Invenţie. Drepturi băneşti cuvenite autorului unei invenţii brevetate sub imperiul legii vechi, parţial recompensate
| Comentarii |
|
Legea nr. 62/1974, art. 14, art. 40, art. 46 alin. (2) Legea nr. 64/1991, art. 5, art. 66 alin. (2), art. 67, art. 70 Legea nr. 64/1991, republicată II, art. 36
Drepturile băneşti solicitate de către reclamant în calitate de inventator sunt recunoscute de dispoziţiile art. 66 alin. (2), art. 67 din Legea nr. 64/1991, în forma ei iniţială, precum şi de art. 36 din aceeaşi lege, republicată în anul 2007.
în condiţiile în care pârâta a refuzat negocierea drepturilor băneşti cu reclamantul, potrivit art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, în mod corect prima instanţă a admis acţiunea, dispunând obligarea acesteia la plata drepturilor aferente calităţii de inventator.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 8313 din 19 decembrie 2008, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 380/3 decembrie 1997, pronunţată de Tribunalul Arad, Secţia civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul K.A., în contradictoriu cu pârâta SC A.V. SA Arad, dispunându-se după cum urmează:
S-a stabilit că drepturile băneşti care i se cuvin reclamantului din aplicarca brevetului de invenţie nr. 91587/1985, pe perioada 1986-1996, sunt în sumă de 2.508.291.237 lei şi a fost obligată pârâta la plata acesteia - venit impozabil cuvenit inventatorului. I s-a interzis pârâtei aplicarea invenţiei fară acordul titularului de brevet. A fost obligată pârâta la plata sumei de 1.743.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant. S-a luat act de renunţarea la drepturile care i se cuvin din aplicarca acestui brevet de către reclamantul D.V.
La soluţionarea cauzei s-au avut în vedere probele administrate în cauză, faţă de carc s-au reţinut următoarele:
Reclamanţii K.A. şi D.V. sunt autorii brevetului de invenţie nr. 91587/11 decembrie 1986, pentru invenţia „Tampon pentru vagoa
nele de cale ferată”, cu valabilitate din data de IO mai 1985 până la 10 mai 2000.
Brevetul de invenţie a fost aplicat de către pârâtă în procesul de fabricaţie al vagoanelor iar din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că pc perioada 1986-1996 reclamantului K.A. i se cuvin, în calitate de autor al invenţiei, drepturi băneşti în sumă de 2.809.798.190 lei, din care urmează să se reţină impozit la bugetul de stat.
Reclamantul D.V. a renunţat la drepturile băneşti ce i se cuvin în calitate de autor al invenţiei.
Tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 61 şi art. 66 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, reţinând că drepturile băneşti cuvenite inventatorului au fost parţial recompensate şi nu au fost negociate cu unitatea care a aplicat invenţia.
Prin decizia civilă nr. 125/15 mai 2008, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe. S-a admis cererea formulată de reclamantul-intimat privind reactualizarea sumelor acordate de prima instanţă cu titlu de despăgubiri şi cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prescripţia dreptului material la acţiune invocată de către pârâta-apelantă este neîntemeiată. Legea nr. 64/1991 a fost publicată în Monitorul Oficial din 21 octombrie 1991, iar art. 70 din Legea nr. 64/1991 prevede că această lege intră în vigoare la 3 luni după data publicării în Monitorul Oficial al României, termenul de 3 luni a început să curgă la data de 21 noiembrie 1991 şi s-a împlinit la 21 ianuarie 1992.
De la această ultimă dată a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de sesizare al instanţei împlinindu-se la data de 21 ianuarie 1995.
In condiţiilc în care data de 21 ianuarie 1995 a fost într-o zi de sâmbătă (zi nelucrătoare), termenul s-a prelungit până la sfârşitul primei zi lucrătoare, adică 23 ianuarie 1995, când reclamantul a introdus acţiunea.
In ceea ce priveşte fondul litigiului, Curtea a reţinut că drepturile băneşti solicitate de către reclamant în calitate de inventator sunt recunoscute de dispoziţiile art. 66 alin. (2), art. 67 din Legea nr. 64/1991, în forma ei iniţială, precum şi de art. 36 din aceeaşi lege, republicată în anul 2007.
In condiţiile în carc pârâta a refuzat negocierea drepturilor băneşti cu reclamantul, potrivit art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, în mod
corect prima instanţă a admis acţiunea, dispunând obligarea acesteia la plata drepturilor aferente calităţii de inventator.
