Invenţie. Despăgubiri pentru invenţii brevetate şi aplicate sub imperiul Legii nr. 62/1974. Unitate care a aplicat invenţia

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Legea nr. 64/1991 republicată II, art. 71 alin. (3)

H.G. nr. 152/1992¹'¹, Regula nr. 53 C. proc. civ., art. 297 Legea nr. 85/2006, art. 36

Potrivit art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 - actualmente art. 71 alin. (3) din legea modificată şi republicată - drepturile băneşti cuvenite inventatorului pentru invenţiile brevetate, aplicate, nerecompensate sau parţial recompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se vor negocia între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia.

în Regula 53 din H.G. nr. 152/1992 s-a prevăzut că: în înţelesul art. 66 alin. (2) din lege, în drepturile băneşti cuvenite inventatorului pentru invenţiile recompensate sau parţial recompensate până la data intrării în vigoare a legii se cuprind toate drepturile materiale

prevăzute de legile anterioare, inclusiv echivalentul bănesc al celorlalte drepturi legale rezultate din calitatea de autor al invenţiei, aplicate în economia naţională.

Aceste obligaţii băneşti sunt restante ca urmare a neîndeplinirii de către stat, reprezentat prin unităţile titulare de brevet de invenţie şi prin alte unităţi care au aplicat invenţiile, a obligaţiilor legale şi contractuale rezultate din actul de cesiune încheiat cu privire la dreptul de eliberare a brevetului.

Textul redat anterior nu poate fi interpretat, aşa cum susţin recurenţii, în sensul că s-a instituit o obligaţie solidară de plată a despăgubirilor între unitatea titulară de brevet de invenţie şi unităţile care au aplicat invenţia.

Această regulă, care nu face decât să expliciteze textul de lege, arată care a fost raţiunea pentru care, în noua lege a brevetelor de invenţie, s-a prevăzut, ca o măsură cu caracter reparator, posibilitatea acordării unor drepturi băneşti inventatorilor care şi-au cedat dreptul de eliberare a brevetului şi ale căror invenţii s-au aplicat în economia naţională sub regimul unor acte normative anterioare abrogate.

Raţiunea constă în aceea că statul - reprezentat în timpul regimului comunist prin unităţile economice de stat - a beneficiat de aplicarea unor invenţii şi a obţinut avantaje economice, fără a recompensa în mod corespunzător pe inventatori, în lipsa activităţii inventive a cărora aceste avantaje nu s-ar fi obţinut.

Articolul 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, în redactarea contemporană H.G. nr. 152/1992, a prevăzut în mod clar şi fără echivoc că drepturile băneşti cuvenite inventatorilor se vor negocia între inventatori şi unitatea care a aplicat invenţia.

Unitatea care a aplicat invenţia putea fi chiar titulara de brevet, o altă unitate care a aplicat invenţia cu acordul titularei sau ambele.

Aceasta este raţiunea pentru care în regula 53 din H.G. nr. 152/1992 se face referire la „unităţile titulare de brevet” şi la „alte unităţi care au aplicat invenţia”, premisa aplicării invenţiei de către cel care urmează a acorda despăgubiri fiind subînţeleasă.

în situaţia în care unitatea titulară de brevet nu a aplicat invenţia, nu există temei în lege pentru obligarea la plata drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor, despre care se prevede în mod expres în art. 66 alin. (2) că se negociază între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia.

I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2154 din 26 martie 2010, nepublicată

Prin cererca înregistrată sub numărul 289/12.01.1995 la Tribunalul Municipiului Bucureşti Secţia a IV-a civilă, reclamantul N.N.M. a chemat în judecată pe pârâtele SC I.M.N.R. şi SC B. SA, solicitând ca, prin

hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtelor la: plata drepturilor băneşti, reprezentând obligaţia fixă de plată conform Regulii nr. 53, partea I-a din H.G. nr. 152/1992, Anexa 1, cu indexarea şi dobânda aferentă până la efectuarea plăţii; încheierea cu reclamantul a notei de negociere prevăzute în partea a Il-a, Anexa I, regula 53 din

H.G. nr. 152/1992, aceste drepturi cuvenindu-se reclamantului în calitate de autor al invenţiei pentru care s-a emis Brevetul de Invenţie nr. 52193, „Procedeu şi instalaţie pentru separarea particulelor în suspensie din mediile fluide cu temperaturi ridicate şi pentru recuperarea căldurii fizice a acestor medii”.

Reclamantul a susţinut că titularul brevetului de invenţie este pârâtul

I.N.M.R., iar invenţia a fost aplicată de către pârâta SC B. SA, aceasta obţinând avantaje economice de aproximativ 5,7 miliarde lei în perioada de aplicare, 1980-1990.

A mai precizat reclamantul că nu a primit, până în prezent, nicio recompensă, deşi a formulat numeroase solicitări în acest sens.

Prin sentinţa civilă nr. 112 din 22 februarie 1996 a Tribunalului Bucureşti, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 21 A/29.01.1997 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă s-a fost admis apelul declarat de reclamant, în sensul desfiinţării sentinţei apelate şi trimiterii cauzei spre soluţionare la acelaşi tribunal.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin art. 66 din Legea nr. 64/1991, autorii de invenţii au fost repuşi în termenul de a exercita dreptul la acţiune pentru pretenţiile băneşti referitoare la aplicarea invenţiilor, iar reclamantul a formulat acţiunea pendinte înăuntrul perioadei de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestui act normativ.

Prin decizia civilă nr. 3983 din 26 noiembrie 1997 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie s-a menţinut hotărârea curţii de apel.

