Legea nr. 10/2001. Prioritatea măsurilor compensatorii în raport cu măsura acordării de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Acordarea de bunuri în compensare – atributul exclusiv al unităţii deţinătoare. Limitele controlului judecător
| Comentarii |
|
Includerea bunurilor în categoria celor disponibile este o atribuţie care revine Consiliului local, în temeiul art. 38 lit. h) din Legea nr. 215/2001, Consiliul fiind singura entitate îndrituită să analizeze dacă un bun proprietatea unităţii administrativ teritoriale trebuie sau nu menţinut în proprietatea acesteia, fiind sau nu necesar satisfacerii intereselor unităţii administrativ teritoriale. Prin urmare, instanţa nu poate dispune, contrar prevederilor legale menţionate, de bunuri care nu sunt incluse în lista bunurilor disponibile pentru că astfel s-ar micşora patrimoniul unităţii administrativ teritoriale împotriva voinţei titularului dreptului şi în absenţa oricărei justificări legale.
Secţia civilă, Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 2008
Prin cererea înregistrată sub nr. 45/118/2006 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul S.N.G. a învestit instanța, în contradictoriu cu Primarul orașului Eforie, solicitând anularea dispoziției nr. 375/8.09.2006 prin care s-a dispus respingerea cererii de restituire în natură a terenului în suprafață de 300 mp, situat în Eforie, lotul 421 din parcelarea Movila Techirghiol și acordarea măsurilor reparatorii.
Motivează reclamantul că a solicitat restituirea bunului imobil ce a aparținut tatălui său S.G.G. Prin dispoziția contestată notificarea formulată a fost respinsă cu motivarea că reclamantul nu poate face dovada proprietății bunului în perioada de referință, respectiv 6.03.1945 - 22.12.1989.
Reclamantul a arătat că potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 este repus în dreptul de acceptare a succesiunii tatălui său prin cererea adresată unității deținătoare.
Prin sentința civilă nr. 811/16.04.2007 Tribunalul Constanța a admis acțiunea, a dispus anularea dispoziției nr. 375/8.09.2006, a constatat că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent și a obligat pârâtul să emită dispoziție de acordare a unui imobil în compensare pentru terenul în suprafață de 300 mp, situat în Eforie Sud, lotul 421 în parcelarea Movila Techirghiol.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că reclamantul și-a dovedit calitatea de moștenitor al deținătorului bunului, S.G.G., prin certificatul de moștenitor nr. 121/15.11.2005 emis de B.N.P. „V. și asociații”. Defunctul a deținut terenul în suprafață de 300 mp, ce formează lotul 421 în temeiul titlului de proprietate nr. 1270/7.05.1928.
Din actele depuse la dosar, singurii descendenți ai defunctului S.G. sunt reclamantul și sora sa, S.E.C. care a părăsit țara, definitiv, în anul 1976 și care nu a adresat cerere de restituire în procedura Legii nr. 10/2001.
în cauză, dovada dreptului de proprietate a fost făcută prin titlul prezentat, astfel că sarcina probei a fost răsturnată în favoarea pârâților care nu au combătut acest titlu cu nici un alt înscris.
Imobilul a fost preluat atât prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care a prevăzut că preluările în baza acestui act normativ sunt abuzive cât și prin faptul că Decretul nr. 111/1951 contravenea flagrant dispozițiilor constituționale în vigoare la acea dată care ocroteau proprietatea iar în actul de preluare a fost trecută o altă persoană decât deținătorul bunului, respectiv sora reclamantului.
în ceea ce privește măsura reparatorie instanța de fond a reținut că potrivit art. 26 din Legea 10/2001, propunerea de despăgubiri se poate face numai dacă măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită.
împotriva acestei sentințe a declarat apel primarul orașului Eforie criticând hotărârea atacată pentru netemeinicie și nelegalitate astfel:
Reclamantul a solicitat instanței de fond restituirea în natură a terenului în suprafață de 300 mp, lotul 421 și în subsidiar, în cazul în care terenul este ocupat, restituirea prin echivalent.
