Înapoiere minor. Interesul superior al copilului
| Comentarii |
|
Instanţa nu a contestat ataşamentul minorei faţă de bunica sa, care, în lipsa prezenţei părinţilor, a devenit persoana de referinţă pentru minoră, dar acest ataşament nu poate să justifice prin el însuşi separarea minorei de tatăl său, încălcând nu doar drepturile tatălui, dar contravenind şi interesului superior al minorei.
Jud. Zalău, sent. civ. nr. 1105 din 13 martie 2012, nepublicată
Acţiunea reclamantului V.Z., formulată în contradictoriu cu pârâta R.L., a fost admisă; s-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta să înapoieze de îndată pe minora V.A.S. tatălui reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că cererea a fost introdusă după intrarea în vigoarea a noului Cod civil, astfel că instanţa, făcând aplicarea art. 6 alin. (6) NCC, care prevede că „dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”, urmează a soluţiona prezenta cerere potrivit dispoziţiilor noului Cod civil.
Analizând lucrările dosarului, în special concluziile anchetelor psihosociale efectuate în cauză, instanţa de fond a reţinut că, după moartea soţiei reclamantului, între acesta şi pârâţi a luat naştere o stare conflic-tuală, reclamantul fiind nevoit să părăsească localitatea Arad, minora rămânând în grija bunicii materne.
In speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 496 alin. (1) NCC, care prevăd: „Copilul minor locuieşte la părinţii săi”. Potrivit art. 487 NCC, „părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia”. De asemenea, instanţa de fond a reţinut că, în
temeiul dispoziţiilor Legii nr. 272/2004 (art. 30 şi art. 34), copilul are dreptul să crească alături de părinţii săi, neputând fi separat de părinţi sau de unul dintre ei, împotriva voinţei sale, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva respectării interesului superior al copilului. Raportat la aceste dispoziţii legale, reclamantul, potrivit art. 495 NCC, „poate cere oricând instanţei de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fară drept, iar instanţa de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit contrară interesului superior al copilului”.
In aprecierea cererii reclamantului, instanţa de fond a avut în vedere şi practica C.E.D.O. cu privire la aceste aspecte, aşa cum apare aceasta conturată şi în cauza Amanalachioai c. României, hotărârea din 26.05.2009, prin care Curtea a decis că a fost încălcat art. 8 din Convenţie, ca urmare a faptului că reclamantul nu a putut obţine înapoierea fiicei sale. Referitor la încălcarea art. 8 din Convenţie, Curtea a arătat că încredinţarea creşterii şi educării unui minor altor persoane decât părin-
ţii biologici nu trebuie permisă decât în situaţii excepţionale. In opinia Curţii, faptul că alte persoane pot oferi minorului condiţii mai bune de creştere şi educare nu poate constitui o justificare pentru a încredinţa minorul altor persoane decât părinţii biologici. Nici ataşamentul profund al minorului faţă de alte persoane nu constituie, în opinia Curţii, „situaţii excepţionale” care să justifice ruperea legăturilor familiale.
Instanţa de fond a apreciat că niciuna dintre apărările pârâtei nu a dovedit existenţa unei situaţii excepţionale care să justifice reţinerea minorei şi faptul că înapoierea acesteia către tată este împotriva intereselor sale. Dimpotrivă, din probele administrate s-a dovedit interesul tatălui pentru creşterea şi îngrijirea fiicei sale. Astfel, acesta nu a rămas în pasivitate, adresându-se instanţei în vederea înapoierii fiicei sale, ceea ce dovedeşte preocuparea acestuia faţă de soarta copilului său şi dorinţa sa de a o avea alături de el pe minoră. Instanţa de fond a apreciat, de asemenea, că acesta nu a abandonat minora, fiind obligat, din cauza conjuncturii, să părăsească localitatea Arad, altfel nu s-ar justifica actualul demers juridic al acestuia. Instanţa de fond a reţinut, de asemenea, că reclamantul este încadrat în muncă, obţinând venituri şi bucurându-sc de sprijinul familiei sale, în timp ce bunica maternă nu făcut dovada obţinerii vreunui venit.
