Imobil dobândit prin contract de donaţie cu pact rezolutoriu pentru neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere a donatorului. Naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950.
| Comentarii |
|
Cumpărătorii prin efectul Legii nr. 112/1995 nu pot paraliza acţiunea în revendicare cu revocarea donaţiei
C. civ., art. 480, art. 829, art. 969, art. 1020
Legea nr. 112/1995 Decretul nr. 92/1950
Posesorii bunului tind să paralizeze acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar deposedat prin dovedirea faptului
că actul de donaţie pe care se întemeiază pretenţiile deduse judecăţii nu este valabil pentru că a fost revocat pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate de donatoare de acordare a întreţinerii pentru donator.
Din cuprinsul actului de donaţie rezultă că imobilul a fost donat nepoatei proprietarului cu sarcina de a da în mod gratuit întreţinerea necesară, cu începere de la data autentificării actului şi până la încetarea din viaţă a donatorului. Actul conţine clauza potrivit căreia neacordarea întreţinerii necesare de către nepoată, la domiciliul donatorului, atrage după sine revocarea de drept a donaţiei, fără somaţie, punere în întârziere sau cerere de chemare în judecată. Donaţia a fost acceptată, donatara asumându-şi obligaţia de a da unchiului întreţinerea necesară.
Deşi posesorii bunului au intitulat această cerere „acţiune în nulitate” justificându-şi calitatea procesuală activă prin interesul afirmat, acela de a dovedi lipsa calităţii de proprietar a persoanei care pretinde restituirea imobilului, în realitate se invocă revocarea donaţiei, iar nu nulitatea, drept sancţiune de neîndeplinire a condiţiilor de validitate la data încheierii actului. Dar, acţiunea în * 1 * revocare este o acţiune personală care poate fi intentată numai de persoana împotriva căreia s-au săvârşit faptele de ingratitudine adică de către donator, condiţie neîndeplinită în situaţia de faţă.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 765/A din 28 mai 2007,
nepublicată
Prin cercrca înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. 2647/2005, reclamanta D.Z. a chemat în judecată pârâţii V.P. şi V.D., precum şi pe pârâta S.A., solicitând în temeiul art. 480 şi urm. C. civ. obligarea primilor doi pârâţi să îi lase în deplină proprietate şi posesie apartamentele nr. 1 şi nr. 2 din corpul A şi obligarea pârâtei S.A. la a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat la parterul corpului B din Bucureşti, sectorul 1.
Prin sentinţa civilă nr. 3437 din 1 aprilie 2005, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţiei autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea reclamantei pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, iar cererea pârâţilor V.P. şi V.D. de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi SC R.V. SA a fost respinsă ca fiind lipsită de obiect.
S-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile art. 1201 C. civ., existând triplă identitate de obiect, părţi şi cauză între litigiul anterior,^ soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 4940 din 30 iunie 2004 a înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi cauza de faţă. Astfel, în litigiul anterior pârât a fost Consiliul General al Municipiului Bucureşti, însă ulterior au fost introduşi în cauză şi persoanele fizice care au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a considcrat identitate de obiect prin aceea că reclamata a revendicat apartamentele nr. 1 şi nr. 2 din corpul A, precum şi apartamentul de la parterul corpului B, cauza celor două acţiuni fiind aceeaşi, adică art. 480 şi urm. C. civ.
Această hotărâre judecătorească a fost casată, iar pricina a fost trimisă spre rejudecare prin decizia civilă nr. 1289/R din 16 decembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, în dosarul nr. 3769/2005.
Instanţa de recurs a considerat că nu subzistă autoritatea de lucru judecat, câtă vreme cauza litigiului anterior era nevalabilitatea titlului statului şi nevalabilitatea contractelor prin care acesta a vândut apartamentele pârâţilor persoane fizice, iar cauza litigiului de faţă este recunoaşterea preferabilităţii titlului reclamantei faţă de cel al pârâţilor, cu consecinţa obligării posesorilor la a lăsa în proprietate şi posesie imobilul celui deposedat de bunul său.
