Imobil naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950. Titlu nevalabil de preluare a bunului de către stat. înstrăinare în baza Legii nr. 112/1950. Consecinţe asupra validităţii contractului de vânzare-cumpărare. Prescripţia acţiunii în nulitatea actului
| Comentarii |
|
C. civ., art. 480, art. 948, art. 966, art. 968, art. 1865 pct. 1, art. 1872
Legea nr. 112/1995 Legea nr. 213/1998, art. 6 Legea nr. 10/2001, republicată, art. 2, art. 21, art. 45
Decretul nr. 92/1950
1. Decretul nr. 92/1950 a fost edictat sub imperiul Constituţiei din 1948, care recunoştea şi garanta proprietatea privată, permiţând exproprierile doar cu „o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie”. Decretul de naţionalizare venea în flagrantă contradicţie şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de
Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România, la data emiterii decretului incriminat.
Dispoziţiile internaţionale şi constituţionale erau superioare ca forţă juridică decretului, astfel încât, la analiza valabilităţii titlului de preluare a bunului de către stat, aspect care trebuie raportat la momentul spolierii, instanţele de judecată sunt obligate să constate nevalabilitatea sa.
2. Instanţele au stabilit ca temei juridic al cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 şi prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credintă.
Indiferent de cauzele de nulitate de drept comun invocate faţă de actul juridic încheiat, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, stabileşte, cu caracter de regulă, faptul că toate actele juridice de înstrăinare referitoare la imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, instituind o singură excepţie: încheierea cu bună-credinţă a actului.
Acţiunea în restituirea bunului, ca urmare a declarării nulitătii actului juridic, este admisibilă pe argumente care ţin de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a decis că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în constatarea caracterului ilegal al naţionalizării, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 din Convenţie care garantează dreptul la un proces echitabil. Aşadar, acţiunea în revendicare introdusă după apariţia Legii nr. 10/2001 nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă, decât atunci când procedura specială este una efectivă. De altfel, chiar şi în cadrul Deciziei nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii, de instanţa supremă, se recunoaşte această admisibilitate.
3. Potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată:
„Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nuli
tate, dreptul la acţiune (în constatarea nulităţii - n.n.) se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Cererea de chemare în judecată a cumpărătorului soţ s-a for
mulat în termenul special prevăzut de lege, dar soţia cumpărătoare a fost introdusă în cauză ulterior. Fiind soţi cumpărători,
aceştia se află într-o situaţie de solidaritate pasivă legală, în limita bunurilor lor comune, solidaritate dedusă din prevederile art. 32 lit. b) C. fam.: „Soţii răspund cu bunurile comune pentru: b) obligaţiile ce au contractat împreună”, text care instituie caracterul de datorie comună a soţilor, al obligaţiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare menţionat. Grefându-se pe această relaţie sui generis de solidaritate pasivă legală a celor doi soţi cumpărători, aplicabilă convenţiei încheiate, devin incidente prevederile art. 1872 C. civ., conform cărora: „întreruperea civilă a prescripţiei, făcută în contra unuia din debitorii solidari, are efect în contra tuturor celorlalţi codebitori ai săi”.
Cum cererea de chemare în judecată este un act de întrerupere civilă a prescripţiei, având în vedere art. 1865 pct. 1 C. civ., introducerea cererii de chemare în judecată faţă de un soţ, în interiorul termenului de un an prevăzut de art. 45 alineatul final al Legii nr. 10/2001, republicată, a determinat întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune şi în ceea ce o priveşte pe soţia cumpărătoare.
C.A. Bucureşti, Secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 701/R din 27 aprilie 2009, nepublicată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 25 iulie 2002, reclamanţii T.A., R.M., B.C., au chemat în judecată pe pârâţii R.V., R.L., Municipiul Bucureşti, prin Primar General, SC F. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4220 din 24 noiembrie 1998 încheiat între pârâţi şi să fie obligaţi pârâţii a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2.
Pârâţii R.V., R.L. au solicitat instanţei pe cale reconvenţională să se constatc că sunt proprietarii imobilului situat în Bucureşti, sector 2, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 6657 din 5 noiembrie 2003, cererea reclamanţilor a fost admisă, sentinţa rămânând definitivă prin decizia nr. 998 din 14 mai 2004, aceste hotărâri fiind casate prin decizia nr. 499 din 3 martie 2006, cu motivarea că instanţele de fond şi apel s-au pronunţat asupra valabilităţii titlului statului ce a stat la baza încheierii contractului a cărui nulitate se solicită a fi constatată, Iară a fi învestită în acest sens, deci a încălcat dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., reţinându-se şi faptul că nu au fost chemate în judecată toate părţile contractante.
La judceata în fond după casarc, Judecătoria Scctor 2 Bucureşti a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare ca nefondată, a admis cererca reclamanţilor, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi, a respins ca nefondată cererea reconvenţională şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, sector 2, a aparţinut autorului reclamanţilor, R.N., acesta formulând cerere în restituirea imobilului, în baza Legii nr. 112/1995, înregistrată la Comisia de aplicare a acestei legi sub nr. 1688 din 23 iulie 1996, cerere nesoluţionată.
A mai reţinut instanţa de fond că imobilul a trecut în patrimoniul statului „fară titlu” aşa cum rezultă din dispoziţia Primarului General nr. 691/2002, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în ce priveşte valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi. S-a considerat că aceştia nu au contractat cu bună-credinţă, câtă vreme fostul proprietar îşi manifestase intenţia de a redobândi proprietatea imobilului, dar cererea sa nu era nesoluţionată la momentul vânzării, martorul audiat în cauză confirmând faptul că pârâţii aveau cunoştinţă de intenţiile reclamanţilor de la chiar autorul reclamanţilor.
Apreciind ca lovit de nulitate absolută contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi, instanţa de fond a dat eficienţă dispoziţiilor art. 480 C. civ., obligând pârâţii a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate imobilul.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii R.V. şi R.L., solicitând schimbarea în tot a sentinţei apelate, respingerea acţiunii principale şi admiterea cererii reconvenţionale, arătând că instanţa de fond nu a respectat dispoziţiile deciziei de casare în sensul că s-a reţinut preluarea fară titlu a imobilului ce este considerat a fi exceptat de la naţionalizare, deşi reclamanţii nu şi-au formulat susţineri pe acest argument, instanţa încălcând dispoziţiile art. 261 C. proc. civ.
Mai susţin apelanţii-pârâţi că instanţa nu s-a pronunţat asupra apărărilor lor legate de faptul că contractul de vânzare-cumpărare este supus legii în vigoare la momentul încheierii lui, în speţă Legea nr. 112/1995, prevăzând ca „titlu" Decretul nr. 92/1950. Criteriile de apreciere asupra valabilităţii titlului statului prevăzute de Legea nr. 213/1998 nu pot fi puse în discuţie întrucât acest act normativ nu era în vigoare la momentul încheierii contractului, instanţa de fond întemeindu-şi argumentarea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Apelanţii susţin că instanţa de fond a apreciat în mod greşit asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, întrucât cauza de nulitate a fost vânzarea lucrului altuia, iar revendicarea nu se solicită în consecinţa acestei nulităţi, astfel că se impunea analiza excepţiei din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, excepţia de inadmisibilitate fiind invocată şi din perspectiva dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, faţă de apariţia Legii nr. 10/2001, reclamanţii neputând formula o acţiune în revendicare în baza dreptului comun.