Potrivit probatoriului administrat, instanţa, având în vedere în special concluziile anchetelor psihosociale, a căror obiectivitate nu poate fi pusă la îndoială, a reţinut că reclamantul prezintă pe lângă garanţiile materiale arătate anterior şi garanţii morale, fiind bine integrat în societate şi neintrând în conflict cu legea, ceea ce nu se poate reţine în privinţa familiei extinse a minorei pe linie maternă, bunicul acesteia fiind în executarea unei pedepse privative de libertate pentru săvârşirea unei fapte de violenţă. Or, este în interesul minorei să crească într-un mediu sănătos, în care conformarea şi respectarea legii să reprezinte un mod de viaţă.
Instanţa de fond nu a contestat ataşamentul minorei faţă de bunica sa, care, în lipsa prezenţei părinţilor, a devenit persoana de referinţă pentru minoră, dar acest ataşament nu poate să justifice prin el însuşi separarea minorei de tatăl său, încălcând nu doar drepturile tatălui, dar contravenind şi interesului superior al minorei.
Jurisprudenţă C.E.D.O. 1. Marja de apreciere a autorităţilor interne şi în mod deosebit cea a instanţelor în interpretarea şi aplicarea legii va fi luată în considerare în analiza conformităţii măsurii litigioase cu cerinţele de just echilibru.
Pentru a aprecia „necesitatea” măsurii litigioase „într-o societate democratică”, Curtea a analizat, în lumina întregii cauze, dacă justul echilibru ce trebuie să existe între interesele concurente de fată, cele ale copilului, cele ale tatălui şi, în circumstanţele speţei, cele ale bunicilor, ţinând cont în acelaşi timp şi de respectarea ordinii publice, a fost păstrat în limitele marjei de apreciere de care se bucură statele în materie. Ea nu are ca obligaţie să se substituie autorităţilor interne pentru a reglementa problemele privind încredinţarea, ci îi revine obligaţia de a aprecia din perspectiva Convenţiei hotărârile pe care acestea le-au pronunţat în exercitarea puterii lor de apreciere. în cazul în care Curtea recunoaşte că autorităţile naţionale se bucură de o mare marjă în aprecierea în special a necesităţii de a încredinţa un copil unei alte persoane decât părinţilor săi, în schimb, ea trebuie să exercite un control mai riguros asupra restricţiilor suplimentare. Aceste restricţii prezintă riscul de a distruge relaţiile de familie dintre părinţi şi un copil mic. Astfel de măsuri trebuie să se bazeze pe considerente inspirate de interesul copilului şi care au suficientă greutate şi soliditate.
Curtea a reamintit că, în cauzele de acest tip, interesul copiilor trebuie să aibă prioritate faţă de orice alt considerent. Curtea a subliniat totuşi că acest interes prezintă un dublu aspect: pe de o parte, să le garanteze copiilor o evoluţie într-un mediu sănătos; pe de altă parte, să menţină legăturile acestora cu familia, cu excepţia cazului în care aceasta s-a arătat a fi nedemnă, deoarece distrugerea acestei legături determină ruperea copilului de rădăcinile sale. De aici rezultă că interesul copilului impune ca numai anumite circumstanţe cu totul excepţionale să poată duce la o ruptură a unei părţi a legăturii de familie şi ca să se facă tot posibilul să se păstreze relaţiile personale şi, dacă este cazul, la momentul potrivit, „să se reconstituie” familia.
Curtea a analizat în primul rând motivele avansate de instanţele naţionale pentru a justifica hotărârea de a o plasa pe minoră la bunici şi, în al doilea rând, dacă autorităţile naţionale au dat dovadă de preocupare pentru a menţine o legătură părintească între minoră şi tatăl său.