La rejudecarea cauzei, pricina s-a înregistrat sub nr. 4194/299/2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, iar prin sentinţa civilă nr. 12780 din 8 septembrie 2006 a fost admisă cererea reclamantei şi obligaţi pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, sectorul 1. Totodată, instanţa a respins acţiunea în nulitate formulată la data de 26 aprilie 2006 de pârâţii V.P., V.D. şi S.A., împotriva Municipiului Bucureşti, SC R.V. SA şi D.Z., având ca obiect constatarea nulităţii actului de donaţie autentificat sub nr. 3222 din 6 februarie 1948 de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat.
Hotărând astfel, judecătoria a considerat că reclamanta este proprietar al imobilului în baza actului valabil de donaţie nr. 3222 autentificat la data de 6 ianuarie 1948, imobil preluat de Statul Român în temeiul Decrctului nr. 92/1950, la poziţia 7624 în lista anexă, pe numele autorului T.V.Ţ. Pârâţii V.P. şi V.D. au dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentele nr. 1 şi nr. 2 aflate la parterul şi etajul unu al corpului A, cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 68/1112 din 27 februarie 1997. Pârâta S.A. a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 159/112 din 20 februarie 1997 apartamentul de la parterul corpului B.
La compararea titlurilor, s-a apreciat că titlul reclamantei este mai caractcrizat şi preferabil, având în vedere că reclamanta a dobândit de la adevăratul proprietar, în timp ce pârâţii au dobândit de la Stat, un neproprietar care a preluat imobilul cu nerespectarea legii.
împotriva acestei hotărâri, pârâţii V.P., V.D. şi S.A. au formulat apel la data de 27 octombrie 2006, înregistrat la Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, sub nr. 4194/299/2006. Se critică pentru nelegali-tate şi netemeinicie hotărârea atacată, solicitându-se admiterea apelului, iar pe fond, respingerea acţiunii reclamantei D.Z., ca nefondată. In dezvoltarea motivelor de apel, apelanţii susţin că actul de donaţie pe care reclamanta l-a invocat ca şi titlu de proprietate nu poate produce efecte juridice câtă vreme donaţia a fost revocată, materializată în plan economic de către Ministerul Finanţelor Publice. Astfel, actul de donaţie încheiat între T.V.Ţ. şi reclamantă, nepoata proprietarului, a fost revocat de facto şi de jure în condiţiile art. 829 raportat la art. 1020 C. civ. şi art. 969 C. civ., revocarea operând de plin drept în virtutea pactului comisoriu potrivit căruia în cazul în care nepoata autorului nu îşi îndeplinea cu bună-credinţă obligaţia de întreţinere, acesta devenea revocabil printr-o simplă cerere adresată administraţiei finanţelor publice. Or, acest lucru s-a întâmplat, nepoata abando-nându-şi unchiul ca urmare a căsătoriei şi plecării din imobil. Administraţia financiară a operat în fişa imobilului revenirea în patrimoniul lui T.V.Ţ. a întregului imobil, motiv pentru care, ulterior, a şi fost naţionalizat pe numele acestuia. Consideră că naţionalizarea imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950 s-a făcut în mod valabil, acesta fiind un just titlu pentru stat, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională. în drept, apelul se întemeiază pe dispoziţiile art. 292-298 C. proc. civ.
Examinând motivele de apel faţă de sentinţa atacată şi probele administrate în cauză, cercetând pricina în conformitate cu art. 295
C. proc. civ., Tribunalul constată următoarele:
Critică apelanţii-pârâţi greşita soluţionare a acţiunii în nulitate pe care au formulat-o ca o excepţie prevăzută de art. 2 din Decretul nr. 167/1958 ridicată în cursul rejudecării acţiunii în revendicare. Instanţa a respins această cerere, motivat extrem de lapidar, în sensul că actul de donaţie autentificat sub nr. 3222 din 6 februarie 1948 de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat este un act valabil care produce efectele juridice de transmitere a bunului din patrimoniul autorului donator T.V.T. către donatara D.Z.
