Înţelesul noţiunii de „bun” în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Principiul protecţiei aşteptărilor legitime a cetăţenilor cu privire la un anumit nivel al protecţiei şi securităţii
| Comentarii |
|
Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie se aplică doar pentru bunurile unei persoane. Astfel, veniturile viitoare nu pot fi considerate „bunuri”, cu excepţia cazului în care dreptul a fost deja câştigat şi este sigur că va fi plătit (Koivusaari şi alţii c. Finlandei, decizia din 23 februarie 2010, nr. 206), toate acestea, în anumite circumstanţe, o „speranţă legitimă” de a obţine un „bun” poate beneficia, de asemenea, de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat în jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky c. Slovaciei [MC], par. 52).
Secţia I civilă, Decizia nr. 1434 din 1 iunie 2012
Prin cererea înregistrată sub nr. 2865/104/2010 la Tribunalul O., reclamanta C.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii O. ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei nr. 69789/20.08.2010 privind recalcularea pensiei de serviciu și obligarea la plata pensiei cuvenite în temeiul deciziei nr. 69789/16.02.2009, începând cu data de 1.09.2010.
Motivându-și cererea în fapt, reclamanta a adus următoarele argumente:
- pensia de serviciu a fost acordată în temeiul unei legi a statului român, iar dispozițiile referitoare la pensia de serviciu nu au fost nici în prezent abrogate;
- Legea nr. 119/2010 nu respectă pactele și tratatele la care România este parte, ignorând art. 10 alin. (2) din Constituția României chiar dacă a fost supusă controlului de constituționalitate care s-a și pronunțat prin decizia nr. 873/2010;
- pensia reprezintă un drept câștigat, un drept patrimonial și nu ar putea fi diminuată deoarece s-ar încălca art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și dreptul persoanelor în vârstă la un trai decent;
- prin diminuare s-a realizat o discriminare, dar și încălcarea principiului neretroactivității legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, însăși Curtea Constituțională fiind aceea care a decis ca:
- „deși prin noua lege se reglementează un nou mod de calcul și stabilire a pensiilor militare de stat, evident, acest nou mod de calcul se poate aplica doar pensiilor stabilite după data intrării în vigoare a noii legi” - decizia nr. 4612/2002;
- „noile reglementări nu pot fi aplicate cu efecte retroactive, respectiv în privința pensiilor anterior stabilite, ci numai pentru viitor, începând cu data intrării în vigoare” - decizia nr. 374/2005;
- pensia de serviciu a fost instituită tocmai pentru a fi o compensație pentru personalul auxiliar din justiție cărora prin lege li s-a instituit incompatibilități și interdicții severe;
- o serie de cauze din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului întăresc ideea ca diminuarea pensiei prin recalcularea pensiei de serviciu are ca efect încălcarea dreptului de proprietate, respectiv: cauza Buchen c. Cehia, cauza Pravednaya c. Rusia, cauza Muller c. Austria.
în drept, s-au invocat art. 87 din Legea nr. 19/2000 și Legea nr. 567/2004.
în dovedirea susținerilor sale reclamanta a depus în copie decizia contestată și decizia prin care i s-a stabilit pensia de serviciu.
Legal citată pârâta Casa Județeană de Pensii O. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației reclamantei ca nefondată.
în motivare pârâta a arătat că reclamantei i s-a recalculat pensia de serviciu în conformitate cu Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor precum și a H.G. nr. 737/2010 privind metodologia de aplicare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute de art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010.
Reclamanta a beneficiat de pensie de serviciu în temeiul art. 68 alin. (1)1, iar în urma recalculării i s-a reținut un stagiu de cotizare realizat de 34 ani, 8 luni, iar punctajul mediu anual de 1,02057 care înmulțit cu valoarea punctului de pensie de 732,80 lei a condus la cuantumul pensiei recalculate de 1.016 lei, plata drepturilor urmând a se face începând cu data de 1.09.2010.
