împărţeală judiciară. Stabilirea cotelor de contribuţie a soţilor la dobândirea bunurilor comune
| Comentarii |
|
C. fam., art. 30, art. 31, art. 36 C. proc. civ. art. 6735
Regimul comunităţii de bunuri impune o proprietate în codevălmăşie a soţilor în sensul că aceştia nu au de la început stabilit dreptul asupra unor bunuri din cele comune sau asupra unei anumite cote din aceste bunuri. Numai în cadrul partajului se poate determina cota fiecărui soţ din aceste bunuri, iar fixarea cotei se va realiza pentru totalitatea bunurilor comune şi nu pentru fiecare bun în parte.
Legiuitorul a interzis orice convenţii contrare comunităţii de bunuri realizate de soţi în timpul căsătoriei, atât în ceea ce priveşte împărţeala bunurilor, cât şi cele referitoare la stabilirea că anumite bunuri ar fi proprietatea personală a unuia dintre ei. De asemenea, sunt interzise şi acele convenţii ale soţilor în timpul
căsătoriei cu privire la întinderea drepturilor soţilor asupra bunurilor comune.
Decizia civilă nr. 53 din 3 februarie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 1245 din 07 februarie 2007 pronunţată de Judecătoria Iaşi, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul L.C. în contradictoriu cu pârâta A.Z., precum şi cererea reconvenţională formulată de pârâtă, constatându-se că părţile au dobândit în timpul căsătoriei următoarele bunuri:un apartament în valoare de 63368,49 lei; imobilul casă şi teren, în valoare de 100.000 lei; un autoturism D. în valoare de 4.126 lei; un autoturism O., în valoare de 4.126 lei; precum şi alte bunuri mobile în valoare totală de 177.220,49 lei.
S-a constatat că părţile au cote de contribuţie de 50% la dobândirea acestora şi dispunând ieşirea din indiviziune s-a atribuit reclamantului apartamentul, autoturismul O. şi bunuri mobile, iar pârâtei i s-a atribuit imobilul casă şi teren şi autoturismul D., pârâta fiind obligată să plătească reclamantului suma de 15.515,76 lei cu titlu de sultă.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Părţile s-au căsătorit în 1985 şi au divorţat în 1998, în timpul căsătoriei dobândind bunurile imobile şi mobile enumerate. Pârâta a susţinut în cererea reconvenţională că au avut două autoturisme, respectiv unul maca O. şi unul marca C., însă la data separaţiei în fapt, în lista bunurilor partajabile datată 04.09.1996, au inclus doar maşina D. şi maşina O., care a rămas la reclamant, astfel că în masa bunurilor comune vor fi incluse doar aceste autoturisme.
Părţile s-au căsătorit la data de 25.11.1985, iar la data de 18.08.1988 pârâta a primit de la mătuşa sa M.E. cu contract de donaţie autentificat la notariat, suma de 47.000 lei, în vederea cumpărării unei locuinţe în satul C., la data de 25.08.1988 întocmind contractul de vânzare-cumpărare cu părinţii pârâtei. Asupra acestui bun pârâta are o cotă de contribuţie mai mare, însă în timpul căsătoriei soţii au realizat îmbunătăţiri aici, iar unele lucrări au fost executate de reclamant potrivit depoziţiei martorului N.V.
în timpul căsătoriei numai reclamantul a realizat venituri salariale şi în plus, în locuinţa soţilor a locuit o mare parte din timp copilul reclamantei din prima căsătorie. Părţile au fost ajutate cu produse de la ţară de părinţii pârâtei, însă reclamantul a muncit în gospodăria socrilor.
Din considerentele expuse, instanţa a reţinut că soţii au cote de contribuţie egale la dobândirea bunurilor mai sus menţionate, având în vedere şi depoziţiile martorilor.
împotriva acestei sentinţe au formulat apel ambele părţi criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemcinicic.