Cu privire la motivele hotărârilor instanţelor naţionale pentru refuzul de înapoiere a copilului, Curtea a observat încă de la început că din dosar rezultă că înainte de apariţia litigiului, încredinţându-şi copilul bunicilor săi pe perioada vacanţei, reclamantul a avut un comportament normal, ce putea fi considerat ca fiind în interesul copilului, în scopul de a întări legătura de familie dintre fiica sa şi părinţii mamei sale decedate. De asemenea, Curtea a observat că, dacă deplasarea minorei la domiciliul bunicilor săi s-a făcut cu acordul reclamantului, neînapoierea copilului la domiciliul său înainte de data de 23.10.2001, perioadă în care reclamantul îşi exercita drepturile părinteşti, poate îmbrăca un caracter ilicit, cu atât mai mult cu cât o ordonanţă preşedinţială dispunea înapoierea sa imediată la tatăl său.
Curtea a observat că, în speţă, instanţele naţionale au pronunţat soluţii contradictorii referitor la chestiunea dacă reclamantul îşi dăduse acordul pentru ca minora să rămână să locuiască la bunicii săi pentru o perioadă nedeterminată. Totuşi, afirmaţia reclamantului conform căreia acesta îşi dăduse acordul pentru ca minora să rămână la bunicii săi numai pe perioada vacanţei este întărită de atitudinea sa. într-adevăr, acesta a început demersuri pentru a obţine înapoierea minorei fără întârziere, după ce bunicii l-au informat despre refuzul lor de a o restitui. Pe de altă parte, referitor la această chestiune Curtea a constatat că, dacă copilul ar fi fost încredinţat bunicilor pentru o perioadă nedeterminată, aceştia nu ar mai fi avut nevoie să facă acest demers. Aşadar, Curtea a apreciat că prin aceasta cauza de faţă se diferenţiază de cauzele Hokka-nen şi Nanning c. Germaniei (12.07.2007), în care s-a stabilit că părinţii îşi dăduseră acordul pentru copiii lor să rămână să locuiască la bunici şi, respectiv, la părinţii adoptivi pentru perioade foarte lungi, fără să facă demersuri să obţină înapoierea lor.
Curtea a observat cu titlu introductiv că toate instantele naţionale au fost de acord cu faptul că reclamantul era capabil să îi ofere minorei condiţii de viaţă normale şi că afecţiunea sa pentru copil era sinceră. Totuşi, pentru a refuza să dispună înapoierea minorei la reclamant, instanţele naţionale şi-au întemeiat hotărârile pe condiţiile materiale şi comportamentul reclamantului, pe posibilele dificultăţi ale minorei de a se integra în noua sa familie şi pe integrarea sa în mediul bunicilor, pentru care ea avea un ataşament profund. Curtea a reamintit că faptul că un copil poate fi primit într-un cadru mai propice pentru educaţia sa nu poate justifica, în sine, sustragerea sa din îngrijirea părinţilor săi biologici (Wallova şi Walla c. Republicii Cehe). în speţă, reclamantul, funcţionar, beneficia de o locuinţă stabilă şi de condiţii materiale normale, cum de altfel au şi constatat instanţele naţionale. Capacităţile sale educative şi afective
nu au fost aduse în discuţie [a contrario, Rampogna şi Murgia c. Italiei (dec.), 11 mai 1999, şi M.G. şi M.T.A. c. Italiei (dec.), 28 iunie 2005]. în ceea ce priveşte pretinsul comportament violent al reclamantului, Curtea a observat că toate hotărârile fac referire doar la incidentul ce a avut loc la data de 28.08.2001, care nu a dat naştere unei anchete penale sau unei anchete specializate pentru a evalua comportamentul reclamantului. în acest sens, Curtea nu poate decât să constate că din dosar reiese că, în niciun stadiu al procedurii şi în ciuda obiectului litigiului, instanţele naţionale nu au considerat necesar să solicite un raport specializat referitor la starea psihologică a tatălui şi copilului, la raporturile existente între ei sau, ţinând cont de vârsta tânără a copilului, la influenţele pe care mediul în care trăia le putea exercita asupra sa. Curtea a admis că noile condiţii de viată ale reclamantului trebuiau luate în considerare de instanţele naţionale. Totuşi, în măsura în care raportul de expertiză realizat la domiciliul reclamantului a constatat că noua familie a reclamantului oferea condiţii afective şi morale normale pentru a creşte un copil, Curtea a apreciat că era necesară o motivaţie mai convingătoare pentru a nu lua în considerare un astfel de raport.