Susţin apelanţii că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra tuturor apărărilor, nu a arătat care sunt motivele pentru care a respins cererea reconvenţională şi a admis revendicarea, cererea reclamanţilor înregistrată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 nefiind în măsură să dovedească faptul că imobilul a trecut în patrimoniul statului fară titlu, instanţa de fond făcând o greşită apreciere a probelor în ceea ce priveşte buna-credinţă la cumpărare.
împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, arătând că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că imobilul a intrat în patrimoniul statului „fară titlu" întrucât acesta figura în lista anexă a Decretului nr. 92/1950. Or, Legea nr. 112/1995 recunoştea drept titlu de proprietate în favoarea statului acest act normativ, iar pârâtul cumpărător nu avea obligaţia a verifica situaţia juridică a imobilului, atitudinea subiectivă a sa în momentul cumpărării neatrăgând nulitatea absolută a contractului.
Analizând sentinţa în raport de critici le aduse prin motivele de apel, tribunalul a constatat nefondate susţinerile apelanţilor în ce priveşte respectarea de către instanţa de fond după casare a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au invocat faptul că imobilul a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, în anul 1950, instanţa de fond apreciind asupra caracterului abuziv al preluării imobilului.
Unul din temeiurile de drept ale acţiunii este Legea nr. 10/2001, iar instanţa de fond în analiza valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare a arătat că la momentul vânzării nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 de către părţile contractante în sensul că nu a fost soluţionată, prealabil vânzării, cererea de restituire a foştilor proprietari. Aşadar, buna-credinţă la cumpărare a fost examinată din perspectiva dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Asupra excepţiei inadmisibilităţii, este adevărat că după apariţia Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite la obţinerea măsurilor de reparaţie prevăzute de acest act normativ trebuie să urmeze procedura
administrativă descrisă în legea specială, în acord cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, cererea de restituire fiind supusă analizei din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Procedura administrativă are în vedere situaţia în care imobilul se mai găseşte în patrimoniul statului şi atunci cererea persoanei îndreptăţite poate avea ca obiect restituirea în natură, sau situaţia în care imobilul nu se mai găseşte în patrimoniul statului, în această ipoteză persoana îndreptăţită având deschisă calea despăgubirii în echivalent.
Cum în speţă cererea reclamanţilor vizează restituirea în natură a imobilului trecut în patrimoniul statului, aceasta nu putea fi adresată în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru că situaţia juridică a imobilul nu se mai încadrează dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, aşa încât a considera inadmisibilă acţiunea în justiţie întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., a fostului proprietar, ar reprezenta „un fine de neprimire”, o îngrădire a dreptului de a apela la justiţie.
De altfel, nici legea specială nu restricţionează accesul la justiţie pentru imobilele ce fac obiectul acestei legi, cu atât mai mult cu cât pe calea administrativă nu se arată care este procedura de soluţionare a notificărilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilului, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 sau altor acte normative. în această situaţie, fostului proprietar trebuie să-i fie recunoscut accesul la acţiune, ca instrument de apărare a dreptului său privitor la bunul intrat după martie 1945 în patrimoniul statului şi al cărui regim juridic este calificat de art. 6 din Legea nr. 213/1998. în concluzie, instanţa de fond a apreciat în mod corect cu privire la această excepţie.
Greşita apreciere a probelor în analiza atitudinii subiective a părţilor la momentul contractării este o critică adusă de toţi apelanţii sentinţei atacate, însă aceste critici sunt nefondate. în urma administrării unui probatoriu larg din care rezultă că atât vânzătorii, cât şi cumpărătorii aveau cunoştinţă de existenţa cererii de restituire a imobilului, având în vedere faptul că la momentul încheierii contractului Legea nr. 112/1995 prevedea drept titlu în favoarea statului Decretul nr. 92/1950, instanţa de fond a concluzionat că părţile contractante nu erau îndreptăţite să proccdeze la vânzare anterior soluţionării cererii de restituire, aceasta fiind şi raţiunea pentru care foştii proprietari puteau formula cererile de restituire într-un termen impus de lege, după expirarea acestui termen procedându-se la vânzarea imobilelor, deci în considerarea unei analize prealabile a cererii de restituire.
Faţă de cele reţinute în baza art. 296 C. proc. civ., prin decizia civilă nr. 979 A din 20 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, tribunalul a respins ca nefondat apelul.
împotriva acestci hotărâri judecătoreşti, pârâţii R.V. şi R.L. şi pârâtul Municipiul Bucureşti au formulat recurs, criticând-o pentru nclcgalitate, pentru următoarele motive:
1. Pârâţii R.V. şi R.L. au invocat prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi au arătat că au învederat tribunalului faptul că afirmaţia judecătoriei concepută general în sensul că imobilul a fost preluat fară titlu, în baza Decretului nr. 92/1950, deoarece avea destinaţie de locuinţă, fiind exceptată de la naţionalizare, nu permite instanţei de control judecătoresc să aprecieze argumentele pentru care s-a reţinut preluarea imobilului fară titlu, hotărârea de fond fiind lovită de nulitate în baza art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Cu toate acestea, decretul invocat nu conţine nicio astfel de excepţie de la naţionalizare. Instanţa de apel nu numai că nu analizează apelul, prin prisma susţinerilor făcute, dar nici nu arată motivele pentru care a respins apelul sub aspectul acestui prim motiv de apel, reţinând contradictoriu că acţiunea este întemeiată pe art. 46 din Legea nr. 10/2001, când de fapt este întemeiată pe art. 948, 966 şi 968 C. civ. (cauză ilicită şi vânzarea bunului altuia).
Consideră apelanţii-pârâţi greşită soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare. In motivarea acestei excepţii au invocat în apel nu numai prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat Iară un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, în speţă Legea nr. 10/2001, cât şi decizia pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 9 iunie 2008 în dosarul nr. 60/2007 cu privire la recursul în interesul legii promovat de Parchetul General, obligatorie pentru toate instanţele cu privire la problema de drept dezlegată (art. 329 C. proc. civ.). Din motivarea acestei decizii rezultă că în acţiunile în revendicare formulate după apariţia Legii nr. 10/2001 (cum este şi cazul de faţă) concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Inadmisibilitatea acţiunii în revendicare (formulată de reclamanţi în subsidiarul capătului de cerere privind nulitatea, aşa cum arată în petit) este dată şi de faptul că prin dispoziţia Primarului cu nr. 691/2002 s-au acordat reclamanţilor despăgubiri pentru apartamentul revendicat de aceştia. Această dispoziţie nu a fost contestată de reclamanţi niciodată. Or, nu se poate ca pentru acelaşi apartament să se primească şi
despăgubiri şi să li se restituie şi în natură. In plus, cererea recla
manţilor este lipsită de interes, odată rezolvată problema prin decizia nr. 691/2002 emisă de Primarul General în sensul acordării de despăgubiri. Nici cu privire la acest aspect hotărârea instanţei de apel nu cuprinde nicio motivare, fiind lovită de nulitate.