Pentru a dispune astfel, instanţa de recurs a reţinut în esenţă că, prima instanţă s-a pronunţat numai pe excepţie, astfel cum era procedural, fară să mai analizeze probele administrate şi să se pronunţe pe fond.

Pentru acest motiv, instanţa de apel, găsind întemeiat apelul reclamantului privind prescripţia, a desfiinţat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei pentru judecarea fondului. Indiferent de faptul că reclamantul a pus concluzii şi pe fond, pe lângă cele privitoare la excepţie, important este ceea ce a reţinut instanţa şi motivul pentru care s-a respins acţiunea.

Cu privire la recursul pârâtei, s-a reţinut netemeinicia acestuia în raport de împrejurarea că, faţă de obiectul acţiunii, operează legea specială - Legea nr. 64/1991 - care a intrat în vigoare în ianuarie 1992 şi a repus în termen persoanele care sunt îndreptăţite să formuleze asemenea

pretenţii. Este greşită susţinerea potrivit căreia prin Legea nr. 64/1991 s-ar fi modificat termenul general de prescripţie de 3 ani, stabilit prin Decretul nr. 167/1958, pentru că legea menţionată a operat numai o repunere în termenul de 3 ani pentru autorii de invenţii. Nu poate fi vorba de aplicarea art. 19 din Decretul nr. 167/1958, pentru că repunerea în termen nu a fost solicitată de parte, ci este acordată de lege, fară nicio condiţie.

Prin sentinţa civilă nr. 688 din 23 septembrie 1998 Tribunalul Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă a admis în parte acţiunea reclamantului, dispunându-se obligarea pârâtei SC B. SA la plata către reclamant a sumei de 6.185.312.470 lei (ROL) cu titlu de despăgubiri, cu dobânda legală de la data introducerii acţiunii până la achitarea integrală a debitului.

A fost obligată pârâta SC B. SA Târnăveni să negocieze cu reclamantul drepturile băneşti cuvenite acestuia pentru invenţia aplicată de pârâtă.

A fost respinsă, ca nefondată, acţiunea împotriva pârâtei SC I.N.M.R. SA Bucureşti.

A fost obligată pârâta SC B. SA Târnăveni la 100.000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit certificatului de inventator nr. 52193/12,07.1969, reclamantul este autorul invenţiei „Procedeu şi instalaţie pentru separarea particulelor în suspensie din mediile fluide cu temperaturi ridicate şi pentru recuperarea căldurii fizice a acestor medii", iar beneficiară a acestei invenţii este pârâta SC B. SA. Această pârâtă este, în sensul prevederilor art. 66 din Legea nr. 64/1991, cea obligată la plata drepturilor băneşti care se cuvin reclamantului, în calitate de inventator, pentru perioada 1 octombrie 1995-1 iunie 1998.

Pentru perioada ulterioară datei de 1 iulie 1998, drepturile băneşti cuvenite reclamantului pentru aplicarea în continuare a invenţiei de către pârâtă, s-a reţinut, în baza art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, obligaţia acesteia din urmă de a negocia cu reclamantul drepturile băneşti care i se cuvin.

Pentru că din probatoriul administrat nu a rezultat că invenţia a fost aplicată şi de pârâta SC I.M.N.R. SA, acţiunea îndreptată împotriva acestei pârâte a fost apreciată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 83 din 21 februarie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de către pârâta SC B. SA Târnăveni, dispunându-se schimbarea sentinţei apelate, în sensul înlăturării menţiunii privind obligarea pârâtei la negocierea drepturilor băneşti cuvenite reclamantului pentru aplicarea invenţiei; a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamant.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că:

Odată stabilită de către instanţă obligaţia fixă de plată a unor drepturi băneşti cuvenite inventatorului pentru aplicarea invenţiei sale, se exclu-

de posibilitatea unor negocieri pentru aceeaşi perioadă. In privinţa unei perioade următoare, aceste negocieri sunt condiţionate de aplicarea

invenţiei de către unitatea pârâtă. In plus, reclamantul a arătat că solicită drepturile băneşti ce i se cuvin pentru perioada 1980-1990 de aplicare a invenţiei.

Cu privire la problema prescripţiei dreptului la acţiune, s-a reţinut că aceasta a fost soluţionată în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 3983/ 1997 a Curţii Supreme de Justiţie.

In privinţa apelului formulat de către reclamant, s-a reţinut ca nu este întemeiat, pentru că prima instanţă nu a respins cererea îndreptată împotriva pârâte SC I.N.M.R. SA pentru lipsa calităţii procesuale pasive, ci pe fond, ca neîntemeiată, ceea ce înseamnă că instanţa a recunoscut acestei pârâte calitatea procesuală.

Prin raportare la prevederile art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, obligaţia de a negocia şi de a plăti drepturile băneşti cuvenite inventatorului, pentru invenţiile aplicate parţial recompensate sau nerecompensate până la intrarea în vigoare a legii, revine unităţii care a aplicat invenţia. Regula 53 din H.G. nr. 152/1992 nu modifică, sub aspect procesual - şi nici nu o putea face, având în vedere raportul între cele două categorii de acte normative - cuprinsul art. 66 alin. (2) din legea menţionată.

Prin decizia civilă nr. 1602 din 14 martie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie s-au admis recursurile declarate în cauză, dispu-nându-se casarea deciziei recurate şi a sentinţei primei instanţe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.

Pentru a dispune astfel, instanţa de recurs a reţinut în esenţă că prin Legea nr. 64/1991 a fost instituită o procedură prealabilă sesizării instanţei de judecată, respectiv o procedură care presupune existenţa unor negocieri între părţile interesate. Numai în ipoteza în care un astfel de demers eşuează, cel considerat vătămat în drepturile sale legitime urmează a se adresa instanţei de judecată.