Instanța de fond trebuia să aibă în vedere că imobilul a trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 111/1951 în baza sentinței civile nr. 2204/11.05.1961 pronunțată de Tribunalul Popular al orașului Constanța, hotărâre ce este definitivă și se bucură de autoritate de lucru judecat.
Desființarea unei hotărâri judecătorești nu se poate solicita în nici o situație pe cale incidentală în cadrul altui proces ci numai prin exercitarea căilor de atac prevăzute de normele procedurale.
Deși reține corect dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 instanța de fond prevede în dispozitivul hotărârii obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții privind acordarea de teren în compensare fără a reține incidența alin. (5) și alin. (6) din art. 26 Legea nr. 10/2001.
Instanța de fond trebuia, în temeiul art. 25 din lege, să pună în vedere pârâtului să facă o ofertă de restituire prin echivalent în una din modalitățile prevăzute de lege.
La termenul de judecată din 12.12.2007 s-a invocat excepția tardivității declarării apelului.
Analizând, în conformitate cu art. 137 C.proc.civ. excepția invocată instanța reține:
Potrivit art. 284 alin. (1) C.proc.civ. „termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”.
La dosarul de fond se regăsește atașată dovada de comunicare a sentinței atacate numai către reclamantul S.N.G.
Din copiile de pe condica de corespondență și cea de evidență a dosarelor atașate în apel rezultă că au fost emise două comunicări ale sentinței de fond însă, la dosar nu este atașată dovada comunicării sentinței către pârâtul Primarul orașului Eforie.
în lipsa dovezii de comunicare a hotărârii atacate nu se poate calcula termenul de apel de 15 zile, conform dispozițiilor art. 284 alin. (1) C.proc.civ., astfel că apelul declarat de către pârât se socotește a fi declarat în termen.
în ceea ce privește criticile formulate de către apelantul pârât acestea sunt întemeiate în parte pentru următoarele considerente:
Autorul reclamantului, G.I.S., se legitimează ca proprietar al locului de casă în suprafață de 300 mp, ce constituie lotul nr. 421 situat în comuna Carmen Silva conform titlului de proprietate nr. 1270/7.05.1928.
Terenul a trecut în proprietatea statului în baza Decretul nr. 111/1951, prin sentința civilă nr. 2204/11.05.1961 a fostului Tribunal popular Constanța pe numele surorii reclamantului S.E.
De pe urma defunctului S.G., decedat la 31.12.1943, au rămas ca descendenți reclamantul S.N.G. care și-a dovedit calitatea de moștenitor prin certificatul de moștenitor nr. 121/15.11.2005 și S.E.C. pe numele căreia s-a dispus preluarea imobilului de către stat și care nu a formulat cerere de restituire în natură.
în evidențele fiscale ale Consiliului local Eforie bunul imobil figurează înscris pe numele autorului reclamantului la matricola 36/1940 și pe numele surorii reclamantului S.G.E.C. la matricola 1453/1958.
Cum, în cauză, s-a dovedit că autorul reclamantului a fost proprietarul ternului în suprafață de 300 mp, imobilul fiind înscris în evidențele fiscale atât pe numele acestuia în anul 1940, cât și pe numele fiicei S.G.E.C. în anul 1958 nu se poate reține susținerea apelantului pârât în sensul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului imobil.
Reclamantul a dovedit prin înscrisurile depuse că terenul a fost cu titlu legal de proprietate în patrimoniul autorului său, iar apoi s-a transmis succesorilor - așa fiind și preluat în proprietatea statului - iar pârâtul nu a făcut prin nici un mijloc de probă dovada contrară.
Cu privire la modul de preluare a terenului în proprietatea statului Legea nr. 10/2001 în art. 2 lit. e) prevede că „prin imobile preluate abuziv se înțelege: imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretul nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân”.