Pârâta a precizat că la determinarea punctajului s-au utilizat salariile și sporurile cu caracter permanent, dovedite cu carnetul de muncă și adeverințe emise conform legii.
A susținut pârâta ca prin decizia nr. 871/2010 Curtea Constituțională a statuat asupra conformității măsurilor dispuse cu Constituția României, dar și cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Prin sentința nr. 201 din 1 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul O. - Secția civilă a fost admisă contestația formulată de reclamanta C.F. și s-a dispus anularea deciziei nr. 69789/20.08.2010 și a fost obligată pârâta la plata pensiei de serviciu stabilită prin decizia nr. 69789/16.02.2009, începând cu data de 1.09.2010.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a fost grefier în cadrul Judecătoriei S. și prin decizia nr. 69789/16.02.2009 i s-a stabilit pensia de serviciu în sumă de 2.435 lei, iar în urma recalculării i s-a stabilit o pensie de 1.016 lei.
Tribunalul a mai reținut că pensiile în plată (stabilite prin acte administrative, potrivit actelor normative în vigoare), în momentul emiterii deciziei de pensionare, sunt considerate „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel că diminuarea lor trebuie făcută cu respectarea garanțiilor acestei convenții.
Consiliul legislativ a ajuns la concluzia că în ce privește soluția privind recalcularea pensiilor stabilite prin legi speciale cuvenite sau aflate în plată, aceasta nu se poate face decât prin încălcarea principiului neretroactivității legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, conform căruia „legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile” (Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra acestui aspect).
Prin Protocolul nr. 1 la CEDO s-a prevăzut ca „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condiții prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
în alin. (2) al aceleiași dispoziții se arată că „Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau amenzilor”.
în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat ca noțiunea de „bun” înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel încât dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate, iar pensia unui bun proprietate privată (cauza Büchen contra Cehiei din 2002).
Reclamanta a avut prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010, un bun actual în accepțiunea Convenției, ce i-a fost înlăturat printr-o ingerință din partea statului.
Pentru a verifica dacă desființarea pensiei de serviciu de care beneficia reclamantul corespunde limitărilor prevăzute de Convenție, judecătorul cauzei are în vedere următoarele aspecte:
a) - ingerința să fie prevăzută de lege, condiție satisfăcută în cauză întrucât desființarea pensiei de serviciu s-a realizat printr-un act normativ de forța legii, lege rezultată ca urmare a asumării răspunderii de către Guvern în fața Parlamentului.
b) - să existe un scop legitim pentru luarea măsurii de a desființa pensia de serviciu ori sub acest aspect Guvernul a arătat în expunerea de motive a Legii nr. 119/2010 că „se impune adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional, prin care să se continue eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare și în anul 2010” datorită evoluției crizei economice în anul 2009 și extinderea acesteia în cursul anului 2010 precum și acordarea de împrumut cu organismele financiare internaționale.
c) să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru utilizarea lui.
Această cerință nu a fost respectată de stat deoarece Guvernul a procedat la diminuarea intempestivă a pensiei de serviciu a reclamantei cu peste 50%.
Față de considerentele pe larg expuse, tribunal a constatat că reclamantei i s-au încălcat drepturi ocrotite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
împotriva sentinței instanței de fond, în termen legal a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii O., criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispozițiile art. 304 pct.9 C.proc.civ., după cum urmează:
- prima instanță a pronunțat o soluție nelegală prin aceea că, nu a luat în considerare faptul că pensia stabilită în favoarea intimatei-reclamante are două componente, respectiv una contributivă cu privire la care statul nu poate interveni și una necontributivă, cu privire la care statul are o marjă largă de apreciere și poate să dispună oricând suprimarea acesteia;
- instanța de fond a motivat în mod eronat pe excepția neretroactivității legii, ignorând în totalitate Decizia Curții Constituționale nr. 873/2010, în plus, soluția este nelegală și prin prisma dispozițiilor art. 1 adiționale la Protocolul nr. 1 din CEDO pe aspectul că, prin emiterea deciziei contestate nu au fost încălcate dispozițiile acestui articol, situație care rezultă din jurisprudența CEDO.