In cauză, reclamantul nu a probat iniţierea negocierilor cu unitatea beneficiară a invenţiei.

Pe de altă parte, s-a reţinut că potrivit prevederilor Decretului nr. 884/1967, în vigoare la data înregistrării invenţiei în discuţie - durata protecţiei invenţiei pentru care s-a eliberat brevetul era de 15 ani, care au început să curgă de la data constituirii depozitului reglementar. Acelaşi termen este confirmat şi prin art. 66 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.

Totodată, a reţinut instanţa de recurs că reclamantul-recurent a susţinut constant că obligaţia de a fi despăgubit pentru invenţia aplicată de SC B. SA Târnăveni revenea în solidar şi titularei de brevet SC I.N.M.R.

SA Bucureşti, corespunzător prevederilor din Regula 53 din H.G. nr. 152/1992, iar această apărare nu a fost examinată de instanţa de fond.

împotriva acestei decizii, reclamantul a exercitat calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare.

Contestaţia astfel formulată a fost respinsă prin decizia civilă nr. 2366 din 12 iunie 2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, reţinându-se că motivele invocate de către reclamantul contestator nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi de atac.

Prin sentinţa civilă nr. 180 din 17 februarie 2003, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă a admis excepţia prematurităţii cererii, cu consecinţa respingerii acesteia ca fiind prematur introdusă.

Prin încheierea pronunţată la data de 7 aprilie 2003 a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamant, reţinând instanţa că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 282¹ C. proc. civ. Litigiul a fost soluţionat pe calea excepţiei de prematuritate, situaţie în care - potrivit art. 137 C. proc. civ. - a devenit de prisos cercetarea fondului pricinii.

Prin decizia civilă nr. 417 din 15 septembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă a respins apelurile declarate de reclamant împotriva sentinţei şi încheierii, ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 4597 din 17 iunie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul reclamantului, dispunând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea cererilor de apel.

Pentru a dispune astfel, instanţa de recurs a reţinut în esenţă că:

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 70 din Legea nr. 64/1991 şi H.G. nr. 152/1992 şi nu a cercetat toate criticile formulate de către apelantul-reclamant.

Excepţia prematurităţii introducerii acţiunii a fost invocată de către tribunal care, potrivit indicaţiilor date prin decizia de casare, trebuia să verifice îndeplinirea procedurii negocierii pentru a stabili dacă reclamantul justifică promovarea acţiunii. Faptul invocării şi admiterii excepţiei după administrarea probei cu expertiză tehnică şi acordarea unui termen pentru discutarea obiecţiunilor nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ.

Condiţia negocierii era prevăzută, la data pronunţării sentinţei civile nr. 180/2003, de art. 70 din Legea nr. 64/1991 republicată, iar modul în care trebuia făcută negocicrea drepturilor cuvenite inventatorilor pentru invenţiile aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a legii, era stabilit prin regula 53 din H.G. nr. 152/1992.

Potrivit art. 70 din legea menţionată, drepturile băneşti se negociază între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia, astfel că, în speţă,

dreptul reclamantului putea fi afectat de condiţia negocierii doar în raporturile sale cu pârâta SC B. SA Târnăveni, nu şi în cele cu pârâta SC I.M.N.R. SA - unitatea titulară a brevetului de invenţie.

Potrivit regulii 53 din H.G. nr. 152/1992, obligat să declanşeze procedura de negociere cu SC B. SA era reclamantul, însă prin această regulă erau stabilite obligaţii în sarcina fiecărui partener de negociere, iar actele invocate de către reclamant atestă faptul că anterior introducerii acţiunii acesta s-a adresat pârâtei cu cererea nr. 565, prin care soli-

cita să fie recompensat. In această cerere nu a fost indicată suma pretinsă şi nu a fost completată nota de calcul, conform prevederilor Regulii 53 din H.G. nr. 152/1992, dar îi era anexată adresa în care erau înscrise economiile nete pe 5 ani. Pârâta nu a răspuns solicitării reclamantului, iar în cursul procesului a susţinut că dreptul acestuia la acţiune este prescris.

A mai reţinut instanţa de recurs că, la data soluţionării apelului, îndeplinirea procedurii negocierii prealabile nu mai constituia o condiţie pentru exercitarea acţiunii pentru că H.G. nr. 152/1992 a fost abrogată prin H.G. nr. 499/11.04.2003; acest din urmă act normativ nu reglementează procedura negocierii drepturilor prevăzute la art. 70 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 republicată, normă care conţine prevederile ce au constituit art. 66 alin. (2) din forma legii anterioară modificării şi republicării.

Primind cauza spre rejudecare, la Curtea de Apel Bucureşti s-a format dosarul nr. 3517/2004 înregistrat pe rolul Secţiei a IlI-a civile.

Prin încheierea de şedinţă din data de 10 ianuarie 2005, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul acestei secţii şi trimiterea ei spre soluţionare la Secţia a IX-a - nou înfiinţată - specializată în soluţionarea cauzelor privind proprietatea intelectuală.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată de instanţa de apel la data de 9 iunie 2005 a fost respinsă cererea apelantului reclamant, prin care solicita îndreptarea omisiunilor din încheierea de şedinţă din data de 19 aprilie 2005 şi s-a acordat termen pentru ca părţile să poată lua cunoştinţă de raportul de expertiză efectuat în această etapă procesuală.