Prin decizia civilă nr. 723 din 28 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Iaşi s-a respins apelul formulat de reclamantul L.C. şi s-a admis apelul formulat dc pârâta-reclamantă A.Z., sentinţa fiind schimbată în parte în sensul că: s-a constatat că valoarea imobilului casă şi teren este de 12.640 lei; valoarea masei bunurilor comune este de 85.734,49 lei, iar cotei de 50% îi corespunde valoric suma de 42.867,24 lei. Reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei suma de 30.227,25 lei cu titlu de sultă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că înscrisului sub semnătură privată intitulat „listă cu bunurile pentru partaj”, deşi i s-a recunoscut valoarea probatorie pretinsă de apelanta A.Z., tribunalul nu i-a dat însă interpretarea dorită de aceasta în privinţa naturii juridice a bunurilor respective. S-a reţinut chiar din titulatura înscrisului că acesta cuprinde lista bunurilor pe care soţii au înţeles să le partajeze, ceea ce presupune o coproprietate. Faptul că în înscrisul respectiv s-a consemnat „bunurile soţiei L.Z.”, iar în ceea cc îl priveşte pe intimat „Lista cu bunurile care rămân la soţ” nu poate conduce la concluzia că bunurile cu privire la care a intervenit înţelegerea de a-i reveni apelantei A.Z. ar avea calitatea de bunuri proprii, cu atât mai mult cu cât o atare concluzie ar veni în contradicţie cu dorinţa soţilor de a perfecta înscrisul sub semnătură privată şi de a-şi împărţi bunurile dobândite în timpul căsătoriei.
In ceea ce priveşte solicitarea apelantei dc includere în masa bunurilor comune a altor bunuri indicate în cerere reconvenţională (societăţile comerciale şi autoturismul O.) care au fost consemnate în înscrisul sub semnătură privată, tribunalul a reţinut că tuturor acestor bunuri soţii le-au recunoscut caracterul lor de bunuri comune. De altfel, înscrisul respectiv a fost invocat de A.Z. exclusiv pentru susţinerea afirmaţiei potrivit căreia bunurile consemnate în ceea ce o priveşte ar fi bunurile sale proprii, înscrisul nefiind invocat pentru recunoaşterea lui ca valoare probatorie de partaj voluntar. Cum ambele părţi au învestit instanţa cu cereri de partajare a bunurilor comune rezultă că acestea nu au recunoscut valabilitatea convenţiei de împărţeală (negotium).
S-a reţinut că nici procesul-verbal încheiat la 05 octombrie 1997 nu este de natură a forma convingerea că „bunurile soţiei L.Z.” sunt bunuri personale. Dimpotrivă, interpretarea celor două înscrisuri sub semnătură privată lasă să se desprindă concluzia că ridicarea de către reclamant a bunurilor personale şi predarea cheilor apartamentului nu poate fi decât urmarea firească a partajului voluntar.
în mod corect instanţa de fond a reţinut ca făcând parte din masa bunurilor comune şi a autoturismului O. Pe lângă împrejurarea reţinută de Judecătoria Iaşi, că acest bun a fost recunoscut de părţi ca făcând parte din masa bunurilor comune (lista bunurilor pentru partaj din data de 04.09.1996), existenţa acestuia în patrimoniul părţilor a fost dovedită şi cu depoziţiile martorilor.
Cererea pârâtei de includere în masa bunurilor comune a celor două societăţi comerciale a fost formulată pentru prima dată înaintea instanţei de apel, cu nesocotirea astfel a art. 294 C. proc. civ. Prin cererea cu caracter reconvenţional pârâta reclamantă a solicitat includerea în masa bunurilor comune a unui imobil şi a mai multor bunuri cumpărate la una din societăţile comerciale. Prin cererea de la dosarul de fond, pârâta reclamantă a solicitat constatarea unui drept de creanţă asupra imobilelor cumpărate pe numele celeilalte societăţi. Asupra tuturor acestor cereri, instanţa dc fond s-a pronunţat prin hotărârea apelată.
Critica adusă hotărârii instanţei de fond prin cererea de apel vizează neincluderea în masa bunurilor comune însă a celor două societăţi, o astfel de cerere nefiind făcută înaintea Judecătoriei Iaşi.