Cât priveşte aprecierea bunei-credinţe a recurenţilor pârâţi la data la care au cumpărat apartamentul din litigiu, consideră că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii. Au precizat încă o dată că nulitatea a fost motivată de către reclamanţi pe cauza ilicită şi vânzarea bunului altuia şi nu pe prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Dincolo de acest aspect, au arătat faptul că actul lor este supus legii sub imperiul căreia a fost încheiat, respectiv Legea nr. 112/1995, care în normele sale de aplicare prevedea ca fiind preluate cu titlu imobilele naţionalizate cu respectarea prevederilor art. I, pct. 1-5 şi ale art. II din Decretul nr. 92/1950 (art. I - Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, republicată în M. Of. nr. 27 din 18 februarie 1997). In art. 45 din aceste norme se prevedea că: „inexistenţa sau relevanţa relaţiilor şi actelor la dosar face să se prezume până la proba contrarie legalitatea trecerii locuinţei în proprietatea statului”.
Prin urmare, la data cumpărării imobilului din litigiu, însăşi legea, prin normele sale de aplicare, definea ca fiind preluate cu titlu imobilele naţionalizate cu respectarea Decretului nr. 92/1950. Or, imobilul din litigiu a fost preluat cu respectarea Decretului nr. 92/1950.
Legea nr. 10/2001, ce nu era în vigoare la data cumpărării apartamentului, introduce noi criterii de apreciere a valabilităţii titlului statului, ce nu pot fi aplicate în speţă în raport de momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi de dispoziţiile şi normele de aplicare a Legii nr. 112/1995. Astfel, trimiterea de către instanţa de fond la decizia Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 691/2002 emisă în baza Legii nr. 10/2001 pentru a justifica faptul că imobilul ar fi fost preluat fară titlu legal este în afara legii, în raport de susţinerile de mai sus.
Este de precizat că legiuitorul nu a cerut o bună-credinţă calificată care să depăşească standardul mediu. Buna-credinţă include toate elementele materiale ale aparenţei, iar această aparenţă conducea la faptul că statul era proprietarul imobilului şi putea vinde în mod legal apartamentul, recurenţii întrunind condiţiile legale pentru a cumpăra.
La data cumpărării apartamentului nu exista niciun proces pe rol privind imobilul, nu fuseseră notificaţi de reclamanţi (astfel cum aceştia recunosc la interogatoriul luat în primul ciclu de judecată lui T.A.) pe care l-au cunoscut abia cu ocazia judecaţii (şi nu mai înainte) astfel cum recunoaşte reclamanta T.A. la întrebarea nr. 3 din inte
rogatoriul luat în primul ciclu de judecată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, astfel că orice declaraţii de martori peste acest răspuns sunt mincinoase.
Au precizat că Legea nr. 112/1995 nu oferea reclamanţilor posibilitatea legală de a redobândi imobilul în natură în raport cu preluarea cu titlu a imobilului (aşa cum a fost definită de normele de aplicare a Legii nr. 112/1995), iar în urma diligenţelor făcute de vânzător la data cumpărării imobilului, nu era înregistrată la primăria capitalei nicio cerere de restituire în natură.
Pretinsa cerere invocată de reclamanţi şi pe care au depus-o la Primăria Sectorului 2 Bucureşti (care nu este vânzătoarea imobilului) şi care nu a fost motivată pe vreo preluare ilegală a imobilului şi nu a fost însoţită de niciun act care să dovedească vreo preluare ilegală (fiind aplicabile dispoziţiile art. 45 din normele de aplicare a Legii nr. 112/1995) a fost comunicată către Primăria Municipiului Bucureşti (vânzătorul) după ce au cumpărat imobilul (respectiv cu borderoul nr. 376/S din 22 martie 1999). Totodată, la data cumpărării apartamentului din litigiu Primăria Sectorului 2 Bucureşti comunicase reclamanţilor soluţia adoptată în sensul că cererea acestora „nu se încadrează în prevederile art. 2 din lege privind restituirea în natură'’.
în raport de aceste date, instanţa de apel a analizat în mod nelegal, superficial şi simplist problema bunei-credinţe în raport de existenţa unei cereri de restituire care fusese soluţionată de Primăria Sectorului 2 Bucureşti în sensul respingerii ei (la momentul cumpărării de către recurenţi) şi care nu le conferea reclamanţilor vreun drept legal la restituirea în natură - abia ulterior acestei soluţii fiind publicată Legea nr. 10/2001. Soluţia adoptată de Primăria Sectorului 2 Bucureşti referitor la cererea de restituire formulată de reclamanţi în condiţiile analizate mai sus a fost comunicată la Primăria Municipiului Bucureşti după ce recurenţii au cumpărat imobilul, fiindu-le comunicat de către vânzător faptul că puteau legal cumpăra imobilul. Acest aspect nu a
fost supus analizei instanţelor, aşa cum au arătat mai sus. In aceste condiţii nu a fost răsturnată niciodată buna-credinţă. Niciuna din hotărârile date (atât hotărârea de fond, cât şi cea din apel) nu cuprinde nicio motivare a respingerii cererii reconvenţionale, fiind nule.
2. Pârâtul Municipiul Bucureşti a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât în mod greşit s-a apreciat că apelanta-reclamantă prezintă vreun interes în solicitarea sa de a se constata nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului. A apre-ciat că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil,
contractul de vânzare-cumpărare fiind valabil încheiat între părţile contractante. Aprecierea valabilităţii titlului statului în 1998, şi anterior, nu se putea face decât în raport de Legea nr. 112/1995 şi de Normele de aplicare, titlul statului fiind valabil, contractul fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, în cauză fiind incident doar art. 19 din Legea nr. 10/2001, republicată, care prevede posibilitatea acordării de despăgubiri. Buna-credinţă la încheierea contractului este dincolo de orice dubiu, iar recurenţilor-pârâţi nu le incumbă obligaţia de a face verificări suplimentare cu privire la situaţia juridică a bunului. A solicitat admiterea recursului, modificarea integrală a deciziei recurate şi respingerea capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, ca neîntemeiat. Şi-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin notele de şedinţă din data de 27 aprilie 2009, recurenta-pârâtă R.L. a invocat, în ceea ce o priveşte, excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a faptului că art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, a prevăzut un termen special de un an, împlinit în august 2002, iar pârâta a fost introdusă în cauză, în urma deciziei nr. 499 din 3 martie 2006, deci după expirarea termenului legal.
Curtea de Apel Bucureşti s-a constatat legal sesizată şi competentă material să soluţioneze cele două recursuri, date fiind prevederile art. 3 C. proc. civ. şi ale art. 299 C. proc. civ. Soluţionând cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie de fond, absolută şi peremptorie, Curtea o apreciază nefondată, pentru următoarele considerente:
Aşa cum se va expune în continuare, unul dintre temeiurile cererii prezente de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, îl reprezintă art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată. Potrivit alineatului final al acestui articol: „(5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune (în constatarea nulităţii - n.n.) se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
In cauză, se constată că cererea de chemare în judecată a pârâtului R.V. s-a formulat la data de 25 iulie 2002, în timp ce pârâta R.L. a fost introdusă în cauză la data de 25 mai 2006, în calitate de pârâtă, ca urmare a faptului că dobândirea imobilului s-a realizat de către ambii soţi R., în calitate de cumpărători. Fiind soţi cumpărători, cei doi pârâţi R.V. şi R.L. se află într-o situaţie de solidaritate pasivă legală, în limita bunurilor lor comune, solidaritate dedusă din prevederile art. 32 lit. b) C. fam.: „Soţii răspund cu bunurile comune pentru: b) obligaţiile ce au
contractat împreună”, text care instituie caractcrul de datorie comună a soţilor, al obligaţiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare menţionat.