La data de 28 iunie 2005, apelantul a atacat cu recurs încheierea de şedinţă, arătând că a formulat şi cerere de rectificare, care a fost mod nelegal respinsă.

Prin decizia civilă nr. 9680 din 23 noiembrie 2005 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost respins recursul astfel formulat, ca inadmisibil, reţinându-se în esenţă că încheierea atacată este una cu caracter prepa-ratoriu şi, potrivit cu prevederile art. 299 C. proc. civ., poate fi atacată numai odată cu hotărârea ce se va pronunţa de către instanţa de apel.

împotriva acestei decizii a instanţei de recurs, apelantul-recurent a exercitat calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare, aceasta

fiind respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia nr. 7389 din 22 septembrie

2006 a instanţei supreme. Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut în esenţă că nu se pune problema ca instanţa de recurs să fi omis din greşeală a analiza vreun motiv de recurs în condiţiile în care, constatând că nu este admisibilă potrivit legii această cale de atac, nu a analizat niciunul dintre motivele de recurs. Dc asemenea, s-a reţinut că prin exercitarea repetată a unor căi de atac inadmisibile, recurentul-contestator determină tergiversarea judecării cauzei pe fond.

La data de 6 octombrie 2006, apelantul N.M. a exercitat calea de atac extraordinară a revizuirii împotriva decizici civile nr. 7389/2006 pronunţată de I.C.C.J.

Prin decizia civilă nr. 1880 din 27 februarie 2007 a I.C.C.J. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire astfel formulată, reţi-nându-se în esenţă că atâta vreme cât căile extraordinare de atac exercitate de revizuient au fost respinse pe cale de excepţie, nu este îndeplinită condiţia legală de admisibilitate, respectiv aceea ca hotărârea atacată cu revizuire să evoce fondul cauzei.

In acelaşi dosar, revizuientul a formulat cerere de rectificare a deciziei civile nr. 1880/2007, invocând drept temei legal prevederile art. 281¹ alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 481 din 29 ianuarie 2008 a I.C.C.J. a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de rectificare astfel formulată.

Pe parcursul procesului, s-a luat act de transmisiunea calităţii procesuale de la intimata-pârâtă SC I.M.N.R. SA către succesorul său de drept I.N.C.D.M.N.R. şi s-a învederat instanţei faptul că la data de 20 iulie 2007 a survenit decesul apelantului-reclamant.

Prin încheierea din data de 8 mai 2008, s-a dispus suspendarea cauzei, în temeiul prevederilor art. 243 pct. 1 C. proc. civ., până la depunerea dovezii referitoare la moştenitorii - succesori în drepturi - ai reclamantului.

La data de 14 ianuarie 2009, au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei moştenitorii reclamantului N.O., N.M. şi N.D., anexat cererii fiind depus certificatul de moştenitor nr. 75/03.07.2008 eliberat de BNP „N .....

Prin decizia civilă nr. 73 A din 26 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca inadmisibilă cererea de acordare de daune morale formulată direct în apel, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului I.M.N.R., a admis apelurile declarate de reclamant şi continuate de moştenitori împotriva sentinţei civile nr. 180/2003 şi a încheierii din 17 aprilie 2003 pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă, a anulat sentinţa şi încheierea şi, evocând fondul, a admis în parte acţiunea, a obligat pe pârâta SC B. SA la

plata către reclamanţi a sumei de 1 484 680 lei reprezentând recompense şi cheltuieli cu invenţia ce face obiectul brevetului de invenţie nr. 52193/ 12 iulie 1969, precum şi actualizarea acestor drepturi până la data de 3 iunie 2005; a respins ca neîntemeiată acţiunea faţă de pârâtul I.N.M.R.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:

Sesizarea instanţei cu soluţionarea apelurilor pendinte a avut loc în urma casării, de către instanţa de recurs, a deciziei anterioare prin care au fost soluţionate aceste apeluri.

Prin decizia de casare, ale cărei dezlegări sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., s-a stabilit că greşelile din precedenta judecată a cauzei în apel au constat în faptul că nu s-a constatat îndeplinită condiţia ca dreptul reclamantului la acţiune să fie actual şi nu s-a făcut aplicarea prevederilor art. 297 C. proc. civ.

La data la care a fost pronunţată decizia de casare, cât şi la data la care cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei de apel spre rejudecare, prevederile art. 297 C. proc. civ. aveau următorul conţinut „în cazul în care prima instanţă a respins sau anulat cererea de chemare în judecată fară a intra în cercetarea fondului şi instanţa de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţând o hotărâre definitivă”.

Astfel, în condiţiile în care prima instanţă a soluţionat cauza pe cale de excepţie - aceea a prematurităţii formulării acţiunii - este neechivoc faptul că instanţa de recurs a trimis cauza instanţei de apel pentru a evoca fondul, corespunzător dezlegărilor date prin decizia de casare şi competenţelor stabilite prin norma procedurală menţionată.

Pe de altă parte, prin hotărârea pronunţată în luna ianuarie 2006 de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în cauza Nicolau împotriva României, s-a constatat că procedura de judecată a cauzei pendinte a avut o durată excesivă şi, astfel, au fost încălcate exigenţele art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

In aceste condiţii, deşi prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. au în prezent (la data soluţionării apelului) un conţinut diferit de cel de la data sesizării instanţei de apel - în sensul că evocarea fondului ar trebui să se facă de către prima instanţă, care a soluţionat pricina fară a intra în cercetarea fondului - Curtea apreciază că, în lumina exigenţelor art. 6 alin. (1) din Convenţia menţionată, cu referire la art. 20 alin. (2) din Constituţia României se impune a se proceda la evocarea fondului de către instanţa de apel, care a şi apreciat şi încuviinţat asupra administrării probatoriului util unei astfel de judecăţi în considerarea cadrului legislativ existent la data la care au fost luate aceste măsuri procedurale.