în ceea ce priveşte susţinerile pârâtei-apelante în sensul că sumele ar fi exorbitante, s-a reţinut că acest lucru nu este întemeiat, întrucât raportul de contraexpertiză efectuat în cauză confirmă cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă în varianta I, pe care Curtea o arc în vedere, deoarece are la bază memoriul justificativ.
Nu au fost primite susţinerile apelantei bazate pe opinia separată a unuia dintre experţi, potrivit căruia acţiunea este neîntemeiată, în raport de art. 40 din Legea nr. 62/1974, care conferă premii în condiţiile existenţei unui contract de cercetare doar pentru primul an de aplicare a invenţiei; s-au avut în vedere memoriul calcului justificativ privind economiile post-calculate generate în anul I de aplicare şi adresa O.S.I.M. 13973/3 mai 1995, în sensul că realizarea invenţiei nu a făcut obiectul unui contract de cercetare-proiectare.
împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs pârâ-ta-apelantă, criticând-o pentru următoarele motive:
1. în mod greşit s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Atât în situaţia în care se calculează dreptul la acţiune de la data Legii nr. 67/1991 (11 octombrie 1991), cât şi situaţia în care se calculează de la data publicării legii în Monitorul Oficial (21 octombrie 1991) la data de 24 ianuarie 1995, când a fost înregistrată acţiunea în faţa primei instanţe, era expirat termenul de prescripţie.
S-a reţinut, ca dată de înregistrare a acţiunii, 23 ianuarie 1995, fară ca instanţa să motiveze, să se pronunţe asupra apărărilor formulate, din care a rezultat că, de fapt, rezoluţia judecătorului de serviciu de la Tribunalul Arad are data de 24 ianuarie 1995.
In condiţiile în carc exista un dubiu cu privire la data înregistrării acţiunii, trebuia să se solicite Tribunalului Arad lămurirea situaţiei; aceasta cu atât mai mult cu cât, la cererca părţii, tribunalul i-a comunicat că acest lucru este o chestiune de fapt care urmează să fie analizată de instanţa de judecată în faţa cărcia se invocă, din punct de vedere juridic.
2. Invenţia a fost creată în condiţiile reglementate de art. 14 lit. a) din Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile, în cadrul contractului de muncă al autorilor invenţiei.
Acest lucru rezultă din contractul de cercetare încheiat în vederea realizării temei de cerectare şi a invenţiei, act de care instanţa nu a ţinut cont.
Invenţia fiind o sarcină de serviciu, inventatorii au fost recompensaţi pentru un an de aplicare, conform art. 40 alin. (2) din Legea nr. 62/1974.
In aceste condiţii, nu mai pot formula pretenţii băneşti suplimentare, în temeiul art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991.
Este o invenţie creată în cadrul contractului de muncă, în legătură cu munca inventatorilor, respectiv în cadrul lucrărilor efectuate la cererca sau cu ajutorul material al „organizaţiei socialiste C.C.S.I.T.V.A.”.
3. Chiar şi în ipoteza acceptării tezei unui drept la despăgubiri provenind din brevet, mai este necesar ca invenţia să fi fost aplicată efectiv şi să fi condus la obţinerea unui profit.
Din adresa Institutului de Cercetare şi Proiectare Vagoane Arad, unitatea unde a fost realizată invenţia, către unul dintre utilizatorii prezumaţi ai invenţiei, producătorul de vagoane SC M. SA Drobeta Turnu Severin, rezultă că nu s-a aplicat niciodată cfectiv invenţia în forma în care a fost brevetată.
Concluziile memoriului justificativ - anexă şi parte a documentaţiei aferente brevetului de invenţie avut în vedere de instanţă şi care sunt în sensul că invenţia a fost aplicată efectiv, contrazic adresa institutului.
Instanţa de apel a respins în mod neîntemeiat şi fară o justificare pertinentă cererea de efectuare a unei expertize tehnice în proprietate industrială care să concluzioneze dacă invenţia a fost aplicată efectiv.
Potrivit art. 67 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, despăgubirile se determină în funcţie de rezultatele economice obţinute de unitate, ceea ce presupune realizarea unui profit.
Deşi s-a susţinut constant lipsa de eficienţă economică a aplicării invenţiei cu argumente tehnico-ştiinţifice din concluziile expertului parte F.Ş., instanţa de apel a dat preferinţă concluziilor eronate ale raportului de contraexpertiză contabilă, fară a justifica în vreun fel preferinţa pentru acesta din urmă.