Grefandu-se pe această relaţie sui generis de solidaritate pasivă legală a celor doi soţi cumpărători, aplicabilă convenţiei încheiate, Curtea constată că în cauză, devin incidente prevederile art. 1872
C. civ., conform cărora: „întreruperea civilă a prescripţiei, făcută în contra unuia din debitorii solidari, are efect în contra tuturor celorlalţi codebitori ai săi”. Cum cererea de chemare în judecată este un act de întrerupere civilă a prescripţiei, având în vedere art. 1865 pct. 1 C. civ., Curtea constată, aşadar, că introducerea cererii de chemare în judecată faţă de pârâtul R.V., în interiorul termenului de un an prevăzut de art. 45 alineatul final al Legii nr. 10/2001, a determinat întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune şi în ceea ce o priveşte pe pârâta R.L., astfel încât nici faţă de aceasta nu se poate aprecia că termenul special de prescripţie de un an s-ar fi împlinit. In consecinţă, Curtea va respinge această excepţie ca nefondată.
Verificând în continuare decizia recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea apreciază recursurile declarate ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:
Curtea constată, în ceea ce priveşte recursul părţilor R.V. şi R.L., că o parte a criticilor sunt subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.: „Modificarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nclegalitate: (...) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.
Acest motiv de recurs invocat este nefondat, deoarece în cauză, tribunalul (ca de altfel, şi judecătoria) şi-a fundamentat soluţia dispusă, prezentând argumentele sale de fapt şi de drept, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ. menţionat: „Hotărârea se dă în numele legi şi va cuprinde: motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”. Astfel, aşa cum deseori s-a arătat în practica şi doctrina judiciară, motivarea unei hotărâri nu presupune a se răspunde în mod separat, fiecărei critici formulate, instanţa putând să grupeze criticile şi să le răspundă printr-un(prin) considerent(e) comun(e).
Or, în cauză, asupra aspectului valabilităţii titlului statului, cu ansamblul apărărilor formulate în jurul acestui aspect, Curtea constată că judecătoria şi-a expus concluzia sa, în mod argumentat, arătând că preluarea imobilului realizată în baza Decretului nr. 92/1950 nu a fost
valabilă dcoarecc, având destinaţia de locuinţă, imobilul era exceptat de la naţionalizare, iar tribunalul în hotărârea sa, a considerat că într-adcvăr, instanţa de fond a apreciat, a analizat asupra caracterului abuziv al preluării imobilului. Raportat şi la considerentele anterior expuse, Curtea apreciază că, prin prisma acestui element, hotărârea primei instanţe, a fost motivată în conformitate cu prevederile legale, aşa cum şi decizia tribunalului a răspuns acestei critici formulate prin motivele de apel, neputându-se susţine întemeiat, pe de o parte, existenţa unei maniere generale de motivare a judecătoriei care ar determina imposibilitatea controlului judecătoresc, şi nici, pe de altă parte, nepronunţarea asupra acestei critici a sentinţei, în apel. De asemenea, aspectul nesoluţionării de către tribunal a criticii din motivele de apel privitoare la inexistenţa vreunei excepţii în decret cu privire la naţionalizarea imobilului - locuinţă este nefondat, pentru că în decizia recurată, tribunalul leagă prin considerentele sale, acest aspect de unul dintre temeiurile juridice ale capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv art. 45 (fostul art. 46) din Legea nr. 10/2001, republicată. Acest articol pune în discuţie buna-credinţă la încheierea contractului, bună-credinţă de a cărei lipsă este condiţionată nulitatea actului juridic, în cazul imobilelor preluate fară titlu valabil. Se pune în discuţie de asemenea [prin alin. (4)], respectarea imperativă a legilor în vigoare la data înstrăinării, nulitatea actului fiind condiţionată de această nerespectare, în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil.
Or, din ansamblul considerentelor deciziei recurate, rezultă că tribunalul a apreciat, la fel ca şi judecătoria, că titlul statului nu a fost valabil, concluzie care rezultă cu predilecţie din paragrafele referitoare la individualizarea unuia dintre temeiurile juridice ale capătului de cerere (art. 45 din legea specială), referitoare la nerespectarea Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului şi la lipsa bunei-credinţe. Deci implicit, tribunalul a apreciat nefondată critica privitoare la nestipularea vreunei excepţii de la naţionalizare, ca urmare a destinaţiei de locuinţă a imobilului.
Este nefondată şi susţinerea (subsumată aceluiaşi motiv de recurs) privitoare la faptul că tribunalul nu ar fi răspuns tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii invocată de pârâţi (cu motivarea existenţei căii speciale a Legii nr. 10/2001 - pe care de altfel, intimaţii au şi urmat-o), prin motivele lor de apel. Curtea constată că precizarca relativă anterioară, cu privire la inexistenţa vreunei obligaţii de a răspunde fiecărei critici în parte,
este valabilă şi în acest caz. Totodată, Curtea constată că argumentele excepţiei lipsei de interes invocate prin motivele de recurs au fost subsumate de către pârâţii-apelanţi motivului de apel privitor la excepţia de inadmisibilitate, astfel încât tribunalul, respingând acest motiv de apel, cu o largă motivare, a apreciat în mod evident, aceste argumente ca fiind nefondate. De astfel, asupra excepţiei lipsei de interes invocate distinct, la 13 iunie 2008, instanţa de apel s-a pronunţat motivat şi în mod separat, prin încheierea din aceeaşi dată.
Nici în ceea ce priveşte susţinerea privind lipsa analizării de către tribunal a criticilor privitoare la invocata soluţionare a cererii depuse de reclamanţi la primărie, soluţionare anterioară vânzării, Curtea nu o apreciază ca fiind fondată deoarece acestei critici au fost subsumate de către pârâţi motivului de apel privitor la existenţa bunei lor credinţe la momentul cumpărării imobilului. Or, tribunalul a reţinut în mod expres, în decizia recurată, că criticile formulate sub acest aspect al bunei-credinţe, sunt nefondate şi a expus argumentele sale în acest sens.
Curtea apreciază nefondată şi critica referitoare la nemotivarea soluţiei date de instanţe cererii reconvenţionale. Această concluzie rezidă din împrejurarea că obiectul ambelor cereri - de revendicare, principală şi reconvenţională, este constatarea dreptului de proprietate asupra aceluiaşi imobil, pârâţii invocând ca şi cauză a dreptului lor, contractul de vânzare-cumpărare contestat însă, pe de altă parte, de reclamanţi. Ca atare, într-o asemenea situaţie, considerentele pentru care s-au admis cererile uneia dintre părţi, nu pot fi decât considerentele pentru care cererile celorlalte părţi (în speţă, cererea reconvenţională) au fost respinse. Este evident că argumentele sunt comune, aprecierea fiind valabilă atât pentru faza de judecată în fond, dar şi în apel.