Pe de altă parte, cele două societăţi comerciale sunt persoane juridice şi nu bunuri, astfel cum a susţinut implicit apelanta atunci când a solicitat aducerea lor la masa bunurilor comune ale soţilor. Soţului neasociat, în caz de partaj, i se cuvine o sultă reprezentând cota sa de contribuţie raportată la capitalul social şi la patrimoniul social, suma la plata căreia este obligat soţul asociat, în măsura în care unul sau mai multe bunuri comune au fost constituite ca aport în societate (situaţie în care contraprestaţia aportului la constituirea capitalului social nu poate avea decât calitatea de bun comun al ambilor soţi).
In ceea ce priveşte întinderea dreptului de proprietate a soţilor asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, tribunalul a reţinut susţinerile părţilor realizate prin mijlocirea cererii principale şi a cererii reconvenţio-nale coroborat cu testimoniile administrate în cauză. Ca atare, împrejurării că subsecvent administrării probelor, apelanta A.Z. a făcut alte susţineri ce vin în contradicţie cu poziţia acesteia din întâmpinare şi cererea recon-venţională nu i se poate da vreo consecinţă juridică.
Abia în concluziile scrise pârâta-reclamantă a arătat că imobilul casă şi teren a fost cumpărat cu banii primiţi de ea de la o mătuşă cu care a încheiat contractul de donaţie cu câteva zile înaintea cumpărării imobilului. Aceste afirmaţii vin însă în contextul în care anterior s-a susţinut că preţul nu a fost plătit părinţilor săi.
Tribunalul s-a limitat în verificarea cotei de contribuţie a soţilor la dobândirea bunurilor comune în considerarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., atâta timp cât înaintea instanţei de fond s-au făcut susţineri cu privire la cota de contribuţie arătându-se că raportat la imobilul din Iaşi şi casa din sat C. pârâta avea o contribuţie de 100 %, recunoscându-se implicit calitatea lor de bunuri comune, pe când în apel ca urmare a unei ample analize a celor două înscrisuri sub semnătură privată se susţine că cele două bunuri imobile ar fi bunuri proprii ale pârâtei-reclamante şi nu bunuri comune.
Tribunalul a reţinut că veniturile şi sumele de bani aduse în căsătoria părţilor nu trebuie raportate exclusiv la perioada în care soţii au dobândit bunurile comune supuse partajului, atâta timp cât căsătoria presupune nu doar dobândirea de bunuri, ci în conţinutul său complex sunt incluse toate cheltuielile necesare satisfacerii nevoilor materiale şi spirituale ale soţilor. Cum nici una din părţi nu a dovedit cu certitudine o contribuţie mai mare la dobândirea bunurilor comune, tribunalul a reţinut echitatea şi rigoarea juridică în stabilirea întinderii dreptului fiecăruia din soţi privind bunurile comune.
împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta-reclamantă A.Z. criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică şi nelegală.
In motivarea recursului s-a arătat că tribunalul a făcut abstracţie de existenţa unor înscrisuri sub semnătură privată încheiate de foştii soţi prin care s-a convenit partajarea voluntară a bunurilor comune. De asemenea, instanţa nu a avut în vedere că imobilul garsonieră din Iaşi îi revenea în exclusivitate, deoarece a fost vândut soţilor de părinţii recurentei. Motivarea reţinută de tribunal conform căreia în actul de vânzare-cumpărare a imobilului respectiv s-a consemnat preţul vânzării nu are în vedere că la notariat transferul de proprietate printr-un act de vânzare-cumpărare sau donaţie operează urmare a unor taxe notariale stabilite în baza unei expertizări anuale de Camera Notarilor Publici, iar stabilirea unui preţ mic ar fi dat posibilitatea atacării în instanţă a actului.
Recurenta a considerat că cele două înscrisuri sub semnătură privată din 04.09.1996 şi 05.10.1997 ce reprezintă un partaj voluntar demonstrează că intimatul ar fi recunoscut cota sa de 100% asupra garsonierei şi a casei de locuit, cele două înscrisuri nu au fost contestate de intimat şi cu toate acestea instanţa nu a atribuit acestor înscrisuri nici măcar valoare de început de dovadă scrisă prin prisma dispoziţiilor art. 1176, art. 1179 C. civ.