In limitele devolutive ale apelului, Tribunalul consideră corectă soluţia primei instanţe. în esenţă, apelanţii-pârâţi tind să dovedcască faptul că pretenţiile reclamantei nu sunt fondate prin aceea că actul juridic pe care se întemeiază acţiunea în revendicare nu este valabil pentru că a fost revocat pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate de donatoare de acordare a întreţinerii pentru donator.
Din cuprinsul actului de donaţie rezultă că imobilul a fost donat nepoatei proprietarului, Z.(A.)C.D., cu sarcina de a da în mod gratuit întreţinerea necesară, cu începere de la data autentificării actului şi până la încetarea din viaţă a donatorului T.V.Ţ. Actul conţine clauza potrivit căreia neacordarca întreţinerii necesare de către nepoată, la domiciliul donatorului, atrage după sine, revocarea de drept a donaţiei, fară somaţie, punere în întârziere sau cerere de chemare în judecată. Donaţia a fost acceptată, donatara asumându-şi obligaţia de a da unchiului T.V.Ţ. întreţinerea necesară.
Tribunalul notează faptul că pârâţii şi-au intitulat această cerere „acţiune în nulitate” justificându-şi calitatea procesuală activă prin interesul afirmat, acela de a dovedi lipsa calităţii de proprietar a persoanei care pretinde restituirea imobilului. Cu toate acestea, în realitate se invocă revocarea donaţiei, iar nu nulitatea, ca şi sancţiune de neîndeplinire a condiţiilor de validitate la data încheierii actului. Mai mult, acţiunea în revocare este o acţiune personală, care poate fi intentată numai de persoana împotriva căreia s-au săvârşit faptele de ingratitudine adică de către donator, condiţie neîndeplinită în situaţia de faţă. Urmează, aşadar, a se înlătura criticile apelanţilor-pârâţi formulate în limita acestui motiv.
In ceea ce priveşte acţiunea principală de revendicare, apelanţii-pârâţi susţin că raţionamentul instanţei de fond a plecat în mod greşit de la aprecierea că titlul statului, Decretul nr. 92/1950, ar fi un titlu nevalabil, fară a detalia această critică de apel. Tribunalul consideră că Decretul nr. 92/1950, în realitate actul administrativ emis de autorităţi în executarea acestui act normativ, adică listele anexă ale decretului, nu constituie un titlu valabil de preluare a imobilului de către stat.
La cercetarea acestei împrejurări, instanţa are la îndemână criteriile oferite de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, respectiv conformitatea actului de naţionalizare cu Constituţia vremii, cu actele normative în vigoare, precum şi cu convenţiile internaţionale la care România era parte. Or, după aceste criterii, Decretul nr. 92/1950 încălca în mod flagrant atât Constituţia României din anul 1948, cât şi Codul civil, care apărau şi garantau dreptul de proprietate privată, cu singura limitare a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, ceea ce nu se poate susţine că a intervenit în anul 1950, întrucât lipsea dreapta şi prealabila despăgubire. Mai mult, acest decret contravenea şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948 la care România aderase, care consfinţea în art. 17 dreptul de proprietate ca pe un drept fundamental al omului ce nu poate fi limitat în mod arbitrar de către o autoritate.
In concluzie, Decretul nr. 92/1950 este un titlu nevalabil pentru Stat şi, ca atare, nu putea transmite în mod valabil dreptul de proprietate asupra celor două apartamente în patrimoniul cumpărătorilor, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Pe cale de consecinţă, corect s-a considerat că titlul de proprietate al reclamantei este un titlu care are preferabilitate faţă de titlurile afirmate de pârâţi, care, provenind de la Statul proprietar sub titlu nevalabil, provin în realitate de la un neproprietar, iar în temeiul art. 480 C. civ., pârâţii sunt obligaţi să lase adevăratului proprietar imobilele stăpânite în deplină proprietate şi posesie.
Pentru cele arătate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Tribunalul va respinge apelul ca nefondat.
| ← Instanţa a dispus efectuarca unei expertize topografice pentru... | Dobândirea proprietăţii bunurilor prin succesiune. Condiţia... → |
|---|
