Invenţie. Acţiune în contrafacere. Utilizarea fără drept a invenţiei de procedeu. înţeles
| Comentarii |
|
Legea nr. 64/1991, republicată II, art. 32 alin. (2)
H.G. nr. 547/2008 privind aprobarea Regulamentului din 21 mai 2008 de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, art. 65
Conform art. 32 alin. (2) lit. b) (fost art. 33) din Legea nr. 64/1991 este interzisă, fără consimţământul titularului, utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un procedeu.
De aici se poate observa, pe de o parte, că legea interzice în mod generic utilizarea procedeului, fără a o limita la activitatea de producţie, iar, pe de altă parte, interzice şi activităţile de comercializare a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat.
în concordanţă cu această interpretare a textului de lege, art. 65 din Regulamentul de aplicare a legii prevede că în aplicarea prevederilor art. 32 alin. (2) din lege, brevetul de invenţie având ca obiect un procedeu conferă protecţie absolută faţă de orice utilizare sau oferire spre utilizare a procedeului brevetat, chiar dacă acestea nu au fost indicate în descrierea de brevet.
Or, ceea ce a pretins reclamanta constant a fost că pârâta, prin activitatea comercială pe care o desfăşoară, oferă spre vânzare procedeul brevetat de ea.
Fată de cele arătate, limitarea actelor de contrafacere a breve-
f 7
telor de procedeu la acte de producţie, făcută de curtea de apel, contravine legii, iar considerentele acesteia nu dezleagă fondul pricinii, astfel încât, în baza art. 304 pct. 7 şi 9 şi 314 C. proc. civ.,
înalta Curte va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2301 din 16 aprilie 2010, ne publicată
Prin acţiunea înregistrată la 2 iulie 2007 reclamanta SC F. 2000 S. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC P.B. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 100 000 euro - contravaloarea în lei reprezentând prejudiciul cauzat prin exploatarea fară drept a obiectului brevetului de invenţie nr. 118746 pe perioada 30 aprilie 2007-30 iulie 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 42 din 3 iunie 2008, Curtea de Apel Cluj -Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a soluţionat conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Cluj - Secţia civilă şi Tribunalul Comercial Cluj şi a stabilit competenţa materială a soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Cluj - Secţia civilă, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 106 din 24 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Cluj - Secţia civilă, s-a respins acţiunea formulată de reclamantă, cu obligarea acesteia la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit art. 33 din Legea nr. 64/1991, brevetul de invenţie conferă titularului un drept exclusiv de exploatare, fiind interzisă, în cazul în care obiectul brevetului este un procedeu, fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzare sau importul în aceste scopuri a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat.
Reclamanta nu a dovedit însă că pârâta foloseşte procedeul brevetat pentru obţinerea produsului „beton celular uşor”.
In acest sens s-ar fi impus în cauză efectuarea unei expertize tehnice, care să verifice şi să compare metodele de fabricare a betonului celular uşor de către cele două societăţi implicate, sau să producă cel puţin declaraţii testimoniale.
Deşi reclamanta a beneficiat de serviciile unui avocat, în afară de proba cu înscrisuri, nu a solicitat nici efectuarea expertizei tehnice şi nici nu a indicat numele unor martori pentru a fi audiaţi.
Pe de altă parte, comercializarea materialelor sau componentelor care ar putea fi folosite în procedeul de fabricare a betonului celular uşor nu presupune încălcarea drepturilor protejate de brevetul de invenţie, dacă acestea nu au fost efectiv folosite de către pârâtă în fabricarea produsului prin procedeul brevetat.
Prin decizia civilă nr. 231 A din 7 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj - Secţia civilă, muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a
respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei şi a obligat-o pe apelantă să plătească intimatei suma de 1500 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curte a reţinut următoarele:
Reclamanta nu a dovedit că pârâta a vândut produsul la care face referire brevetul de invenţie. De altfel, reclamanta nici nu a susţinut acest lucru; prin chiar cererea de chemare în judecată reclamanta a susţinut că pârâta a comercializat fară acordul ei componentele procedeului de obţinere a betoanelor celulare. Or, eventuala comercializare a componentelor ce ar putea fi folosite la fabricarea produsului obiect al brevetului de invenţie, în speţă spumantul proteinic, nu echivalează cu încălcarea drepturilor protejate de brevetul de invenţie, dacă nu au fost efectiv folosite de pârâtă în fabricarea produsului - direct prin procedeul brevetat.
In baza art. 274 C. proc. civ., apelanta trebuie să plătească intimatei suma de 1500 lei cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorariu de avocat.
In aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a redus onorariul de avocat de la suma de 9440 lei la 1500 lei.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., fară a structura şi
dezvolta separat cele două motive de recurs. In motivarea cererii, recurenta a sustinut următoarele:
Instanţa de apel, însuşindu-şi motivarea instanţei de fond, a adus o gravă atingere drepturilor reclamantei protejate de brevet, printr-o interpretare deficitară a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, în situaţia în care s-ar fi considerat nelămurite asupra înscrisurilor depuse de reclamantă în dosar pentru dovedirea susţinerilor din cererea de chemare în judecată, ar fi putut să dispună efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, printr-o interpretare corectă a dispoziţiilor art. 201 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că instanţa, când se consideră nelămurită, din oficiu poate dispune efectuarea unei expertize.
In ceea ce priveşte sarcina probei, pârâta nu a dovedit că prin comercializarea spumogenului şi aducerea la cunoştinţa publicului a reţetelor de fabricaţie a betonului celular uşor nu a încălcat brevetul reclamantei. Nu se poate susţine că prin vinderea spumogenului de către pârâtă se fabrică alt produs decât betonul celular uşor, protejat prin brevetul reclamantei.
Potrivit art. 32 din Legea nr. 64/1991, oferirea, comercializarea, utilizarea, deţinerea în vederea utilizării a unui produs contrafăcut, atunci când aceste fapte sunt comise de către o altă persoană decât fabricantul produselor contrafăcute, nu angajează răspunderea autorilor lor decât daca sunt comise în cunoştinţă de cauză.
Astfel, enumerarea textului de lege nefiind limitativă, permite sancţionarea oricărui act care aduce atingere drepturilor asupra brevetului.
In general, în practica proprietăţii industriale au fost constatate următoarele acte de contrafacere: fabricarea unui produs sau utilizarea unui procedeu acoperit prin brevet, utilizarea obiectului contrafăcut, deţinerea de obiecte contrafăcute, livrarea de mijloace în vederea utilizării invenţiei brevetate, importul de obiecte contrafăcute.
In ceea ce priveşte livrarea de mijloace în vederea utilizării invenţiei brevetate, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au refuzat să observe că prin acţiunile sale pârâta oferă spre vânzare spumogenul necesar utilizării invenţiei brevetate de reclamantă.
Revendicarea 1 a brevetului conţine menţiunea „caracterizat prin aceea ca se injectează progresiv în mortarul aflat într-un malaxor, de la un generator special, un volum constant de soluţie apoasă cu o diluţie de 2.2..2,5 % aditiv spumogen care constă din proteine hidrolizate ...”.
Conform art. 32 din Legea nr. 64/1991, furnizarea, pentru a fi contrafacere, trebuie să poarte asupra mijloacelor brevetate sau asupra unor mijloace nebrevetate, dar care conduc la realizarea unui produs brevetat. Desigur, dacă furnizarea de mijloace se găseşte în comerţ, ea nu reprezintă o contrafacere decât în cazul în care furnizorul cunoaşte destinaţia produsului furnizat, adică atunci când el ştie că acesta va fi utilizat pentru realizarea unei contrafaceri.
Din recunoaşterea pârâtei, aşa cum rezultă din lecturarea întâmpinării depuse la dosar, este evident că aceasta a luat cunoştinţă de existenţa brevetului reclamantei încă de la publicarea acestuia în B.O.P.I.
La momentul comercializării spumogenului pentru producerea BCU, pârâta avea la cunoştinţă că, odată cu explicaţiile oferite potenţialilor clienţi pentru ce este necesar acest spumogen, se dezvăluia, fără acordul reclamantei, etapele procesului de fabricaţie al betonului celular uşor şi, evident, se produce o încălcare a drepturilor conferite de brevet reclamantei.
Mai mult, este evident că prin prezentarea şi vânzarea produsului spumogen de către societatea pârâtă se creează o confuzie în rândul consumatorilor, aceştia fiind convinşi că pot cumpăra acest produs de la un licenţiat al reclamantei sau, eventual, de la un titular al unui brevet de invenţie.
De asemenea, instanţa ar fi putut observa, numai din lecturarea revendicărilor, că asemănările celor două prezentări sunt atât de evidente, încât nici nu ar fi avut nevoie de alte mijloace de probă în admiterea acţiunii, decât înscrisurile de la dosarul cauzei depuse de părţi.
Un alt argument al nelegalităţii hotărârii instanţei de apel este cel oferit de temeiul de drept invocat de instanţa de apel în aprecierea temeiniciei apelului declarat de reclamantă, precum şi de lipsa de motivare a hotărârii.
Simpla reiterare a unui considerent preluat din hotărârea instanţei de fond în apel nu poate constitui o motivare a unei hotărâri, atât timp cât judecătorul din apel nu şi-a expus o părere proprie, care să îl conducă la convingerea efectivă că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.
Intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei curţii de apel, deoarece ea nu deţine nicio linie tehnologică de producere a betoanelor celulare uşoare şi nici nu deţine spre comercializare mijloace sau utilaje care ar putea fi folosite în acest scop, iar din punct de vedere procedural sarcina probei îi revenea reclamantei, prevederile art. 291 alin. (1) C. proc. civ. fiind corect aplicate de instanţă.
Recursul este fondat pentru motivul şi în limitele ce se vor arăta în continuare:
Reclamanta a pretins că pârâta i-a încălcat drepturile conferite de brevetul RO 118746 B2, prin aceea că a prezentat clienţilor tehnologia de fabricaţie şi le-a vândut spumogeneratoare cu ajutorul cărora se fabrică betonul celular uşor, care este unul şi acelaşi lucru cu betonul spumant.
Aşa cum rezultă din titlul invenţiei şi din revendicările care însoţesc brevetul, protecţia conferită de acesta vizează un procedeu, şi nu un produs.
In atare situaţie, instanţa de apel avea obligaţia de a stabili dacă activitatea imputată pârâtei - aceea de a pune în vânzare spumogeneratoare împreună cu tehnologia de fabricaţie a betoanelor celulare uşoare -încalcă dreptul exclusiv al reclamantei, ca titular de brevet, asupra procedeului de obţinere a betoanelor celulare uşoare.
Curtea de apel a reţinut însă că pârâta nu foloseşte procedeul brevetat pentru obţinerea produsului beton celular uşor. Or, câtă vreme nici reclamanta nu susţinuse acest lucru - aşa cum chiar curtea de apel arată în motivare - un atare considerent nu are legătură cu pricina.
A mai reţinut instanţa de apel că vânzarea materialelor sau componentelor care ar putea fi folosite în procesul de fabricaţie nu are relevanţă, câtă vreme acestea nu au fost efectiv utilizate de pârâtă în fabricarea produsului, direct prin procedeul brevetat.
Acest considerent nu numai că nu dezleagă chestiunea litigioasă -deoarece nu s-a pretins de către reclamantă contrafacerea unui brevet de produs, ci a unuia de procedeu şi nici că pârâta ar fi desfăşurat în mod ilicit o activitate de producţie, ci una de comercializare -, dar contravine şi textului de lege incident în cauză, pe care se întemeiază acţiunea reclamantei.
Astfel, conform art. 32 alin. (2) lit. b) (fost art. 33) din Legea nr. 64/1991 este interzisă, fară consimţământul titularului, utilizarea procedeului,
precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un procedeu.
De aici se poate observa, pe de o parte, că legea interzice în mod generic utilizarea procedeului, fară a o limita la activitatea de producţie, iar, pe de altă parte, interzice şi activităţile de comercializare a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat.
In concordanţă cu această interpretare a textului de lege, art. 65 din Regulamentul de aplicare a legii prevede, de altfel, actualmente, că „în aplicarea prevederilor art. 32 alin. (2) din lege, brevetul de invenţie având ca obiect un procedeu conferă protecţie absolută faţă de orice utilizare sau oferire spre utilizare a procedeului brevetat, chiar dacă acestea nu au fost indicate în descrierea de brevet”.
Or, ceea ce a pretins reclamanta constant a fost că pârâta, prin activitatea comercială pe care o desfaşoară, oferă spre vânzare procedeul brevetat de ea.
Faţă de cele arătate, limitarea actelor de contrafacere a brevetelor de procedeu la acte de producţie, făcută de curtea de apel, contravine legii, iar considerentele acesteia nu dezleagă fondul pricinii, astfel încât, în
baza art. 304 pct. 7 şi 9 şi 314 C. proc. civ., înalta Curte va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Susţinerea intimatei potrivit căreia sarcina probei incumbă reclamantei este corectă, conform art. 1169 C. civ., dar, în egală măsură, aşa cum susţine recurenta, instanţa are posibilitatea de a ordona din oficiu probele pe care le consideră necesare, în temeiul art. 129 C. proc. civ. Faptul că instanţa de apel nu a dispus administrarea din oficiu a unor probe nu reprezintă însă motiv de recurs conform art. 304 C. proc. civ.
Totuşi, cum pentru motivele anterior arătate, cauza va fi trimisă spre rejudecare, în calea de atac devolutivă a apelului, instanţa de trimitere va avea în vedere şi această critică, ca şi celelalte susţineri ale recurentei ce vizează fondul pretenţiilor sale şi nu pot fi analizate direct de către instanţa de recurs.
| ← Invenţie. Acţiune în contrafacere. Utilizarea invenţiei.... | Invenţie. Decădere din drepturile oferite de brevet pentru... → |
|---|