A arătat recurenta că prin partajul voluntar din 1996 - 1997 intimatul a recunoscut crearea celor două firme care trebuiau incluse în masa de împărţit, iar în privinţa cotei de contribuţie a reluat argumentaţia raportat la valoarea probatorie a celor două înscrisuri sub semnătură privată, corelat cu munca depusă în gospodărie, faptul că a fost şi încadrată în muncă, dar şi împrejurarea că a cumpărat casa şi terenul de la părinţii săi şi donaţia de bani de la mătuşa sa cu care a cumpărat această casă, aspecte care în accepţiunea recurentei demonstrează contribuţia acesteia de 100% la dobândirea celor două imobile, respectiv garsoniera din Iaşi şi casa de locuit din satul C.
Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, constatarea contribuţiei de 100% la dobândirea imobilelor şi atribuirea acestora, cu reţinerea că celelalte bunuri/ maşini au fost împărţite între părţi.
Verificând legalitatea hotărârii recurate limitat la devoluţiunea produsă de motivele de recurs învederate ce au fost analizate grupat şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, curtea a constatat că recursul formulat este neîntemeiat având în vedere următoarele considerente.
Critica recurentei referitoare la nereţinerea în cauză a celor două înscrisuri sub semnătură privată încheiate la data de 04.09.1996 şi respectiv la 05.10.1997 cu valoarea probatorie a unor acte autentice prin care s-ar fi realizat partajul voluntar al părţilor, este neîntemeiată, art. 30 din Codul familiei stabilind regula potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor, textul prevăzând că orice convenţie contrară este nulă.
Prin urmare, legiuitorul a interzis orice convenţii contrare comunităţii de bunuri realizate de soţi în timpul căsătoriei, atât în ceea ce priveşte împărţeala bunurilor, cât şi cele referitoare la stabilirea că anumite bunuri ar fi proprietatea personală a unuia dintre ei. De asemenea, sunt interzise şi acele convenţii ale soţilor în timpul căsătoriei cu privire la întinderea drepturilor soţilor asupra bunurilor comune.
In cauză, cele două înscrisuri invocate de recurentă în acreditarea ideii pe de o parte de partaj voluntar perfectat de soţi cu privire la bunurile comune, iar pe de altă parte cu privire la calificarea unor bunuri ca fiind proprii recurentei, nu pot avea semnificaţia atribuită de accasta fiind contrară dispoziţiilor înscrise în art. 30 C. fam.
Cele două acte sub semnătură privată au fost perfectate în timpul căsătoriei părţilor, respectiv la data de 04.09.1996 şi 05.10.1997, anterior desfacerii căsătoriei acestora prin hotărâre de divorţ, respectiv sentinţa civilă nr. 16874 din 11.11.1998 pronunţată de Judecătoria Iaşi, drept pentru care în mod corect instanţele nu au dat semnificaţia juridică pretinsă de recurenta A.Z., întrucât convenţiile invocate nu pot produce efectele juridice dorite, deoarece astfel s-ar confirma - contrar legii - existenţa unui regim matri-
monial convenţional. înscrisurile respective au fost analizate ca început de dovadă scrisă în coroborare cu testimoniile şi celelalte probe administrate.
Pe de altă parte în mod judicios instanţa de apel a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate din perspectiva dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ. din moment ce pe parcursul judecării cauzei în faţa instanţei de fond s-a susţinut de către recurentă că raportat la cele două imobile, apartamentul şi casa şi terenul, aceasta ar fi avut o contribuţie de 100% la dobândirea imobilelor, pe când în faţa instanţei de apel realizând o analiză a celor două înscrisuri A.Z. atribuia aceloraşi imobile caracterul de bunuri proprii şi nu comune, cum îşi formulase apărările pe parcursul judecăţii în primă instanţă. în atare condiţii, în raport cu limitele investirii instanţei de fond, în mod corect tribunalul a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei doar a modului de determinare a cotei de contribuţie a soţilor la dobândirea bunurilor comune.