Pronunţarea, la acest moment, a unei soluţii de desfiinţare a sentinţei apelate - care se impune ca şi consecinţă a concluziei reţinute prin decizia de casare în sensul că este îndeplinită condiţia ca dreptul la acţiune al reclamantului să fie actual - cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă nu ar face altceva decât să prelungească durata procesului, prin reluarea procedurilor de judecată în fond şi pronunţarea unei soluţii supuse căilor de atac ale apelului şi respectiv recursului, ceea ce ar însemna practic ignorarea hotărârii instanţei europene care a constatat, încă de la începutul anului 2006, caracterul excesiv al duratei procesului pendinte.

Având în vedere considerentele expuse şi exigenţele art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a dat eficienţă celor stabilite prin decizia de casare şi, făcând aplicarea prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, a admis apelul şi a dispus anularea sentinţei şi încheierii aferente şi, evocând fondul, a reţinut următoarele:

In mod necontestat, reclamantul este autorul invenţiei „Procedeu şi instalaţie pentru separarea particulelor în suspensie din mediile fluide cu temperaturi ridicate şi pentru recuperarea căldurii fizice a acestor medii”, brevetul de invenţie pentru aceasta fiind însă eliberat antecesorului pârâtului I.M.N.R., potrivit cu legislaţia în vigoare la data înregistrării invenţiei, respectiv potrivit Decretului nr. 884/1967.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Decretul menţionat, reclamantul - în calitate de inventator - avea dreptul de a primi recompense patrimoniale, acelaşi drept fiind reglementat în favoarea inventatorului şi prin art. 37 alin. (1) din Legea nr. 62/1974, prin acest act normativ fiind abrogat Decretul nr. 884/1967.

Prin art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 - devenit în prezent art. 71 alin. (3) în urma modificărilor succesive şi republicării acestui act normativ - s-a stabilit dreptul inventatorilor de a solicita şi primi drepturile băneşti corespunzătoare acestei calităţi, care nu au fost integral recompensate potrivit legislaţiei anterioare, adică potrivit cu Legea nr. 62/1974 şi Decretul nr. 884/1967.

Aceeaşi dispoziţie legală în vigoare la data iniţierii procedurii pendinte stabileşte în mod neechivoc faptul că obligaţia corelativă menţionatului drept al inventatorului, respectiv aceea de plată a drepturilor băneşti corespunzătoare invenţiei înregistrate potrivit legislaţiei anterioare, incumbă unităţii care a aplicat invenţia.

Potrivit art. 58 alin. (1) din Constituţia României „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar conform art. 107 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege fundamentală „Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.”

Regula 53 din H.G. nr. 152/1992, edictată în vederea aplicării art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, nu numai că nu are forţa juridică necesară modificării ori completării legii, potrivit competenţelor instituţionale stabilite prin reglementările enunţate, dar nici nu conţine prevederi cu o astfel de semnificaţie.

In alin. (1), prin care se subliniază caracterul restant al obligaţiilor de a se plăti inventatorilor recompense pentru invenţiile realizate şi înregistrate pe numele unităţilor la carc accştia erau angajaţi, se facc vorbire de faptul că „aceste obligaţii sunt restante ca urmare a neîndeplinirii de către stat, reprezentat prin unităţile titulare de brevet şi prin alte unităţi care au aplicat invenţiile” referirea la acestea fiind în mod evident făcută prin prisma calităţii de reprezentante ale statului, ce era obligat să facă asemenea plăţi, şi nicidecum de stabilirea unei obligaţii actuale în sarcina unităţii titulare de brevet de a executa obligaţiile restante în contextul legii în vigoare.

Potrivit art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 republicată, „drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a acestei legi se vor negocia între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia”.

Aşa fiind, în contextul legislativ actual, pârâtului I.M.N.R. nu îi incumbă vreo obligaţie de plată a drepturilor materiale pretinse de către reclamant în cauza pendinte, o asemenea obligaţie fiind stabilită de către legiuitor exclusiv în sarcina unităţii care a aplicat invenţia.

Prevederile art. 46 din H.C.M. nr. 2250/1967 pentru aplicarea Decretului nr. 884/1967, invocate de către reclamant în argumentarea susţinerii potrivit căreia şi unitatea titulară de brevet ar avea obligaţia de plată drepturilor băneşti cuvenite inventatorului, nu îşi pot găsi aplicare în speţă, în condiţiile în care respectiva reglementare nu este una în vigoare, ea fiind abrogată din anul 1974, odată cu decretul menţionat.

Probatoriul administrat în cauză atestă împrejurarea că fostul Combinat Chimic Târnăveni - antecesor al pârâtei SC B. SA - este unitatea care a aplicat, în perioada 1980-1990, invenţia al cărei autor este reclamantul, acest aspect fiind de altfel confirmat şi prin apărările pârâţilor.

Invenţia realizată de către reclamant a fost înregistrată la data de 12 iulie 1969 - dată la care au fost eliberate brevetul de invenţie şi certificatul de inventator cu nr. 52193 - sub imperiul Decretului nr. 884/1967, depozitul reglementar pentru aceasta fiind constituit la data de 9 octombrie 1968.

Prin art. 66 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, în redactarea avută la data intrării în vigoare a legii, s-a stabilit în mod expres că „brevetele de invenţie acordate anterior intrării în vigoare a prezentei legi au durata de valabilitate prevăzută de legea aplicabilă la data eliberării lor”.

