instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acel stat membru la momentul la care instanţa este sesizată.
| Comentarii |
|
Tribunalul GALAŢI Decizie nr. 230 din data de 19.08.2016
Supremația dreptului Uniunii Europene. Conform Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competența în materia divorțului și a încredințării copiilor, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acel stat membru la momentul la care instanța este sesizată.
Decizia civila nr. 230/19.08.2016
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tecuci sub nr. 2xxx/324/2016, reclamanta MP a chemat în judecată pe pârâtul SP pentru ca pe cale de ordonanță președințială să se dispună suplinirea consimțământului pârâtului pentru deplasarea minorelor SS și SD din Italia în România, intocmirea pașapoartelor minorelor si deplasarea acestora la locuința mamei, până la soluționarea dosarului de fond.
Legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat în fața instanței de judecată pentru a formula apărări.
Instanța a invocat din oficiu și a pus în discuția părților excepția necompetenței generale a instanței române. Prin sentința civilă nr. 1xxx/2x.0x.2016, pronunțată de Judecătoria Tecuci, s-a respins cererea ca nefiind de competența generală a instanței române.
S-a reținut în motivarea hotărârii că prin sentința nr. 1xxx/2014 a Tribunalului V. Din Italia s-a stabilit separarea în fapt a soților, s-a stabilit custodia comună față de minore, s-a stabilit ca locuința minorelor să fie la mamă, s-a stabilit un program de vizitare a minorelor de către tată, precum și faptul că ambele minore sunt înscrise la școala în Italia.
Cum din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că minorele, dar și părinții acestora sunt în Italia, ba mai mult s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în Italia cu privire la custodia și locuința minorelor, instanța a admis excepția și a respins acțiunea ca nefiind de competența instanțelor române.
Împotriva sentinței civile pronunțată de Judecătoria Tecuci a declarat recurs reclamanta MP, criticând faptul că s-a admis excepția necompetenței generale a instanței române.
În motivarea cererii, s-a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 1080 alin. 2 pct. 1 C.pr.civ., precum și faptul că reclamantei nu i se poate refuza aplicarea legii române, atât timp cât ea și copiii sunt cetățeni români, cu domiciliul în România și reședința în Italia.
A mai aratat că potrivit dispozițiilor Legii nr. 248/2005 trebuie prezentate documente de călătorie valabile, emise de autoritățile competente române din țară sau din străinătate, iar dreptul la liberă circulație a minorelor nu poate fi restricționat printr-un refuz nejustificat al pârâtului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 132 alin. 4, art. 999, art. 483 și urm. C.pr.civ.
Legal citat, intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat în fața instanței de judecată pentru a formula apărări.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței civile pronunțată de Judecătoria Tecuci, prin prisma motivelor de recurs invocate, instanța de control judiciar a reținut că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În mod corect prima instanță a stabilit din înscrisurile depuse la dosarul cauzei (respectiv, atestatele de regularitate a șederii pentru cetățenii din Uniunea Europeană eliberate de autoritățile italiene), coroborate cu susținerile recurentei-reclamante că atât mama, cât și minorii, au reședința în Italia de mai mult de un an, că aceștia urmează cursurile școlare în Italia, precum și faptul că tot în Italia a fost inițiată și soluționată și procedura de divorț.
În ceea ce privește aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competența în materia divorțului și a încredințării copiilor, instanța a reținut că dispozițiile acestuia au fost avute în vedere în mod corect de către instanța de fond, întrucât la acesta a fost emis la data de 27.11.2003 de către Consiliul Uniunii Europene.
Prin urmare, în conformitate cu principiile dreptului comunitar, acest regulament are pentru instanța româna forță obligatorie, dispozițiile sale aplicându-se direct și cu prioritate față de prevederile legislației naționale.
În acest sens, s-au avut in vedere dispozițiile art. 1 al Regulamentului (CE) nr. 2201/ 2003, care reglementează domeniul de aplicare al acestuia și stabilește că regulamentul se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești, in special încredințarea și dreptul de vizită.
Art. 8 din același Regulament stabileste că instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acel stat membru la momentul la care instanța este sesizată.
Totodată instanța a reținut că luarea unei măsuri față de un copil a cărui reședință nu se află în țară de către instanța română, ar însemna violarea drepturilor conferite atât de către legile speciale în domeniu, cât și încălcarea convențiilor la care România este parte (Convenția de la Haga, art. 5, care reglementează această situație, apreciindu-se că soluția pronunțată de o instanță din România, pe lângă încălcarea normelor de competență materială și teritorială imperative, ar reprezenta o judecată formală).
În aceste condiții, nu au relevanță susținerile recurentei-reclamante, în sensul că minorii au domiciliul în România, atât timp cât legislația face distincție între domiciliu și reședința obișnuită, iar în cauză minorii au reședința obisnuita în Italia.
În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor legii interne în materie, respectiv art. 1080 alin. 2 pct. 1 din noul C.pr.civ., s-a constatat că acestea nu sunt incidente în cauză, având în vedere dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 și ale art. 4 din noul C.pr.civ., potrivit cărora sunt obligatorii normele dreptului Uniunii Europene și se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statul părților.
Constatând că instanța de fond a făcut o analiză corespunzătoare a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, reținând că în cauză competența este reglementata de norme de ordine publică ce nu pot fi încălcate de către părți sau ignorate de către instanță, în temeiul art. 496 C.pr.civ., tribunalul a respins recursul ca fiind nefondat.
| ← Sanctiunea nepublicarii unui Ordin in Monitorul Oficial al... | Pentru instituirea unui ordin de protecţie nu este necesar ca... → |
|---|
