierderea beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptăţită, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor acţiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justiţie, cum este şi acţiunea în revendicare.
Faptul că potenţialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigenţelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocaţia de a se bucura de măsurile reparatorii speciale reglementate în cuprinsul acesteia, nu împiedică posibilitatea intentării unei acţiuni în revendicare de drept comun.
Instanţele care au procedat în această modalitate au considerat că efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecinţa păstrării calităţii de proprietar, avută la data preluării, efect consacrat expres şi prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Acest text, care reproduce în cuprinsul legii speciale dispoziţiile din dreptul comun, conţinute de art. 480 C. civ., dă vocaţia titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obţine recunoaşterea acestui drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalităţii urmărite.
în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat, fostul proprietar are deschisă nu numai calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci şi calea acţiunii directe în revendicarea imobilului. Astfel, prevederile legii speciale nu exclud nici expres şi nici implicit acţiunea în revendicare împotriva cumpărătorului posesor al imobilului preluat abuziv de către stat
în acest sens, s-a reţinut că, deşi art. 18 lit. d) [actualmente lit. c)] din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, în cazul în care imobilul a fost vândut chiriaşului cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, această normă legală nu poate fi aplicată în raporturile dintre proprietarul deposedat şi cumpărătorul de la stat, în cadrul acţiunii în revendicare, întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează aceste raporturi.
Soluţia trebuie nuanţată după dezlegarea dată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Secţii Unite, acestei probleme de drept prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 ce este prezentată în capitolul I al acestui volum.
| ← Naţionalizarea unui bun în temeiul Decretului nr. 92/1950.... | Proprietatea asupra unui bun încălcată prin naţionalizare de... → |
|---|