Potrivit art. 17 alin. (1) din Decrctul aplicabil la data înregistrării invenţiei „durata protecţiei unei invenţii pentru care s-a acordat brevet de invenţie este de 15 ani şi începe să curgă de la data constituirii depozitului reglementar al cererii”.

Aceeaşi durată de protecţie, de 15 ani, a fost reglementată şi prin Legea ulterioară nr. 62/1974, art. 24.

Potrivit principiului general de drept tempus regit actum şi reglementărilor menţionate, brevetul de invenţie şi certificatul de inventator nr. 51293 eliberate la 12.07.1969 au beneficiat de protecţie în intervalul de timp 9 octombrie 1968 - 9 octombrie 1983, la această din urmă dată încetând valabilitatea respectivelor acte juridice.

In consecinţă, pretenţiile reclamantului sunt întemeiate numai pentru perioada 1 ianuarie 1980 - 9 octombrie 1983, ulterior acestei date el nemaifiind îndreptăţit să primească recompense pentru invenţia realizată.

Modificările aduse art. 66 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 prin Legea nr. 203/2002, în sensul prelungirii la 20 de ani a perioadei de protecţie acordate brevetelor de invenţie anterior înregistrate, nu aduc vreo schimbare în privinţa drepturilor reclamantului, pentru că respectiva modificare a legii se referă în mod neechivoc la „brevetele de invenţie (...) acordate anterior intrării în vigoare a prezentei legi şi valide pe teritoriul României”, iar nu şi la cele care îşi încetaseră valabilitatea la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991.

In privinţa modalităţii în care au fost calculate - prin expertiză -drepturile băneşti cuvenite reclamantului, curtea a constatat următoarele:

Din raportul de expertiză şi din completările ulterior aduse acestuia de către expertul desemnat de instanţe, reiese că elementele avute în vedere pentru determinarea cuantumului drepturilor băneşti cuvenite reclamantului sunt cele care, potrivit cu anexa 1 a H.G. nr. 152/1992, se impunea a fi valorificate de părţi în procedura negocierii - în măsura în care aceasta ar fi fost finalizată printr-o înţelegere.

Reţinerea de către instanţă a majorării cu un procent de 50% a recompensei ce s-ar fi cuvenit inventatorului la epoca aplicării invenţiei, potrivit cu calculul făcut de expert în acest sens, este justificată de împrejurarea că respectiva invenţie a fost aplicată nu numai în ţară, ci şi în străinătate, o atare împrejurare fiind de natură evidenţia importanţa ei tehnică deosebită, conform cu prevederile art. 36 din H.C.M. nr. 2250/1967 - normă care a devenit aplicabilă potrivit cu prevederile pct. 5 din „Nota de calcul” din anexa 1 la H.G. nr. 152/1992 coroborate cu prevederile alin. (1) din Regula 53 din aceeaşi H.G. - care fac referire la drepturile materiale cuvenite inventatorilor potrivit legilor anterioare, ca parte componentă a drepturilor băneşti la care se referă art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.

Actualizarea recompensei pentru perioada cuprinsă între data la care ar fi trebuit plătită şi aceea la care are loc judecata asupra acestor drep

turi cuvenite inventatorului - criticată de către intimaţii-pârâţi în cadrul obiecţiunilor la expertiză - este pe deplin justificată în condiţiile în care, prin pct. 3 din „Nota de negociere” (partea a 2-a a anexei 1 din H.G. nr. 152/1992), se stabilea dreptul inventatorului de a pretinde un adaos constând în dobânda la creanţele pe care le are - prin efectul art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 - împotriva unităţii care a aplicat invenţia.

Deşi H.G. nr. 152/1992 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 era abrogată la data pronunţării deciziei recurate, Curtea a avut în vedere conţinutul Regulii nr. 53 şi al anexei 1 din aceasta, pentru că pretenţiile reclamantului au fost fundamentate pe respectivele dispoziţii normative - ele fiind în vigoare la data promovării acţiunii - iar regulamentul actual de aplicare a aceluiaşi act normativ, aprobat prin H.G. nr. 547/2008, nu conţine dispoziţii referitoare la procedura de valorificare a drepturilor băneşti cuvenite pentru invenţiile parţial recompensate sau nerecompensate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991. Menţionatele dispoziţii au fost utilizate în aprecierea asupra pretenţiilor reclamantului ca reprezentând criterii obiective de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite inventatorului. Din economia prevederilor art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, republicată, rezultă că drepturile recunoscute prin aceasta inventatorilor au natura juridică a unor despăgubiri, fiind vorba de recompense care trebuia să fie plătite cu mult timp în urmă, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la acel vreme şi, cu toate acestea, unităţile de stat ce datorau respectivele recompense au rămas în pasivitate în mod nejustificat.

Reţinând că prin prezenta hotărâre se stabileşte - corespunzător cu prevederile art. 71 alin. (3) coroborat cu art. 63 din Legea nr. 64/1991 -cuantumul drepturilor băneşti cuvenite inventatorului N.M. pentru aplicarea invenţiei „Procedeu şi instalaţie pentru separarea particulelor în suspensie din mediile fluide cu temperaturi ridicate şi pentru recuperarea căldurii fizice a acestor medii” în perioada ianuarie 1980 - octombrie 1983, fiind astfel valorificat dreptul inventatorului de a primi despăgubiri pentru aplicarea invenţiei menţionate de către SC B. SA Târnăveni, nu mai există temei pentru a fi obligată această din urmă unitate la încheierea unei note de negociere pentru aceleaşi drepturi.