Argumentul decisiv reţinut de instanţele naţionale pentru a respinge cererea reclamantului ce urmărea înapoierea copilului a fost marele ataşament ce exista între minoră şi bunicii săi în ultimii ani; astfel, ele au apreciat că era în interesul superior al minorei să rămână să locuiască temporar în mediul în care a trăit în ultima vreme şi în care s-a integrat. Un asemenea argument este de înţeles, având în vedere capacitatea de adaptare a unui copil şi faptul că minora locuieşte la bunicii săi de la o vârstă foarte tânără. Totuşi, Curtea a reiterat principiul bine stabilit în jurisprudenţă sa conform căruia scopul Convenţiei constă în protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective. Conform acestei logici, ea a considerat că respectarea efectivă a vieţii de familie presupune ca relaţiile viitoare dintre părinte şi copil să se stabilească numai pe baza tuturor elementelor relevante, nu prin simpla trecere a timpului.
Curtea a apreciat că, în cauza de faţă, motivele reţinute de instanţele naţionale pentru a refuza înapoierea copilului la tatăl său nu corespund circumstanţelor „cu totul excepţionale” ce ar putea justifica o ruptură a legăturii de familie. Totuşi, ea este de acord cu faptul că, din cauza trecerii timpului şi integrării minorei în familia bunicilor, instanţele naţionale au putut să refuze „pentru moment”, după cum ele însele menţionează, întoarcerea copilului. Totuşi, în cazul în care Curtea admite că o schimbare în situaţia de fapt poate justifica în mod excepţional o decizie referitoare la preluarea în grijă a copilului, ea trebuie să se asigure că schimbările esenţiale în cauză nu sunt rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni a autorităţilor statului şi că autorităţile competente au depus toate eforturile să menţină relaţiile personale şi, dacă este cazul, la momentul potrivit, „să reconstituie” familia. Cu privire la măsurile luate de autorităţile naţionale pentru a asigura legătura de familie dintre reclamant şi copilul său,
Curtea a apreciat că, în speţă, trebuie acordată o importanţă deosebită faptului că nimeni nu contestă că reclamantul are autoritatea părintească şi custodia minorei. Mai mult, instanţele naţionale sunt de aceeaşi părere, potrivit căreia copilul îşi are domiciliul la tatăl său. Totuşi, reclamantul nu îşi poate exercita drepturile părinteşti. Curtea a reamintit, în primul rând, că, în cauzele referitoare la înapoierea copiilor, caracterul adecvat al unei măsuri se judecă în funcţie de rapiditatea punerii sale în aplicare. Sub acest aspect, trebuie menţionat că, deşi reclamantul a formulat cererea de ordonanţă preşedinţială la data de 7.01.2001, ea nu a fost analizată de instanţe decât la 1.03.şi 20.04.2001, adică după 10 săptămâni de la refuzul bunicilor de a restitui copilul şi de la depunerea cererii reclamantului. Or, Curtea nu este convinsă că un astfel de interval de timp este adecvat pentru esenţa unei astfel de acţiuni, care presupune urgenţă şi al cărei scop este să ferească individul de orice prejudiciu ce ar putea rezulta din simpla trecere a timpului. Dacă din partea autorităţilor se cere o diligenţă deosebită atunci când în discuţie se află încredinţarea unui copil, Curtea este de părere că această cerinţă de celeritate este cu atât mai strictă în cazul în care, ca şi în speţă, un părinte cere înapoierea copilului său de la o persoană care îl deţine fără a avea acest drept şi fără acordul său. De asemenea, Curtea a reamintit că, în ceea ce priveşte executarea hotărârilor referitoare la înapoierea unui copil, înţelegerea şi colaborarea tuturor persoanelor în cauză reprezintă întotdeauna un factor important. în plus, atunci când apar dificultăţi, datorate în principal refuzului persoanei la care se află copilul de a se supune executării hotărârii ce dispune înapoierea sa imediată, autorităţile competente au obligaţia să ia măsurile adecvate pentru a sancţiona această lipsă de cooperare şi dacă, în principiu, în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privinţa copiilor, recurgerea la sancţiuni nu poate fi înlăturată în caz de comportament vădit ilegal al persoanei cu care locuieşte copilul.
