Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prevăzut de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este
| Comentarii |
|
Rolul activ al judecătorului se exercită întotdeauna numai cu respectarea normelor procedurale privitoare la judecată, respectiv a condiţiilor şi termenelor prevăzute de C.proc.civ. pentru introducerea şi modificarea cererii de chemare în judecată. Mai mult decât atât, şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impun obligaţia instanţei de judecată, de a proceda la un examen efectiv al susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor şi de asemenea are în vedere acele observaţii formulate de către părţi, cu respectarea procedurii obligatorii, a formalităţilor şi termenelor stabilite de lege în etapa judecăţii, precum şi faza procesuală finalizată prin închiderea dezbaterilor.
Secţia I civilă, Decizia nr. 1185 din 4 mai 2012
Constată că, prin cererea de chemare în judecată contestatorul S.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul P. prin Primar repunerea în termenul de formulare a notificării potrivit legii nr. 10/2001, desființarea dispoziției nr. 1836/2011, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor bănești pentru imobilele case situate în municipiul P., b-dul IC B., nr. 25,fost 29, județul A.
în motivarea cererii s-a arătat că s-a formulat cerere de revendicare pentru imobilele în litigiu, care formează obiectul dosarului nr. 15146/280/2010 aflat pe rolul Judecătoriei P. și că prin notificarea nr. 17517/19.04.2011 a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilele construcție, ce au aparținut autorilor acestuia conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 842/20.03.1936. S-a mai susținut că se solicită repunerea în termen întrucât locuiește în F. din anul 5.07.1965, fapt ce l-a împiedicat să formuleze notificare în termenul legal.
La data de 20.12.2011 a fost depusă întâmpinare de către intimatul Municipiul P., care a solicitat respingerea acțiunii, motivată de faptul că termenul de formulare a notificării este un termen de decădere, care nu este susceptibil de întrerupere sau de repunere în termen.
Tribunalul A., Secția civilă, prin sentința civilă nr. 29/24.01.2012, a respins cererea de repunere în termenul de formulare a notificării conform Legii nr. 10/2001, precum și cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu intimatul Municipiul P., reprezentat prin Primar, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 22 în urma republicării legii) în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana îndreptățită trebuie să notifice persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea imobilului. Prin Legea nr. 247/2005 s-au adus anumite modificări Legii nr. 10/2001, însă, în ceea ce privește termenul de formulare a notificării, care a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 10/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, acesta se raportează la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât, data până la care se puteau formula notificările pe această procedură specială este 14 februarie 2002. Față de dispozițiile textului de lege menționat, acest termen este de decădere, sancțiunea nerespectării acestuia fiind pierderea posibilității pentru persoana îndreptățită de a-și valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe procedura specială a Legii nr. 10/2001.
Față de natura juridică a termenului de 6 luni (termen de decădere), acesta nu poate fi nici întrerupt și nici suspendat și nici nu se poate pune în discuție problema repunerii în termen conform art. 103 alin. (2) C.proc.civ.
De asemenea, legea specială nu prevede o repunere în termen pentru depunerea notificării. Sancțiunea decăderii constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege, iar forța majoră este un caz tipic de suspendare a cursului prescripției inaplicabil în speța de față (prescripția extinctivă stinge doar dreptul material la acțiune).Rațiunea pentru care termenul în discuție a fost instituit ca fiind termen de decădere rezultă din dorința legiuitorului de a dinamiza procedurile de punere în aplicare și finalizare a operațiunilor de retrocedare în natură sau prin echivalent a bunurilor trecute în proprietatea statului sau preluate în orice mod de acesta [în același sens: Cas., s.a I-a civ., dec. nr. 315/2011, www.legalis.ro].