Pe cale de consecinţă, cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată este apreciat ca neîntemeiat.

împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamanţii N.O., N.M. şi N.D., în calitate de moştenitori ai reclamantului decedat N.M., cât şi pârâta SC B. SA Târnăveni.

1. Recurenţii reclamanţi şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

In dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenţii arată că:

Prin acţiunea introdusă de autorul lor în anul 1995, acesta a înţeles să cheme în judecată în solidar atât unitatea care a aplicat efectiv brevetul, cât şi unitatea care era titulara brevetului potrivit legislaţiei în vigoare la data emiterii acesteia.

Baza legală a acestei chemări în judecată în solidar a reprezentat-o regula 53 din H.G. nr. 152/1992 privind regulamentul de aplicare al

Legii nr. 64/1991 care prevede că: „In înţelesul art. 66 alin. (2) din lege, în drepturile băneşti cuvenite inventatorului pentru invenţiile nerecompensate sau parţial compensate până la data intrării în vigoare a legii se cuprind toate drepturile materiale prevăzute de legile anterioare, inclusiv echivalentul bănesc al celorlalte drepturi legale rezultate din calitatea de autor al invenţiei aplicate în economia naţională.

Cu toate acestea, curtea de apel a recunoscut acestui act normativ doar o valoare declarativă, considerând că nu există vreo obligaţie de plată şi în sarcina unităţilor titulare de brevet, acestea fiind doar reprezentante ale statului, care nu este obligat la plata despăgubirilor.

S-a mai invocat faptul că hotărârile de guvern sunt emise pentru executarea legii, astfel încât nu se poate completa sau modifica o lege pc această cale.

Or, corelarea Regulii 53 cu prevederile art. 66 alin. (2) din lege se poate face numai printr-o interpretare teleologică a acestor texte, pentru a se descoperi voinţa legiuitorului la momentul adoptării lor.

Este de necontestat faptul că legiuitorul a dorit să instituie o serie de măsuri cu caracter reparatoriu pentru inventatorii cărora nu li s-au acordat recompense pentru brevetele aplicate în economia naţională, care au produs beneficii şi avantaje.

Sistemul imaginat de legiuitor a avut la bază executarea respectivelor obligaţii restante de către stat, iar art. 66 alin. (2) din lege prevede doar o parte a respectivului sistem, respectiv soluţionarea pe cale amiabilă, prin negociere, a pretenţiilor autorului de brevete, negociere care se putea purta cu unitatea care a aplicat invenţia şi care a beneficiat de avantajele acestei aplicări.

Pentru cazul în care stadiul negocierii nu mai este aplicabil ca în speţa de faţă, există calea prevăzută de art. 61 din lege, versiunea iniţială, care prevedea competenţa instanţei de judecată pentru soluţionarea litigiilor izvorâtă din aplicarea brevetelor.

Obligaţia de compensare incumbă statului care este reprezentat în acest scop de unităţile titulare de brevet şi de unităţile care au aplicat brevetul.

Aceasta reprezintă o obligaţie solidară legală în sensul art. 1041 C. civ.

Recurenţii solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul obligării şi pârâtului I.M.N.R. în solidar la plata sumei de 1.484.680 lei, cu titlu de despăgubiri.

2. Recurenta pârâtă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocând în cerere următoarele:

Prin încheierea nr. 478 din 13 februarie 2009, Tribunalul Comercial Mureş a dispus faţă de recurentă deschiderea procedurii a insolvenţei prin faliment.

Conform acestei hotărâri, lichidatorul judiciar a notificat pe toţi creditorii societăţii falite, urmând ca aceştia, până la data de 13 martie 2009, să-şi înregistreze cererea de admitere a creanţelor asupra averii debitoare.

Figurând în evidenţele contabile ale societăţii, reclamanţii din cauza de faţă au fost notificaţi şi au depus în termen la dosarul cauzei declaraţia de creanţă, formulând şi contestaţie împotriva tabelului preliminar de creanţă.

In atare situaţie, au devenit aplicabile prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 care prevăd că:

De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.

Această dispoziţie legală este o normă imperativă, de ordine publică, ce are drept scop concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului în competenţa exclusivă a judecătorului sindic, desemnat în procedura insolvenţei conform art. 6 din Legea nr. 85/2006. Principiul celerităţii procedurii insolvenţei enunţat în art. 5 alin. (2) oferă dispensă de adaptare a conduitei uzuale, în sensul de a aştepta pronunţarea hotărârii finale de către instanţa învestită şi devenită incompetentă.

In baza art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurenta solicită admiterea recursului şi casarea deciziei civile nr. 73 din 26 martie 2009.

Recurenta a ataşat la dosar un set de acte care atestă situaţia juridică învederată în motivarea recursului.

Intimaţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de pârâtă cu motivarea că aceasta a dat dovadă de rea-credinţă pe tot parcursul procesului, neinformând nicio instanţă despre deschiderea procedurii insolvenţei pe o perioadă mai mare de 2 ani, de unde se poate deduce că a renunţat la beneficiul acordat de prevederile art. 6 din legea insolvenţei.

Recurenta pârâtă îşi invocă astfel propria turpitudine, iar, pe de altă parte, nu este singura pârâtă din această cauză, astfel încât nu se justifică suspendarea judecăţii.

Prin cererea de suspendare a judecăţii, pârâta nu poate „sabota cadrul procesual" cu atât mai mult cu cât continuarea judecăţii şi soluţionarea cauzei în contradictoriu cu toate părţile nu ar avea nicio repercusiune negativă asupra averii debitoarei, deoarece orice încercare de executare silită ar fi paralizată de invocarea prevederilor legii insolvenţei.