Curtea a observat că, în speţă, tentativele reclamantului de a-i constrânge pe bunici să execute ordonanţa preşedinţială cu ajutorul unui executor judecătoresc şi urmând calea penală s-au dovedit a fi în zadar, în special din cauza atitudinii prea puţin active a autorităţilor competente. Mai mult, autorităţile penale au pronunţat hotărârea lor definitivă după 2 ani şi jumătate de la depunerea plângerii de către reclamant împotriva bunicilor care refuzau să execute o hotărâre judecătorească definitivă, în plus, autorităţile specializate în protecţia drepturilor copilului nu au reuşit să coopereze în mod fructuos. Prin urmare, Curtea a apreciat că, neacţionând cu diligenţă, autorităţile naţionale, prin comportamentul lor, au favorizat integrarea copilului în noul său mediu şi, în consecinţă, au contribuit într-un mod decisiv la consolidarea unei situaţii de fapt contrare dreptului reclamantului protejat de art. 8 din Convenţie. De asemenea, Curtea a observat că părţile au formulat argumente similare în fata instantelor naţionale cu ocazia acţiunii având ca obiect înapoierea copilului şi cu ocazia celei referitoare la încredinţarea minorei. Or, dacă aceste argumente nu au fost reţinute de instanţele naţionale pentru a-i retrage reclamantului custodia copilului, ele nu au fost totuşi considerate suficiente pentru a dispune înapoierea copilului la tatăl său. Mai mult, instanţele naţionale au statuat că afecţiunea existentă între copil şi bunici nu era suficientă, ea singură, să justifice despărţirea unui părinte de copilul său. Prin urmare, această practică a instanţelor naţionale a afectat previzibilitatea acţiunii reclamantului ce urmărea obţinerea înapoierii copilului de la persoane care îl ţineau fără a avea acest drept. în plus, Curtea a considerat că, dacă instanţele naţionale refuză temporar înapoierea unui copil la tatăl său, ale cărui drepturi părinteşti nu au fost limitate, nu este mai puţin adevărat că trebuie luate măsuri pentru a crea şi asigura un just echilibru între interesul copilului şi cel al părintelui care trebuie să îşi exercite drepturile părinteşti. Acolo unde este stabilită existenţa unei legături de familie şi unde motivele ce stau la baza refuzului de înapoiere a copilului sunt datorate lipsei de contact între părţile respective şi trecerii timpului, statul trebuie, în principiu, să acţioneze astfel încât să îi permită acestei legături să se dezvolte. Obligaţiile statului nu se limitează la a veghea în sensul de a permite copilului să i se poată alătura tatălui său, ci ele cuprind şi totalitatea măsurilor pregătitoare ce permit atingerea acestui rezultat.