Prin încheierea nr. 27/11.04.2012 s-a constatat strămutată cauza de la Curtea de Apel C. la Curtea de Apel P., în sensul că, la data de 28.02.2012 înalta Curte de Casație și Justiție prin încheierea nr. 2478/3.04.2012 a admis cererea de strămutare formulată de reclamantă.
S-au depus concluzii scrise de către intimata-reclamantă C.F. prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond pe considerentul că este justificată menținerea pensiei speciale, iar prin emiterea deciziei a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, sens în care se invocă jurisprudența acestei instanțe, de asemenea a fost încălcat principiul neretroactivității legii consacrat de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, iar pe de altă parte au fost încălcate și dispozițiile art. 14 din CEDO, sens în care se solicită menținerea sentinței instanței de fond.
S-a mai solicitat respingerea recursului ca nefondat, reluând perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, raportat și la dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, potrivit cu care dacă există neconcordanță între pactele și privitoare la drepturile fundamentale ale omului și legile interne au prioritate reglementările internaționale, menționându-se că există o practică constantă a CEDO în sensul că prin eliminarea pensiei de serviciu are loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar prin dispozițiile Legii nr. 119/2010 are loc privarea de proprietate prin lipsa totală a despăgubirilor către intimata-reclamantă.
De altfel și Curtea Constituțională a României în jurisprudența ei anterioară conține prevederi favorabile menținerii pensiei speciale, invocându-se decizia nr. 375/2005 și nr. 57/2006.
Examinând actele și lucrările dosarului și sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenta-pârâtă, Curtea a constatat că recursul este fondat pentru ambele critici, raportat la următoarele considerente.
Prima instanță a pronunțat o soluție nelegală, iar Curtea este obligată să ia în considerare decizia de inadmisibilitate pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Frimu și alții contra României, deoarece acea decizie a vizat tocmai categoria socio-profesională a grefierilor și de asemenea, s-a constatat că nu s-au încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, dispoziții pe care instanța de fond și-a motivat soluția în totalitate, excluzând aplicarea dreptului intern pentru următoarele considerente:
Astfel, în acea decizie, reclamantele au arătat că reducerea pensiilor le-a încălcat dreptul lor la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO și a determinat o discriminare contrară art. 14 în raport cu alți pensionari care au beneficiat de un mod de calcul al pensiilor mai favorabil.
în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legi pe care le consideră necesare, reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor, a contribuțiilor sau a amenzilor”.
Pe de altă parte, art. 14 din Convenție prevede că exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție, trebuie să se facă fără nici o deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alte situații.
în cadrul acestei decizii, obligatorii de altfel pentru instanțe, deoarece jurisprudența CEDO face parte din dreptul intern, CEDO a reiterat că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale, persoanelor care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, pe de o parte, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (Decizia Jankovici contra Croației, Kuna contra Germaniei, Maggio și alții contra Italiei sau Blanco contra Spaniei).
De altfel, statele părți la Convenție, dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicilor lor sociale, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, astfel încât autoritățile naționale sunt în principiu bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile publice, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie să respecte alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de caracter rezonabil.
în speța dedusă judecății, identică cu cea a intimatei-reclamante, CEDO a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motive obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010 și anume, contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferite sisteme de pensii.
De asemenea, s-a luat act de faptul că, pensia datorată reclamantelor în baza contribuțiilor la bugetul asigurărilor plătite de aceasta în cursul anilor de serviciu, nu a fost în nici un fel afectată de reformă și aceasta a cerut doar suplimentul de pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat, și care reprezenta un avantaj de care a beneficiat personalul auxiliar al instanțelor judecătorești, avantaj pe care statul nu a înțeles să-l mai acorde.