In privinţa motivului de recurs referitor la neincluderea în masa bunurilor comune a celor două societăţi comerciale, curtea a constatat ca neîntemeiată critica formulată. Instanţa de apel, în limitele conferite dc dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate, arătând în considerentele deciziei că solicitarea privind includerea în masa partajabilă a celor două societăţi a fost formulată pentru prima dată în apel, cerere ce nu poate fi primită în atare condiţii, atâta timp cât apelul este un mijloc procedural de continuare a procesului deja configurat în faţa primei instanţe sub aspectul obiectului şi al părţilor, astfel încât devoluţiunea putând opera numai în privinţa aspectelor judecate de instanţa a cărei hotărâre este apelată.
Pe de altă parte, referitor la includerea în masa partajabilă a celor două societăţi comerciale, în mod judicios tribunalul a reţinut că acestea sunt persoane juridice ce nu pot fi incluse în masa partajabilă, deoarece ca subiecte de drept nu pot fi partajabile între foştii soţi, aceştia ar fi avut posibilitatea ridicării unei eventuale analize a individualizării valorice a bunului adus ca aport social la data subscripţiei, solicitare care însă nu a fost formulată în cauză.
Neîntemeiată este şi critica recurentei referitoare la nereţinerea în cauză în favoarea acesteia a unei cote de 100% în ceea ce priveşte dobândirea celor două imobile incluse în masa partajabilă, respectiv apartamentul şi casa şi terenul.
Sub aspectul determinării cotei de contribuţie a soţilor la dobândirea bunurilor comune este preliminar de subliniat raţionamentul greşit expus al recurentei în motivele de recurs prin care încearcă să argumenteze contribuţia sa exclusivă în achiziţionarea celor două imobile care compun -printre altele - masa bunurilor comune. Regimul comunităţii de bunuri imprimă o proprietate în codevălmăşie a soţilor în sensul că soţii nu au de la început stabilit dreptul asupra anumitor bunuri din cele comune sau asupra unei anumite cote din aceste bunuri. Numai cu ocazia partajului se poate determina cota ficcărui soţ din aceste bunuri, iar fixarea cotei se va realiza pentru totalitatea bunurilor comune şi nu pentru fiecare bun în parte.
In atare condiţii, în determinarea cotei fiecăruia dintre soţi asupra universalităţii bunurilor comune şi nu pe fiecare bun ori categorie de bunuri, instanţa de fond prin soluţia pronunţată - confirmată de instanţa de apel -a analizat atât aportul pe care fiecare dintre soţi l-a avut în timpul căsătoriei la dobândirea bunurilor comune, dar şi implicarea acestora în comunitatea de interese în cadrul căsătoriei, ştiut fiind faptul că raporturile patrimoniale dintre soţi sunt o consecinţă a relaţiilor lor personale.
In cauză nu s-a dovedit de către recurentă că suma de bani primită cu titlu de donaţie de la M.E. ar fi fost afectată cumpărării imobilului casă şi teren, tribunalul concluzionând corect asupra împrejurării că această sumă de bani a fost destinată suportării sarcinilor căsătoriei atâta timp cât
testimoniile administrate demonstrează că soţii gospodăreau împreună toate veniturile pe care le aveau în scopul satisfacerii nevoilor materiale şi
spirituale comune. In atare condiţii, prezumţia că soţii au contribuit egal la dobândirea bunurilor comune nu a fost răsturnată prin probatoriul administrat, astfel încât în mod corect tribunalul analizând veniturile soţilor, munca desfăşurată de pârâtă în gospodărie, în educarea şi îngrijirea copilului său rezultat dintr-o căsătorie anterioară, ajutorul acordat soţilor de către părinţii pârâtei, dar şi aportul reclamantului la refacerea imobilului casă şi teren a concluzionat judicios asupra contribuţiei egale a soţilor în susţinerea căsătoriei pe întreaga durată a desfăşurării acesteia.
In consecinţă, constatându-se că ambele instanţe au făcut o aplicare corectă a prevederilor legale ce guvernează domeniul asupra situaţiei de fapt determinată ca urmare a analizării complete a materialului probator administrat, curtea a constatat că sub toate aspectele evocate recursul pârâtei-reclamante se vădeşte a fi nefondat, fiind astfel respins ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.
| ← întoarcerea executării. Instanţa competentă în... | Opoziţie la înregistrarea mărcii. Semn similar cu o marcă... → |
|---|