Curtea a constatat că temeiul juridic pe care şi-au întemeiat instanţele naţionale refuzul de a i-o înapoia pe minoră reclamantului permite instanţelor să refuze înapoierea copilului şi să îl încredinţeze unei persoane ce nu mai avusese până atunci niciun drept asupra lui, fără să prevadă în acelaşi timp o modificare a drepturilor părinţilor asupra copilului. Or, o astfel de măsură poate duce la situaţii care, ca şi în cazul de faţă, stabilesc relaţiile viitoare dintre părinte şi copil nu pe baza tuturor elementelor relevante, ci pe simpla trecere a timpului. în opinia Curţii, o astfel de măsură temporară poate fi eficientă dacă este susţinută de garanţii şi măsuri prevăzute de autorităţi pentru a împiedica ruptura legăturii dintre copil şi părinte, căruia, în plus, i s-a recunoscut exercitarea drepturilor părinteşti. Curtea a observat că, în acţiunea sa de solicitare a înapoierii copilului, finalizată prin hotărârea din 20 iunie 2003, înte-meindu-se pe prevederile de drept intern, reclamantul a arătat şi imposibilitatea sa de a-şi exercita drepturile părinteşti, lipsa oricărui contact cu copilul împiedicându-l să participe la educaţia şi dezvoltarea sa. Or, instanţele naţionale nu au analizat în niciun fel posibilitatea pentru reclamant de a-şi exercita într-un mod efectiv drepturile părinteşti din care nu a fost decăzut. în acest sens, Curtea dezaprobă faptul că, pe o perioadă atât de lungă de timp, autorităţile nu s-au preocupat deloc de diluarea progresivă şi chiar de ruptura relaţiilor dintre copil şi tatăl său, în special de lipsa contactelor concrete şi efective între părţile interesate; astfel, în loc să dispună măsuri pentru menţinerea şi îmbunătăţirea, dacă era cazul, a raporturilor dintre tată şi copil, instanţele naţionale au preferat să
lase timpul să rezolve situaţia, ceea ce a dus, având în vedere vârsta şi atitudinea copilului, la riscul unei înstrăinări crescânde şi definitive între cei doi, care nu poate fi deloc considerată ca fiind în interesul superior al copilului. Instanţele naţionale nu au făcut decât să aprobe situaţia creată prin lipsa de diligenţă a autorităţilor în a asigura executarea ordonanţei preşedinţiale. De asemenea, Curtea a considerat deosebit de regretabil faptul că, în măsura în care reclamantul beneficia de exercitarea drepturilor părinteşti şi în care minora nu era plasată la bunicii săi decât temporar, copilul nu a beneficiat în mod evident de sprijin psihologic pentru a-şi menţine şi îmbunătăţi raporturile cu tatăl său, sprijin susceptibil de a face posibilă întoarcerea sa la el. O astfel de măsură ar fi permis ca interesele reclamantului să conveargă cu cele ale copilului, şi nu să concureze, cum s-a întâmplat în cazul de faţă.
Curtea a observat că în procedura provizorie a ordonanţei preşedinţiale reclamantul a solicitat în subsidiar un drept de vizită a copilului. După această procedură, este de înţeles că, având toate drepturile asupra copilului, spre deosebire de bunici, reclamantul a solicitat înapoierea imediată a minorei, şi nu un drept de vizită. Prin urmare, Curtea a considerat că, în contextul foarte special al cauzei, reclamantul nu poate fi blamat pentru faptul că nu a cerut un drept de vizită după procedura provizorie. Curtea a observat că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 272/2004, legislaţia naţională prevede în favoarea copilului dreptul de a avea contacte cu părinţii săi. în plus, această lege implementează un sistem de măsuri pentru prevenirea despărţirii unui copil de părinţii săi, precum şi pentru a asigura relaţiile dintre copil şi părinţii săi atunci când este dispusă o măsură de plasament. în lumina celor de mai sus, Curtea a considerat că pasivitatea autorităţilor se află la originea rupturii relaţiilor dintre copil şi tatăl său. Rezultă că, în cazul de faţă, nu putem spune că dreptul la respectarea vieţii de familie al reclamantului a fost protejat într-un mod efectiv, în ciuda aspiraţiilor legitime ale acestuia de a-şi vedea familia reunită, astfel cum prevede art. 8 din Convenţie. Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi (C.E.D.O., Amanalachioai c. României, 26 mai 2009, M. Of. nr. 720/2009).
| ← Încuviinţare nume minor. Copil rezultat din relaţii de... | Reintegrare în familie. Dispariţia împrejurărilor care au... → |
|---|