în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., conform căruia „Modificarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: (...) când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”, Curtea constată că, deşi recurenţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,, criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la o greşită interpretare a temeiului juridic al cererii principale, astfel încât criticile se subsumează în realitate, motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încadrare pe care Curtea o realizează în baza art. 306 alin. (3) C. proc. civ. intr-adevăr, niciuna dintre instanţe nu a interpretat greşit natura actului
juridic dedus judecăţii, contract de vânzare-cumpărare, pe care l-au apreciat ca atare. Criticile vor fi, aşadar, analizate în continuare, în paragrafele destinate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nefondat este şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform căruia este motiv de nelegalitate al unei hotărâri când este pronunţată în lipsa temeiului legal ori când este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Curtea consideră că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor legale incidente, având fundament legal, urmând a fi analizate în ordinea expunerii lor, criticile invocate.
Astfel, în mod eronat recurenţii apreciază că nu se instituie o excepţie de la naţionalizare a imobilelor - locuinţă deoarece Decretul nr. 92/1950 a fost edictat într-o perioadă când în vigoare era Constituţia din 1948 care, prin art. 8, recunoştea şi garanta proprietatea privată, iar prin art. 10, permitea exproprierile doar cu „o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie”, interzicând aşadar, exproprierile (naţionalizările) lipsite de despăgubiri, cum a fost şi cazul în speţă. Articolul 10 din Constituţia din 1948 instituia două condiţii: naţionalizarea să fie efectuată în baza unei legi şi distinct, să se acorde despăgubiri. Decretul nr. 92/1950 a ieşit din vigoare, iar Constituţia sub imperiul căreia a fost edictat, de asemenea, a fost abrogată, dar Curtea constată flagranta sa contradicţie cu dispoziţiile constituţionale din 1948, precum şi cu art. 17 pct. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România, la data emiterii decretului incriminat.
Dispoziţiile internaţionale şi constituţionale erau în evidentă contradicţie cu cele ale decretului, fiind superioare ca forţă juridică, astfel încât, analizând valabilitatea titlului de preluate al statului, aspect care trebuie raportat la momentul spolierii, instanţele de judecată sunt obligate să constate nevalabilitatea sa.
Este evident că, dată fiind forţa juridică a decretului, inferioară Constituţiei, normele constituţionale şi internaţionale îl înlăturau, sub acest aspect. De altfel, în aprecierea lor, recurenţii se grefează pe o ipoteză falsă, aceea a faptului că judecătoria ar fi precizat că decretul
însuşi instituia această excepţie. In realitate, motivarea judecătoriei sub acest aspect nu se raportează la prevederea excepţiei în decret, ci se rezumă la a enunţa existenţa acestei excepţii de la naţionalizare.
Insă temeiul juridic al acestei cxcepţii nu este decretul de naţio
nalizare, ci este (şi din acest punct de vedere, Curtea a completat considerentele reţinute de ambele instanţe sub acest aspect) Constituţia din 1948 şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 17 pct. 1 şi 2) care garantau proprietatea şi impuneau plata unei despăgubiri în caz de expropriere, acte normative superioare care guvernau, virtual, orice prevedere legală internă a acelei epoci şi prin prisma cărora trebuiau interpretate şi aplicate orice alte prevederi.
Curtea constată, în plus, că nevalabilitatea acestui titlu (Decretul nr. 92/1950) era considerată astfel chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, pentru că valabilitatea sa se raportează la acte juridice superioare ca forţă normativă (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, obligatorie pentru România ca stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Constituţia din 1948). Aşadar, nevalabilitatea decretului era evidentă încă de la momentul edictării sale sau de la momentul aplicării sale în perioada comunistă şi nu doar după 1998, instanţele de judecată fiind datoare să se raporteze la întreg ansamblul normativ cu incidcnţă şi nu doar la anumite norme, cum ar fi normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. De altfel, chiar raportându-se la aceste prevederi legale speciale, Curtea reţine că într-adevăr, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, dispoziţiile sale se aplică doar în situaţia imobilelor cu destinaţia de locuinţă trecute în proprietatea statului cu titlu.
Chiar dacă prin normele metodologice iniţiale de aplicare a Legii nr. 112/1995 (H.G. nr. 20 din 17 ianuarie 1996) s-a specificat implicit că Decretul nr. 92/1950 de naţionalizare a unor bunuri ar fi reprezentat titlu pentru stat, Curtea constată faptul că aceste norme au o forţă juridică inferioară legii (în speţă, Legea nr. 112/1995), iar potrivit doctrinei şi jurisprudenţei consacrate în materie, prin „titlu” se înţelege actul juridic în virtutea căruia se dobândeşte un drept de proprietate. Aşadar, instanţa trebuia să aprecieze existenţa titlului din sintagma Legii nr. 112/1995, astfel cum principiile de drept, dispoziţiile internaţionale şi constituţionale îi impuneau, şi nu în baza unui act normativ inferior ca valoare.
De altfel, întrezărind grava eroare pe care a comis-o, legiuitorul a rectificat în parte dispoziţiile menţionate, prin H.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1997, prin care a precizat că titlul statului exista doar dacă preluarea în perioada comunistă s-a realizat cu respectarea actelor normative incriminate (în speţă, Decretul nr. 92/1950) - art. 1 din H.G. nr. 11/1997. Această modificare nu este însă, de natură să înlăture aprecierile anterioare.
Aşadar, indiferent de forma iniţială sau modificată a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, valabilitatea Decretului nr. 92/1950 se raporta la acte normative superioare ca forţă juridică, analiză care determină concluzia nevalabilităţii acestui decret. Ca atare, atât sub imperiul H.G. nr. 20/1996, cât şi sub imperiul H.G. nr. 11/1997, Decretul nr. 92/1950 nu putea fi apreciat ca un titlu valabil al statului, deci nu se poate aprecia că statul a preluat imobilul cu titlu (în sensul de titlu valabil).
Aşadar, chiar dacă este adevărat că Legea nr. 112/1995 prin Normele sale metodologice iniţiale de aplicare au recunoscut Decretul nr. 92/1950 ca fiind un titlu, în sensul de titlu valabil, pentru stat, iar ulterior, prin H.G. nr. 11/1997, această recunoaştere a fost nuanţată, totuşi valabilitatea titlului statului nu putea fi raportată decât evident la normele constituţionale sau internaţionale a căror respectare incumba ţării noastre. Or, această analiză determina aşa cum am enunţat deja, concluzia nevalabilităţii titlului statului. In concluzie, analiza valabilităţii titlului statului fară referire la Legea nr. 213/1998 (care a intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare) sau la art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum au solicitat recurenţii, determină aceeaşi concluzie a nevalabilităţii.
Valabilitatea titlului statului a constituit permanent în cadrul procesului prezent un aspect prejudicial asupra căruia ambele părţi au putut formula plenar probele, apărările şi concluziile lor, sub toate aspectele.