în speță, reclamantul a formulat notificare la data de 19.04.2011 (fila 35), cum mult după expirarea termenului legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, fapt ce a dus la decăderea acestuia de a solicita măsuri reparatorii pentru imobilele construcții, astfel că dispoziția nr. 1836/6.06.2011, prin care s-a respins notificarea pentru acest considerent, a fost dată cu aplicarea corectă a legii. De astfel și prin sentința civilă nr. 2712/7.05.2007 a Judecătoriei P., pronunțată în dosarul nr. 11576/280/2006 (fila 16), rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1732/8.11.2007 a Tribunalului A. (fila 19-dosar fond), s-a statuat că imobile demolate nu pot fi solicitate decât în temeiul Legii nr. 10/2001, cu condiția să fi fost depusă notificare în termen, înainte de apariția Legii nr. 247/2005. Prin urmare, având în vedere considerentele menționate, tribunalul a respins cererea de repunere în termenul de formulare a notificării ca nefondată.
în ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor bănești pentru imobilele case situate în municipiul P., b-dul IC B. nr. 25, fost nr. 29, județul A., tribunalul a respins această cerere, având în vedere că nu s-a uzat, în termenul legal, de procedura prealabilă administrativă, impusă de Legea nr. 10/2001.
Astfel Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei nr. XX/19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de înalta Curte de casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă (în același sens: Cas, s. a I-a, dec.nr. 2489/2010, www.scj.ro).
Pentru considerentele expuse, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.
împotriva sentinței instanței de fond, în termen legal a declarat recurs reclamantul S.M. criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct.7, 8 și 9 C.proc.civ., însă criticile sale pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., după cum urmează:
- greșit instanța de fond a respins cererea de repunere în termen, conform art. 103 alin. (2) C.proc.civ., deoarece recurentul nu a fost în țară până în anul 2005, situație față de care în baza Legii nr. 247/2005 a solicitat retrocedarea unor imobile și prin soluția pronunțată s-au încălcat dispozițiile art. 6 din CEDO;
- eronat s-a reținut de către instanță natura termenului ca fiind de decădere și nu de prescripție, atâta vreme cât legea îl califică drept prescripție, recurentul-reclamant nu a avut nici un fel de culpă și instanța trebuia să dea o interpretare corectă a instituției repunerii în termen a cazuri speciale, acesta fiind plecat în străinătate și în imposibilitate să-și exercite dreptul conform legii, ignorându-se Decizia nr. 20/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție;
- prin soluția pronunțată s-a produs o discriminare față de ceilalți cetățeni ai României încălcându-se dispozițiile art. 16, art. 18 și art. 41 alin. (2) din Constituția României, sens în care se solicită aplicarea principiului egalității de tratament juridic.
Reprezentantul intimatului-pârât solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală, precizând că reclamantul a formulat notificare cu mult peste termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, ceea ce a condus la decăderea acestuia din dreptul de a solicita măsuri reparatorii, în termenul prevăzut de lege.
Examinând actele și lucrările dosarului și sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant, Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Primele două critici vor fi analizate împreună, întrucât vizează aceleași probleme de drept și vor fi respinse pentru următoarele considerente:
Art. 21 a Legii nr. 10/2001 (devenit art. 22 după republicarea legii), prevede la alin. (1) că persoana îndreptățită va notifica persoana juridică deținătoare solicitând restituirea în natură a imobilului sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi, termen ce a fost prelungit prin articolul unic din O.U.G. nr. 109/2001 cu 3 luni, iar ulterior cu încă 3 luni prin articolul unic din O.U.G. nr. 145/2001.
Alin. (4) și (5) ale aceluiași articol prevăd că notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, respectiv persoanelor fizice sau juridice a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul, iar nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Astfel, Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției aduce o serie de modificări și completări ale Legii nr. 10/2001, evidențiate punctual în Titlul I al legii, însă aceste modificări nu se referă în nici un fel la art. 21 respectiv 22 din Legea nr. 10/2001, care prevăd astfel obligativitatea adresării notificării în termenul prelungit până la 12 luni, respectiv până la data de 14 februarie 2002, iar termenul de decădere instituit în mod imperativ prin aceste dispoziții legale, nu a fost prorogat prin Legea nr. 247/2005, cum în mod greșit se susține de către recurentul-reclamant și ca atare, nu poate fi vorba despre instituția repunerii în termen care este specifică termenului de prescripție și nu de decădere.
Din sintagma „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, rezultă în mod incontestabil natura juridică a termenului ca fiind acela de decădere și nu de prescripție, cum în mod eronat se susține.