S-a detaliat în cadrul criticii opinia expertului parte şi s-au arătat argumentele sub aspect probatoriu care ar susţine eroarea în care s-au aflat experţii care au întocmit raportul de contraexpertiză.
4. Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că raportul de contraexpertiză efectuat în cauză confirmă cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă, stabilind că valoarea drepturilor nete cuvenite sunt în sumă de 316.414 lei.
Instanţa de apel a comis o eroare de interpretare, nesesizând diferenţa netă de valoare dintre sumele stabilite de cele două expertize.
Din dispozitivul sentinţei primei instanţe rezultă că despăgubirile acordate sunt în cuantum de 2.508.291.237 lei (valoare corespunzătoare anului 1997). Această sumă, actualizată de către reclamant la nivelul anului 2006, decembrie, este de 2.093.165 RON - cererea de actualizare fiind admisă nemotivat de instanţă.
Varianta I din raportul de expertiză, la care a achiesat instanţa, stabileşte o valoare a despăgubirilor de 316.414 RON, valoare reactualizată la data de 28 februarie 2008.
Dând preferinţă raportului de contraexpertiză, instanţa trebuia să dispună obligarea la plata sumei de 316.414 RON, mult diminuată faţă de cea stabilită de prima instanţă, iar în aceste condiţii trebuia să se admită apelul pe care l-a declarat pârâta.
5. In motivarea deciziei de apel s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 36 raportat la art. 5 din Legea nr. 64/1991.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 36 rezultă că ipoteza reglementată de acest text legal este cea în care drepturile patrimoniale ale inventatorului sunt stabilite între părţi, respectiv inventator şi unitate, deci, printr-un raport contractual.
Or, un asemenea contract nu a fost încheiat între părţi, iar în aceste condiţii s-a aplicat greşit acest text legal.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, care se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succcd:
1. Potrivit art. 70 din Legea nr. 64/1991, această lege intră în vigoare la 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial.
în aceste condiţii, nu are suport legal susţinerea recurentei în sensul că termenul pentru exercitarea dreptului material la acţiune conferit de Legea nr. 64/1991 se poate naşte şi la data adoptării legii, respectiv data de 11 octombrie 1991.
într-adevăr, prin reţinerea datei de 23 ianuarie 1995, ca dată de înregistrare a acţiunii, instanţa de apel nu a arătat în motivare care sunt argumentele pentru care a ajuns la această concluzie.
Acest aspect nu este de natură să ducă la schimbarea soluţiei, corectă sub acest aspect, urmând a fi numai complinită motivarea.
în mod corect s-a apreciat că aceasta este data înregistrării acţiunii, aceasta fiind menţionată şi pe ştampila purtând antetul primei instanţei.
Punerea rezoluţiei de cătrc judecătorul de serviciu şi înregistrarea dosarului pe data de 24 ianuarie 1995 nu îi pot fi imputabile recla
mantului şi nici nu pot atrage o sancţionare a acestuia prin admiterea excepţiei dreptului material la acţiune.
In mod evident, înregistrarea dosarului prin atribuirea unui număr în evidenţele instanţei, în urma rezoluţiei magistratului, s-a făcut la data de 24 ianuarie 1995.
Numai că, în condiţiile în care pe acţiune se află şi ştampila cu antetul instanţei purtând data de 23 ianuarie 1995, acest lucru face dovada deplină că aceasta este data depunerii acţiunii la instanţă de către reclamant.
Demersurile suplimentare efectuate de instanţă, în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pentru obţinerea de relaţii de la Tribunalul Arad nu mai erau necesare, în condiţiile în care chiar instanţa, după cum susţine recurenta, a comunicat deja că stabilirea datei de înregistrare a acţiunii este o chestiune care urmează să fie apreciată de instanţă.
2. Articolul 14 din Legea nr. 62/1974 reglementa distinct situaţia în care invenţia era realizată de persoane încadrate în fostele organizaţii socialiste în timpul contractului de muncă şi în legătură cu munca lor de cea în carc invenţia era rezultată din lucrări cfectuate la cererea sau cu ajutorul fostelor organizaţii socialiste.
Articolul 46 alin. (2) din aceeaşi lege se referă la invenţiile realizate în activitatea de cercetare ştiinţifică şi de proiectare, desfăşurată pe bază de contract.
Se constată astfel că invenţia realizată în temeiul contractului de muncă este diferită de invenţia realizată în urma unui contract de cercetare, distincţie nefăcută prin cel de-al doilea motiv de recurs.