împrejurarea că recurenţii-pârâţi s-au raportat permanent greşit, la situaţia premisă falsă învederată anterior (aceea că excepţia de la naţionalizare ar fi fost prevăzută în decret), nereţinută astfel de judecătorie, nu le poate fi imputabilă decât lor, ca o lacună în apărarea formulată de-a lungul procesului, cu atât mai mult cu cât această excepţie de la naţionalizare întemeiată pe Constituţie şi Declaraţia Universală a fost discutată şi în prima judecare a cauzei, înainte de trimiterea spre rejudecare. De altfel, permanent pe parcursul reju-decării, reclamanţii au invocat nevalabilitatea titlului statului prin raportare la Constituţia din 1948, la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi la art. 480 C. civ. Cu toate acestea şi deşi ambele instanţe de fond şi de apel au recunoscut implicit justeţea susţinerilor reclamanţilor, constatând trecerea imobilului în patrimoniul statului fară un titlu valabil, totuşi recurenţii-pârâţi nu au înţeles să formuleze apărări şi prin raportare la aceste acte normative cu valoare superioară, fapt care le este exclusiv imputabil (ca şi culpă în apărare) şi carc nu a
împicdicat instanţele, inclusiv prezenta Curte, să analizeze valabilitatea titlului statului prin referire la Constituţia din 1948 şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, aspecte supuse contradic-torialităţii părţilor şi care, de asemenea, nu le-a împiedicat să declare că imobilul nu trebuia naţionalizat. De altfel, inclusiv pârâtul Municipiul Bucureşti, prin motivele prezente la recurs, a înţeles să realizeze critici privitoare la valabilitatea titlului statului, prin referire la respectarea legilor şi decretelor în vigoare, recurenţii R. solicitând admiterea şi a recursului acestui pârât, cu ocazia dezbaterilor.
Reţinând, aşadar, în concordanţă cu ambele instanţe de fond şi de apel, că titlul statului nu a fost unul valabil, Curtea constată în continuare că discuţia se circumscrie art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi nu alin. (4) din acelaşi articol, alineat care priveşte imobilele preluate cu titlu valabil şi care condiţionează nulitatea contractului de încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fară titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Ca o primă menţiune, Curtea va constata că în mod corect tribunalul, ca şi judecătoria, au stabilit ca temei juridic al cererii de constatare a nulităţii absolute şi art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată. Instanţele au posibilitatea, în virtutea rolului lor activ impus de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să califice în drept acţiunea, chiar şi atunci când părţile au indicat greşit temeiul juridic al acţiunii, deci cu atât mai mult au posibilitatea să completeze temeiul juridic al unei acţiuni, atunci când părţile nu au indicat toate normele legale incidente.
Or, în cauză se constată că indiferent de cauzele de nulitate, de drept comun, ale actului juridic încheiat, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, stabileşte cu caracter de regulă, faptul că toate actele juridice de înstrăinare referitoare la imobile preluate fară titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, instituind o singură excepţie - încheierea cu bună-credinţă a actului. Aşadar, temeiul legal analizat vine în completarea şi concordanţa normelor de drept comun indicate de reclamanţi şi el se deduce din conţinutul concret al cererii de chemare în judceată, susţinerile reclamanţilor privitoare la cunoaşterea de către părţile contractante a situaţiei juridice a imobilului şi la
închcicrca astfel a unei operaţiuni speculative, vizând tocmai înlăturarea situaţiei de excepţie (a existenţei bunei - credinţe la închcierea actului) prevăzute de articolul menţionat, situaţie de excepţie care ar salvgarda actul.
De altfel, pârâţii s-au grefat pe acelaşi temei juridic invocat, art. 46 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 45 în forma republicată a legii), opunându-1 reclamanţilor, prin întâmpinare, faţă de cererea principală formulată şi întemeindu-şi pretenţiile din cererea reconvenţională. Nu mai puţin, recunoaşterea acestui temei juridic al cererii principale, s-a realizat şi în cadrul recursului prezent, prin notele de şedinţă din 27 aprilie 2009, deoarece excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea principală în constatarea nulităţii absolute a contractului, s-a invocat tot în baza art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Aşadar, în mod corect ambele instanţe, soluţionând capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului şi cererea reconvenţională, au apreciat incidenţa în cauză a art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, mai concret a alin. (2), dată fiind preluarea imobilului fară titlu valabil, aşa cum am arătat.
Curtea nu îşi însuşeşte nici criticilc referitore la greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare prezente, critici pe
care le apreciază ca fiind nefondate. In prealabil, Curtea constată că cererea în revendicare prezentă este accesorie capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, fapt care rezultă cu precădere din cuprinsul cererii de chemare în judecată, implicit din ultimul paragraf, în care se solicită restituirea bunului, ca o consecinţă a constatării nulităţii absolute. Acest caractcr accesoriu a fost reţinut de altfel şi de către judecătorie prin sentinţa pronunţată în rejudecare şi conferă situaţiei prezente o particularitate distinctă. Pe de altă parte, indiferent de caracterul accesoriu al acestei cereri, Curtea constată că excepţia inadmisibilităţii este nefondată, pentru următoarele argumente:
Printr-o hotărâre publicată la 13 ianuarie 2009, în cauza Faimblat c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în constatarea caracterului ilegal al naţionalizării introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 din Convenţie care garantează dreptul la un proces echitabil.
Pe scurt, reclamanţii din acea cauză au introdus, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune prin carc solicitau să se constate caracterul ilegal al naţionalizării imobilului în baza Decretului
nr. 92/1950. Acţiunea lor a fost însă respinsă ca inadmisibilă la data de 8 aprilie 2002 pe motivul că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de legea specială.
Curtea Europeană a constatat că respingerea acţiunii în constatare nu ar fi ridicat nicio problemă dacă, în circumstanţele concrete ale cauzei respective, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă - şi, dacă este cazul, chiar contencioasă - prevăzută de Legea nr. 10/2001, se adoptă o decizie administrativă a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Or, aşa cum Curtea a constatat deja de mai multe
ori în jurisprudenţa sa, Fondul Proprietatea nu este funcţional. In consecinţă, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic şi iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
In concluzie, ingerinţa în dreptul de acces la o instanţă al reclamanţilor nu fusese proporţională cu scopul legitim urmărit, reclamanţii neprimind nicio despăgubire până atunci, neavând nicio garanţie că vor obţine una în viitorul imediat.
Curtea de Apel Bucureşti consideră că simplul fapt că în cauza respectivă, era vorba de o acţiune în constatare şi nu de una în revendicare propriu-zisă, nu schimbă cu nimic datele problemei, soluţia Curţii Europene a Drepturilor Omului fiind deplin aplicabilă şi în cazul acţiunilor în revendicare, pentru identitate de raţiune.