Astfel, CEDO a reținut că, reforma sistemului de pensii nu a avut efect retroactiv, iar raportat la diferența de tratament invocată de altfel, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că o diferență discriminatorie în sensul art. 14 din Convenție față de foștii polițiști, nu este incidentă, deoarece această diferență între cele două categorii profesionale nu este lipsită de justificare, iar Curtea Constituțională a Statului Român a concluzionat că, natura profesiei celor din urmă justifică acordarea de pensii speciale.
Pe de altă parte, Curtea trebuie să aibă în vedere considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 29/12.12.2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit cu care, în analiza raportului de proporționalitate, instanțele pot să constate încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO numai în situația în care reclamantul suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului, în reglementarea aspectelor legate de viața socială, marjă care în acest domeniu este una extensivă, și asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social sau când i-au fost suprimate în mod integral mijloacele de subzistență, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății, pensia situându-se peste nivelul pensiei medii la nivel de țară.
Referitoare la aplicarea principiului neretroactivității legii, în sensul că având în vedere caracterul obligatoriu pentru instanțele judecătorești ale deciziilor Curții Constituționale, precum și a considerentelor acestora, în limitele controlului de constituționalitate, instanța nu este în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii, formulată de părțile din litigiul dedus judecății.
Nici referirea la discriminare nu o puteau face instanțele de drept comun, în sensul unor reevaluări în temeiul art. 16 din Constituție, iar perspectiva analizei în baza art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, ar fi presupus stabilirea premisei că standardul european este superior standardului constituțional, ceea ce în speța dedusă judecății nu poate fi reținut față de împrejurarea că dintre categoriile de pensionari cu pensii speciale, doar magistrații au fost exceptați în urma constatării neconstituționalității prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010, în raport cu art. 124 alin. (3) și art. 132 alin. (1) din Constituție, iar nu prin afirmarea și asumarea ab initio a intenției legiuitorului de a excepta prin legea nouă această categorie, respectiv intimatul-contestator de la măsura recalculării pensiilor speciale.
Dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligație ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la intrarea în vigoare a noii reglementări și asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție. Relevantă în acest sens este și Decizia nr. 458/2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, în care s-a statuat că „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru ca în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare”.
Conformându-se dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, textele de lege criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor, și numai în ceea ce privește cuantumul acestora. Celelalte condiții privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de activitate în acea profesie și vârsta eligibilă nu sunt afectate de noile reglementări. De asemenea, Legea privind instituirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu se răsfrânge asupra prestațiilor deja obținute anterior intrării sale în vigoare, care constituie facto praeterita.
Pentru a răspunde acestor critici invocate de intimata-reclamantă, este necesară reiterarea considerentelor deja reținute cu privire la natura specială a pensiei de serviciu, a celor două componente, contributivă și necontributivă, ale sale, precum și a faptului că ultima componentă este supusă practic condiției ca statul să dispună de resursele financiare pentru a putea acorda și alte drepturi de asigurări sociale față de cele pe care Constituția le nominalizează în mod expres. în aceste condiții, partea necontributivă a pensiei de serviciu, chiar dacă poate fi încadrată, potrivit interpretării pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în noțiunea de „bun”, ea reprezintă totuși, din această perspectivă, un drept câștigat numai cu privire la prestațiile de asigurări sociale realizate până la data intrării în vigoare a noii legi, iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificația exproprierii.
în ceea ce privește critica de neconstituționalitate a textelor de lege supuse controlului instanței de contencios constituțional cu dispozițiile art. 47 alin. (1) și art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituție, Curtea constată că eliminarea pensiilor speciale nu aduce atingere „principiului protecției așteptărilor legitime a cetățenilor cu privire la un anumit nivel al protecției și securității”. Acest principiu nu este însă consacrat constituțional, iar drepturile rezultate din actul de pensionare sunt previzibile, și anume îndrituirea persoanei la cuantumul aferent pensiei din sistemul ordinar de pensionare, restul cuantumului pensiei (cea suplimentară) fiind supus elementelor variabile amintite mai sus, și anume optica legiuitorului și resursele financiare ale statului care pot fi alocate în această direcție.