Prin urmare Legea nr. 10/2001 prevede expres că preluarea bunului în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 constituie o preluare abuzivă iar bunul se restituie fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia. Textul menționează expres ca modalitate de preluare pronunțarea unei hotărâri judecătorești în temeiul acestui decret astfel că, critica referitoare la faptul că sentința din 1961 este definitivă nefiind desființată, astfel că se bucură de autoritate de lucru judecat nu poate fi reținută.
în procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu se desființează această sentință „pe cale incidentală”, ci se constată că actul normativ în baza căruia a fost pronunțată hotărârea, contravenea dispozițiilor constituționale în vigoare la acea dată, iar preluarea bunului în baza acestui decret a fost abuzivă, astfel cum, de altfel, se prevede expres în lege.
în ceea ce privește însă, aplicarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 critica apelantului pârât este întemeiată.
Din cuprinsul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă că atunci când restituirea în natură nu este posibilă și se impune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, regula este acordarea măsurilor compensatorii și numai în subsidiar, dacă aceasta nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită, se vor face propuneri de acordare de despăgubiri.
Acest text trebuie analizat, în corelare cu prevederile art. 1 alin. (5) din același act normativ care instituia obligația primarilor sau, după caz, a conducătorilor unităților învestite cu soluționarea notificărilor, de a afișa lunar tabelul bunurilor disponibile sau, după caz, al serviciilor care pot fi date în compensare.
Din analiza coroborată ale celor două texte ale legii rezultă că autoritatea competentă să stabilească natura măsurilor compensatorii este entitatea investită cu soluționarea notificării, pentru că ea este singura care poate aprecia dacă măsura este posibilă din punctul său de vedere, iar instanța sesizată de cel nemulțumit poate dispune doar în limitele tabelului ce conține bunurile disponibile care se pot acorda în compensare.
în cauză, în mod corect instanța de fond a apreciat că măsura restituirii în natură nu este posibilă dat fiind faptul că terenul este ocupat de construcții dar greșit a prevăzut strict ca măsură reparatorie compensarea cu un alt teren deși dispozițiile art. 26 prevăd alternativa acordării și de alte bunuri sau servicii în compensare sau acordarea de despăgubiri.
La judecata cauzei în fond, s-a depus tabelul cuprinzând bunurile ce pot fi acordate în compensare, menționându-se parcelările unde pot fi acordate suprafețe de teren în compensare.
Or, față de această listă depusă în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și de prevederile art. 26 instanța reține că măsura compensării cu un alt teren trebuie să se raporteze numai la suprafețele de teren înscrise în tabel.
Includerea bunurilor în categoria celor disponibile este o atribuție care revine consiliului local, în temeiul art. 38 lit. h) din Legea nr. 215/2001, consiliul fiind singura entitate îndrituită să analizeze dacă un bun proprietatea unității administrativ teritoriale trebuie sau nu menținut în proprietatea acesteia, fiind sau nu necesar satisfacerii intereselor unității administrativ teritoriale.
Prin urmare, instanța nu poate dispune, contrar prevederilor legale menționate, de bunuri care nu sunt incluse în lista bunurilor disponibile pentru că astfel s-ar micșora patrimoniul unității administrativ teritoriale împotriva voinței titularului dreptului și în absența oricărei justificări legale.
Pe cale de consecință, Curtea va admite apelul și va schimba în parte sentința tribunalului în sensul că va fi obligat pârâtul să emită decizie de acordare a unui teren în compensare din tabelul cu bunuri disponibile afișat cu adresa 8293/1.03.2007 și în cazul în care această măsură nu este acceptată pârâtul va acorda în compensare alte bunuri sau servicii ori va propune despăgubiri în condițiile legii.
| ← Acţiune în evacuare. Imobil restituit fostului proprietar în... | Legea nr. 10/2001. Proba dreptului de proprietate asupra... → |
|---|