Distincţia este preluată de altfel şi de art. 5 din Legea nr. 64/1991.
Având în vedere însă faptul că art. 40 din Legea nr. 62/1974, care fundamentează această critică, se referă la contractul de cercetare, urmează să fie analizată cauza sub acest aspect.
în cadrul criticii s-a susţinut că instanţa nu a ţinut cont de acest act, deşi se afla la dosarul cauzci.
Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a reţinut, după cum s-a detaliat în motivarea deciziei cu trimitere şi la probele avute în vedere, că realizarea invenţiei nu a făcut obiectul unui contract de cercetare-proiectarc.
Faţă de constatarea instanţei de apel în sensul inexistenţei unui contract de cerectare, situaţie carc nu mai poate fi rcapreciată de instanţa de recurs, se constată că în mod corect s-a reţinut prin decizia recurată că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 62/1974.
3. Se invocă, detaliat sub aspect probatoriu, că invenţia nu a fost aplicată efectiv şi că s-a susţinut constant lipsa de eficienţă economică a aplicării invenţiei.
Articolul 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, în temeiul căruia s-a formulat acţiunea, prevede că drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate, parţial recompensate sau necompensate până la data intrării în vigoare a legii se negociază între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia, urmând ca negocierile să înceapă de la drepturile băneşti maxime cuvenite inventatorului, prevăzute în legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet.
Acelaşi articol mai prevede că, în cazul neînţelegerii între părţi, drepturile băneşti se stabilesc de instanţa de judecată - lucru petrecut în cauză.
Articolul 67 alin. (3) din acecaşi lege, invocat în susţinerea criticii, nu este aplicabil în cauză, întrucât litigiul vizează drepturile patrimoniale care decurg dintr-o invenţie, pe când acest text legal reglementează situaţia juridică a unei realizări tehnice.
Acest ultim articol a fost reţinut în mod eronat şi în motivarea deciziei de apel, aspect carc nu este de natură să ducă la modificarea deciziei, faţă de celelalte motive care susţin soluţia instanţei de apel.
In ceea ce priveşte aplicarca invenţiei, se invocă în susţinerea criticii adresa Institutului de Cercetare şi Proiectare Arad, care ar contrazice proba avută în vedere de instanţă şi carc este în sensul că invenţia a fost aplicată efectiv.
In acest context, critica formulată vizează reaprecierea probelor administrate, aspect ce nu mai poate fi cenzurat de instanţa de recurs, neîncadrându-se în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., fostul pct. 11 fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Neîncuviinţarea unei probe de către instanţa de apel, care să concluzioneze dacă invenţia a fost sau nu aplicată, nu poate constitui motiv de recurs faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Celelalte aspecte vizând lipsa de eficienţă economică a aplicării invenţiei presupun o reapreciere a probelor administrate, lucru care nu este posibil în faţa instanţei de recurs, neîncadrându-se în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
4. Nici cea de-a patra critică vizând cuantumul drepturilor băneşti nu se încadrcază în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., ţinând de modul de interpretare de cătrc instanţă.
In ceea ce priveşte admiterea cererii formulate de reclamantul-inti-mat de reactualizare a sumelor acordate de prima instanţă, se constată
că instanţa de apel a motivat această soluţie făcând trimitere la dispoziţiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ. şi la faptul că de la pronunţarea sentinţei a trecut o perioadă îndelungată de timp, nefiind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Se constată, totodată, că prin decizie nu s-a stabilit un anumit cuantum al sumei reactualizate, acest aspect urmând a fi stabilit în procedura de executare, aşa cum prevede art. 3712 C. proc. civ.
5. în ceea ce priveşte ultima critică, se constată că pentru invenţiile realizate şi brevetate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, dispoziţiile art. 66 alin. (2) din lege sunt foarte clare.
Astfel, drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate şi parţial nerecompensate/recompensate până la data intrării în vigoare a acestei legi se negociază între părţi, stabilindu-se şi limita minimă de negociere în raport de legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet.
Acelaşi articol mai prevede că, în cazul neînţelegerii între părţi, drepturile băneşti se stabilesc de instanţa de judecată, lucru petrecut în cauză.
Ca urmare a considerentelor reţinute mai sus, înalta Curte a făcut aplicarca şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi a dispus respingerea recursului, ca nefondat.
| ← Marcă. Acţiune în anularea înregistrării. Rea-credinţă.... | Marcă. Infracţiune. Punerea în circulaţie de mărfuri... → |
|---|