Poate părea paradoxal, dar CEDO soluţionează una dintre cele mai aprinse dispute juridice din România de după 1989, alegând o cauză uşor nepotrivită pentru raţionamentul său. Cu toate acestea, soluţia rezultată din respectiva hotărâre, potrivit căreia inadmisibilitatea acţiunii în revendicare încalcă art. 6 al Convenţiei, este dincolo de orice îndoială. Raţionamentul nu este potrivit pentru o acţiune în constatare, ci pentru o acţiune în revendicare (indiferent că se poartă în contradictoriu cu chiriaşul-cumpărător persoană fizică sau cu societatea comercială privatizată deţinătoare). Raţionamentul - cu care suntem întru totul de acord - este unul simplu: negarea accesului la instanţă pe calea dreptului comun poate fi acceptată în condiţiile în care calea specială oferită este una efectivă.
Nu credem însă că efectivitatea trebuie raportată la altceva decât la procedura de drept comun sau, mai bine zis, la rezultatul căutat prin
această procedură. întrebarea la care trebuie să se răspundă ar putea fi formulată în termenii următori: calca specială oferită permite realizarea rezultatului ce ar fi fost atins urmând calca generală (spre exemplu, revendicarea) dacă aceasta ar fi putut fi folosită?
CEDO a analizat efectivitatea mecanismului procedurii Legii nr. 10/2001, aplecându-se în special asupra efectivităţii mecanismului de acordare a despăgubirilor (Fondul Proprietatea) şi, aşa cum rezultă din hotărâre, inefectivitatea Fondului Proprietatea este motivul esenţial pe care se bazează această nouă condamnare.
Aplicând acelaşi raţionament în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, din hotărâre rezultă că acţiunea în revendicare introdusă după apariţia Legii nr. 10/2001 nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă, decât atunci când procedura specială este una efectivă. Este destul de clar că această hotărâre vizează mai mult ipoteza acţiunii în revendicare decât cea a acţiunii în constatare, raţionamentul său fiind construit de aşa natură încât să acopere ipoteza acţiunii în revendicare.
Indiferent de intenţia CEDO, se poate observa că în cazul acţiunii în revendicare, rezultatul vizat este restituirea bunului în natură sau, dacă acest lucru nu mai este posibil, obţinerea de despăgubiri. Faţă de acest rezultat operaţiunea realizată de Curte - analiza efectivităţii mecanismului de despăgubiri, în principal a Fondului Proprietatea -îşi recapătă sensul deplin şi redevine argumentul convingător care a condus la admiterea încălcării art. 6.
In cauza pendinte, Curtea de apel constată că reclamanţii au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziţiile 691 din 11 decembrie 2002 şi 1054 din 18 iunie 2003 ale Primarului General, pentru prezentul imobil vândut în baza Legii nr. 112/1995, s-a stipulat stabilirea în viitor de măsuri reparatorii prin echivalent. Or, în cauză, nu s-a realizat dovada că din 2003 până în prezent, s-ar fi stabilit sau chiar plătit astfel de măsuri reparatorii. Ca atare, în speţă, ineficacitatea mecanismului oferit de Legea nr. 10/2001, este certificată.
De altfel, chiar şi în cadrul Deciziei nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii de instanţa supremă se recunoaşte această admisibilitate, fiind necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsura legea internă intră în conflict cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în
acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătoreasca anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
In prezenta cauză, însă, Curtea de apel nu a făcut abstracţie de efectele juridice ale Legii nr. 10/2001, ci, dimpotrivă, le-a analizat şi le-a considerat ineficace, astfel încât nu se poate opune principiul specialia generalibus derogant, în sensul deciziei în interesul legii. De asemenea, Curtea constată că şi reclamanta are un bun, potrivit considerentelor care vor urma.
Totodată, hotărârea publicată la 13 ianuarie 2009, în cauza Faimblat c. României, este de natură, prin prisma art. 20 din Constituţia României, să se impună, în virtutea priorităţii Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi prevederilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată în 2009. De altfel, interpretarea raţională a acestui text legal vizează cererile introduse ulterior intrării în vigoare a acestei legi modificatoare (Legea nr. 1/2009). Aceeaşi concluzie rezultă şi din prevederile art. 15 din Constituţia României care consacră principiul neretroactivitătii legii, Legea nr. 1/2009 fiind adoptată ulterior momentului introducerii acţiunii, moment la care se raportează condiţia admisibilităţii.
Aşadar, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare invocată, pe de o parte prin existenţa procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, conform şi deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, pe de altă parte, prin stipularea în dispoziţiile emise în baza legii specialc a stabilirii viitoare de măsuri reparatorii este nefondată pentru argumentele enunţate, ea fiind, aşadar, în mod corect soluţionată de ambele instanţe.
Curtea constată că, în eventualitatea stabilirii ulterioare a unor măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil, revine instituţiilor publice abilitate, dintre care unul este chiar parte în cauză, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să apere în colaborare cu celelalte autorităţi cu atribuţii în acest sens, interesele publice care ar putea fi afectate printr-o eventuală încercare frauduloasă a reclamanţilor de valorificare a deciziei administrative, în ceea ce priveşte apartamentul în litigiu. Curtea reţine însă, că sarcina sa nu este aceea de a se preocupa de aceste eventuale aspecte viitoare, ci este aceea de a aprecia asupra cererilor de nulitate şi revendicare prin raportare la situaţia legală actuală.
Prin prisma acestor considerente este nefondată şi excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii. Astfel, atât ineficacitatea amintită, a procedurii Legii nr. 10/2001 privind măsurile reparatorii, ca şi interesul concret al reclamanţilor, ilustrat prin prezenta acţiune, de redobândire a posesiei şi nu doar a unor măsuri echivalente, sunt argumente care ilustrează interesul concret al reclamanţilor în promovarea şi susţinerea acţiunii în continuare. Nu mai puţin, este nereală susţinerea recurenţilor că prin decizia administrată, reclamanţilor li s-ar fi acordat despăgubiri, deoarece decizia prevede doar stabilirea viitoare a unor măsuri reparatorii, nerealizându-se dovada că în intervalul scurs, 2003-2009, astfel de măsuri ar fi fost cel
puţin stabilite, dacă nu şi acordate. împrejurarea că reclamanţii nu au contestat decizia administrativă, nu este de natură să atragă eficacitatea procedurii de despăgubire a Legii nr. 10/2001, situaţia rămânând neschimbată până în prezent, ineficacitatea procedurii speciale fiind constatată de CEDO tocmai în prezenţa a sute de mii de astfel de dispoziţii administrative române fară efect practic.
In ceea ce priveşte criticile aferente bunei-credinţe la încheierea contractului, Curtea constată în prealabil, aşa cum a expus în paragrafele anterioare, că preluarea imobilului de către stat, s-a realizat în baza unui titlu nevalabil, devenind astfel incidente prevederile art. 45 alin. (2) şi nu ale alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată. Ca atare, devin nerelevante criticile referitoare la corecta aplicare a prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul înstrăinării, critici care ar fi fost esenţiale dacă ar fi fost incident alin. (4) al art. 45 din lege. Această concluzie se impune pentru că art. 45 alin. (2) instituie o singură excepţie de la incidenţa sancţiunii nulităţii: existenţa bunei-credinţe la încheierea actului.