Ambele recursuri sunt nefondate şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:

1. Critica de nelegalitate formulată de recurenţii-reclamanţi în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondată.

Potrivit art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 - actualmente art. 71 alin. (3) din legea modificată şi republicată - „drepturile băneşti cuvenite inventatorului pentru invenţiile brevetate, aplicate, nerecompensate sau parţial recompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se vor negocia între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia".

în Regula 53 din H.G. nr. 152/1992 s-a prevăzut că: „în înţelesul art. 66 alin. (2) din lege, în drepturile băneşti cuvenite inventatorului pentru invenţiile recompensate sau parţial recompensate până la data intrării în vigoare a legii se cuprind toate drepturile materiale prevăzute de legile anterioare, inclusiv echivalentul bănesc al celorlalte drepturi legale rezultate din calitatea de autor al invenţiei, aplicate în economia naţională.

Această regulă, care nu face decât să expliciteze textul de lege, arată care a fost raţiunea pentru care, în noua lege a brevetelor de invenţie, s-a prevăzut ca o măsură cu caracter reparator, posibilitatea acordării unor drepturi băneşti inventatorilor care şi-au cedat dreptul de eliberare a brevetului şi ale căror invenţii s-au aplicat în economia naţională sub regimul unor acte normative anterioare abrogate.

Raţiunea constă în aceea că statul - reprezentat în timpul regimului comunist prin unităţile economice de stat - a beneficiat de aplicarea unor invenţii şi a obţinut avantaje economice, fară a recompensa în mod corespunzător pe inventatori, în lipsa activităţii inventive a cărora aceste avantaje nu s-ar fi obţinut.

Articolul 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, în redactarea contemporană H.G. nr. 152/1992, a prevăzut în mod clar şi fară echivoc că drepturile băneşti cuvenite inventatorilor se vor negocia între inventatori şi unitatea care a aplicat invenţia.

Unitatea carc a aplicat invenţia putea fi chiar titulara de brevet, o altă unitate care a aplicat invenţia cu acordul titularei sau ambele.

Aceasta este raţiunea pentru care în regula 53 din H.G. nr. 152/1992 se face referire la „unităţile titulare de brevet” şi la „alte unităţi carc au aplicat invenţia”, premisa aplicării invenţiei de către cel care urmează a acorda despăgubiri fiind subînţeleasă.

în situaţia în care unitatea titulară de brevet nu a aplicat invenţia, nu există temei în lege pentru obligarea la plata drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor despre care se prevede în mod expres în art. 66 alin. (2) că se negociază între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia.

Cum în speţă s-a reţinut că pârâtul I.M.N.R., titular de brevet, nu a aplicat invenţia, în mod legal nu a fost obligat la plata de despăgubiri, acestea fiind stabilite exclusiv în sarcina pârâtei SC B. SA în legătură cu care s-a reţinut, pe baza probelor administrate, că a fost unitatea care a aplicat-o.

2. Nici critica de nelegalitate formulată de pârâta SC B. SA în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Deşi se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., nu se contestă competenţa Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală de a judeca apelul şi nici nu se susţine că judecătorul sindic ar fi putut judeca această cale de atac în litigiul de proprietate intelectuală de faţă.

Ceea ce se critică, de fapt, este greşita continuare a judecăţii în locul suspendării acesteia, ceea ce face posibilă încadrarea criticii în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

în realitate, chiar dacă împotriva pârâtei s-a deschis procedura insol-venţei, nu se impunea suspendarea judecăţii apelului conform art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Recurenta susţine că reclamanţii, după declanşarea procedurii insolvenţei la data de 12 octombrie 2007, aveau ca singură posibilitate permisă de lege înregistrarea cererii de admitere a creanţei asupra averii sale.

Această susţinere nu poate fi primită deoarece, anterior soluţionării apelului reclamanţii nu puteau pretinde că au o creanţă certă, lichidă şi exigibilă pe care să urmărească a o realiza împotriva averii debitoarei.

Abia cu ocazia soluţionării definitive a litigiului de faţă unna să se stabilească dacă pârâta SC B. SA are calitatea de unitate care a aplicat invenţia, dacă are această calitate singură sau alături de pârâtul l.M.N.R. şi, prin urmare, dacă poate fi obligată la despăgubiri şi în ce cuantum.

Faptul că, între timp, reclamanţii şi-ar fi înscris creanţa constatată prin decizia curţii de apel la masa credală reprezintă o problemă de executare şi nu poate constitui motiv de casare sau modificare a deciziei.

Prin urmare, în mod corect curtea de apel a continuat judecata, distinct de faptul că cea care ar fi avut interesul să aducă la cunoştinţa instanţei împrejurarea declanşării procedurii insolvenţei ar fi fost însăşi pârâta recurentă, care nu a procedat astfel, susţinând Iară niciun temei că această sarcina incumba reclamanţilor.

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi nici dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în baza art. 312 C. proc. civ., înalta Curte va menţine decizia şi va respinge ambele recursuri ca nefondate.

← Invenţie. Despăgubiri pentru invenţii brevetate şi aplicate...		Invenţie. Acţiune în contrafacere. Utilizarea invenţiei.... →

Invenţie. Despăgubiri pentru invenţii brevetate şi aplicate sub imperiul Legii nr. 62/1974. Unitate care a aplicat invenţia

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Invenţie. Despăgubiri pentru invenţii brevetate şi aplicate sub imperiul Legii nr. 62/1974. Unitate care a aplicat invenţia