Practic pe de o parte, se susține de către recurentul-reclamant că s-a aflat în imposibilitate de a formula notificare în termenul prevăzut de lege, față de dispoziția ce face obiectul judecății și anume nr. 1836/6.06.2011, iar pe de altă parte se susține că a revenit în țară în anul 2005, când a și formulat alte acțiuni și a solicitat restituirea în natură a unor imobile sau acordarea de măsuri reparatorii.
Prin soluția adoptată nu i s-a încălcat în nici un fel recurentului-reclamant accesul la o instanță independentă și imparțială și deci nu au fost încălcate dispozițiile art. 6 din CEDO, așa cum în mod legal s-a reținut de către instanța de fond.
Rolul activ al judecătorului se exercită întotdeauna numai cu respectarea normelor procedurale privitoare la judecată, respectiv a condițiilor și termenelor prevăzute de C.proc.civ. pentru introducerea și modificarea cererii de chemare în judecată.
Mai mult decât atât, și dispozițiile art. 6 Paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impun obligația instanței de judecată, de a proceda la un examen efectiv al susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților și de asemenea are în vedere acele observații formulate de către părți, cu respectarea procedurii obligatorii, a formalităților și termenelor stabilite de lege în etapa judecății, precum și faza procesuală finalizată prin închiderea dezbaterilor.
Astfel, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prevăzut de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Neexercitarea acestui drept în termenul stabilit de lege sau după respectarea procedurii prealabile, stabilită în mod imperativ de către legislația internă, datorită lipsei de diligențe sau relei credințe a titularului acestuia, nu poate fi considerată consecința îngrădirii liberului acces la justiție al persoanelor care au pierdut posibilitatea valorificării dreptului.
Stabilirea unor condiții obligatorii sau a unor termene în raport de care părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură nu poate fi considerată de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea fiind, dimpotrivă, de a-l facilita prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile.
De altfel, în Cauza Union Alimentaria Sanders SA contra Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că partea interesată, este la rândul ei ținută să aducă la îndeplinire cu diligență toate actele procesuale ce-i revin potrivit legislației interne, să nu uzeze de manevre dilatorii și să folosească posibilitățile oferite de normele procesuale interne pentru reducerea timpului în care se derulează procedura de judecată sau să eludeze procedura internă, invocând dispozițiile art. 6 din CEDO, cu alte cuvinte să nu întreprindă demersuri contrare realizării acestui scop.
Nici invocarea de către recurentul-reclamant a dispozițiilor art. 14 din CEDO nu este fondată, atât vreme cât în speța dedusă judecății nu este vorba de situație discriminatorie, deoarece recurentul-reclamant nu a urmat procedura prealabilă obligatorie impusă de statul național și deci nu se află în situație similară sau analogă cu alte persoane.
Practic se invocă de către recurentul-reclamant existența unei „speranțe legitime”, care ar reprezenta o creanță certă cât privește existența sa, adică reprezintă dreptul cert al unei persoane de a deține un bun, însă pentru a fi în prezența unei „speranțe legitime” trebuiesc îndeplinite mai multe condiții și anume ca bunul să aibă o bază constantă în dreptul intern, cu alte cuvinte legislația internă să prevadă acest drept sau să existe o practică constantă de ani de zile a instanțelor judecătorești prin care să se dispună recunoașterea acestui bun.
Se constată de către Curte că niciuna din aceste condiții nu este îndeplinită în speța dedusă judecății, situație față de care acesta nu poate fi în prezența unei „speranțe legitime”.
în această împrejurare și față de considerentele arătate anterior, în mod legal instanța de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile privind repunerea în termen prevăzute de dispozițiile art. 103 alin. (2) C.proc.civ., raportat la natura juridică a termenului de 6 luni, respectiv ca fiind un termen de decădere și nu de prescripție, cum în mod eronat se susține de către recurent.
Față de cele arătate mai sus, Curtea, în baza dispozițiile art. 312 și art. 316 C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul formulat de recurentul-reclamant.
| ← Regimul juridic al acţiunii în constatarea nulităţii... | Titularul dreptului litigios. Dreptul sindicatului de a formula... → |
|---|