Chiar dacă am subsuma aceste critici discuţiei legate de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, Curtea constată că ele nu sunt în măsură să infirme considerentele anterioare relevante pentru că aşa cum am arătat, nevalabilitatea decretului de naţionalizare vizează însăşi data edictării şi aplicării sale, indiferent de recunoaşterea ulterioară, dar temporară, de către stat (prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, stat care tot el preluase imobilul), a caracterului valabil al preluării. Aşa cum am arătat, instanţa este datoare să verifice valabilitatea titlului de preluare, iar această verificare se raportează la toate normele legale incidente şi nu doar la unele, cum solicită practic recurenţii. In contrapondere, verificarea valabilităţii s-a realizat de instanţele anterioare şi prin prisma poziţiei
de recunoaştere a caractcrului nevalabil a Primarului General prin dispoziţia administrativă, însă acestei recunoaşteri, ca, de altfel, nici recunoaşterii operate de stat prin normele metodologice iniţiale ale Legii nr. 112/1995, Curtea nu i-a dat o greutate aparte, altele fiind argumentele pentru care nevalabilitatea titlului statului, ca şi concluzie, s-a impus, astfel cum am arătat: neconcordanţa decretului cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi cu Constituţia română din 1948.
Aşadar, chiar dacă am aprecia că la încheierea contractului (noiembrie 1998), Legea nr. 112/1995 ar fi fost respectată (ca şi cum art. 1 din lege s-ar referi la „titlu" în sens doar de titlul formal şi nu s-ar referi la sintagma „titlu valabil"), atunci această apreciere tot n-ar fi de natură a înlătura concluzia prezentată în baza analizei anterioare, a nevalabilităţii titlului statului. Această concluzie va determina indiferent de respectarea sau nu a Legii nr. 112/1995, la momentul înstrăinării imobilului, incidenţa alin. (2) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, şi nu pe cea a alin. (4). Raportat însă, la discuţia anterioară (care impunea concluzia nerecunoaşterii Decretului nr. 92/1950 drept titlu valabil), Curtea constată însă, că această concluzie ipotetică, menţionată anterior, a corectei aplicări a Legii nr. 112/1995 la încheierea actului juridic este eronată deoarece art. 1 al legii, privitor la preluarea imobilului cu titlu, nu a fost respectat, înstrăinându-se un imobil care nu fusese preluat de stat cu titlu (în sensul de titlu valabil). Aşadar, prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt incidente în cauză.
Revenind, Curtea constată, aşa cum a amintit şi anterior, că al său control jurisdicţional este unul exclusiv de legalitate care se grefează pe situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită definitiv de instanţa de apel. A reaprecia probele administrate pentru a ajunge la concluzia unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută ar echivala cu o depăşire a limitelor controlului său jurisdicţional, limite conferite de art. 304 alin. (1) C. proc. civ. privitoare la „legalitatea hotărârii”, ceea ce Curtea nu poate face.
Or, buna sau reaua-credinţă a părţilor contractante la momentul încheierii unui act juridic reprezintă un element al situaţiei de fapt, al temeiniciei hotărârii şi nu al legalităţii sale, pentru că vizează atitudinea subiectivă, poziţia psihică a părţilor faţă de încheierea respectivului act juridic.
Curtea constată că acest aspect (al lipsei bunei-crcdinţe a părţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare) a fost reţinut în mod
expres, în cadrul situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate de
către ambele instanţe de fond şi de apel. In consecinţă, Curtea constată că criticile subsumate acestui aspect, referitoare la inexistenţa vreunui proces pe rol; la inexistenţa vreunei notificări din partea reclamanţilor; privitor la recunoaşterea de către T.A., la interogatoriu; privitor la efectuarea de diligenţe de către recurenţi, la primărie şi constatarea inexistenţei vreunei cereri de restituire, la neprevederea legală a posibilităţii de redobândire a bunului în natură, de către reclamanţi, în baza Legii nr. 112/1995; la neînsoţirea cererii depuse la primărie, de acte relevante; la soluţionarea cererii administrative anterior înstrăinării imobilului; la comunicarea de către Primăria Sectorului 2 Bucureşti, către Primăria Generală, a modului de soluţionare a cererii, după vânzarea apartamentului, sunt nefondate, ele vizând o reapreciere a situaţiei de fapt reţinute definitiv de tribunal, concret vizând reţinerea bunei-credinţe a părţilor contractante la încheierea actului de vânzare-cumpărare, contrar statuărilor instanţelor de fond.
Aşadar, întrucât tribunalul şi judecătoria au reţinut reaua-credinţă la încheierea contractului, în mod corect au aplicat în continuare, prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi au constatat nulitatea absolută a actului juridic, singura situaţie de excepţie care ar fi salvgardat actul fiind existenţa bunei-credinţe.
In consecinţă, în mod corect a fost respinsă cererea reconvenţională şi a fost admisă revendicarea, pentru că reclamanţii exhibau un titlu de proprietate al autorului lor din anul 1949, ei având un bun şi în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pentru că aşa cum am arătat preluarea s-a realizat abuziv fară nicio despăgubire corespunzătoare, fapt recunoscut de către autorităţile publice inclusiv prin dispoziţiile administrative emise.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus deseori, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privaţiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Străin c. României). Pe de altă parte, recurenţii nu mai au un titlu pe care să-l opună moştenitorilor autorului spoliat de statul comunist, astfel încât în mod corect au fost obligaţi să restituie bunul imobil.
Nici critica recurentului-pârât Municipiul Bucureşti, în sensul inexistenţei vreunui interes al reclamanţilor în cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului, nu este fondată deoarece nevalabilitatea această atrage incidenţa art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, normă
de drept substanţial carc impune sancţiunea nulităţii actului juridic, dacă este întrunită şi condiţia relei-crcdinţe la încheierea actului.
Argumentele expuse anterior cu privire la nevalabilitatea titlului statului şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare şi a inexistenţei bunei-credinţe la încheierea sa, sunt valabile şi în ceea ce priveşte criticile recurentului Municipiul Bucureşti referitoare la valabilitatea titlului statului, la aprecierea acestei valabilităţi prin raportare la Legea nr. 112/1995 în special art. 1 alin. (1) din lege şi la normele sale de aplicare, precum şi prin raportare la respectarea legilor şi decretelor în vigoare.
Celelalte critici privitoare la existenţa bunei-credinţe la încheierea actului juridic, la neînlăturarea bunei-credinţe prin omisiunea verificării situaţiei juridice la cumpărare, la inexistenţa obligaţiei legale de verificare a situaţiei juridice, ca şi la inexistenţa posibilităţii efectuării unei asemenea verificări, sunt subsumate temeiniciei hotărârii, nu legalităţii acesteia, aşa cum am arătat şi anterior, deoarece ele vizează stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de tribunal, respectiv reţinerea bunei-credinţe la momentul vânzării-cumpărării imobilului. Controlul Curţii este însă, unul de legalitate, şi nu de temeinicie, astfel încât toate aceste critici nu pot fi reţinute ca fondate.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare formulată în contradictoriu cu pârâta R.L., ca nefondată, va respinge recursurile formulate de recurenţii-pârâţi-reclamanţi R.V., R.L. şi de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 979 A din 20 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în dosarul nr. 6087/300/2006.
| ← Marcă. Acţiune în contrafacere. Produse identice. | Servitute de trecere constituită prin contract de... → |
|---|