Ca atare, Curtea constată că nu au fost încălcate dispozițiile art. 47 alin. (1) și art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituție.
în sfârșit, analizând conformitatea prevederilor art. 1-5 și art. 12 din legea criticată cu dispozițiile art. 53 din Constituție, raportate la dreptul la pensie la un nivel de trai decent, Curtea constată, prin prisma celor statuate mai sus, că aceste dispoziții constituționale sunt lipsite de relevanță, întrucât dreptul la pensie vizează pensia obținută în sistemul general de pensionare, neexistând un drept constituțional la pensie specială, deci la suplimentul financiar acordat de stat.
Raportul de proporționalitate este compromis dacă se suportă o sarcină individuală excesivă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială și asemenea concluzii sunt stabilite de exemplu când reclamanta este lipsită total de respectivul beneficiu social, iar când acesteia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență.
Astfel, reclamanta nu a fost lipsită de beneficiul social, reducerea cuantumului pensiei respectând astfel raportul de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele folosite, astfel încât să nu fie obligată să suporte o sarcină excesivă, disproporționată care să excedeze marjei de apreciere a statului în reglementarea politicilor sociale.
Ca atare, dreptul reclamantei de a primi pensie în regimul de asigurări sociale nu a fost atins în esența sa pentru a se opina asupra încălcării dreptului de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, de la bun început, că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție se aplică doar pentru bunurile unei persoane. Astfel, veniturile viitoare nu pot fi considerate „bunuri”, cu excepția cazului în care dreptul a fost deja câștigat și este sigur că va fi plătit (Koivusaari și alții c. Finlandei, decizia din 23 februarie 2010, nr. 206), toate acestea, în anumite circumstanțe, o „speranță legitimă” de a obține un „bun” poate beneficia, de asemenea, de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat în jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei [MC], par.52).
Cu toate acestea, nu poate fi vorba despre o „speranță legitimă” în situația în care există o divergență cu privire la interesul și aplicarea corectă a legii interne, iar pretențiile reclamantei sunt, prin urmare, respinse de instanțele naționale.
în speță, pretenția reclamantei care priveau modalitatea în care pensia ei ar fi fost calculate nu pot fi considerată ca o bază suficientă în jurisprudența internă, cât timp interpretarea dată de instanțe materiei a fost divergentă. în plus, având în vedere speța dosarelor, nu există vreun indiciu că, la data admiterii acțiunii reclamantei exista o jurisprudență bine stabilită a recunoașterii creanței acesteia.
Rezultă că reclamanta nu au avut „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant, art. 14 din Convenție completează celelalte dispoziții substanțiale ale Convenției sau ale Protocoalelor sale adiționale. Art. 14 nu are o existență independentă, deoarece acesta are efect numai în legătură cu „exercitarea drepturilor și libertăților” protejate de aceste dispoziții substanțiale. Dreptul garantat de art. 14 poate fi autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil ca el să fie încălcat fără a se constata și o încălcare a dreptului cu care a fost invocat. Constatarea existenței unei discriminări se poate face însă numai în legătură cu un alt drept din Convenție (Hans-Adam von Liechtenstein c. Germaniei [MC], nr. 42527/98, par.91).
Față de cele arătate mai sus, Curtea, în baza dispozițiilor art. 312 și art. 316 C.proc.civ., precum și a dispozițiilor art. 291 din Codul muncii, a admis recursul formulat de recurenta-pârâtă și a modificat sentința, iar pe fond a respins contestația.
| ← Formele de retribuire obţinute în acord global prevăzute de... | Stabilirea relaţiilor personale ale părintelui cu copilul... → |
|---|
