Legea nr. 10/2001. Acţiune în anularea dispoziţiei de restituire în natură introdusă de un terţ. Competenţa de soluţionare
| Comentarii |
|
O corectă interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 este aceea care respectă regimul juridic al normelor de competenţă materială şi statuează în sensul că acţiunile directe în justiţie, formulate de terţe persoane, împotriva dispoziţiilor de restituire în natură, examinate ca şi titluri de proprietate cu forţa probantă a unor înscrisuri autentice (art. 25, alin. 4, Legea nr. 10/2001) sunt de competenţa instanţei de drept comun, respectiv a judecătoriei.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie, decizia nr. 1/DC din 18 ianuarie 2007
La data de 16 ianuarie 2006, reclamantul P.G. a sesizat Tribunalul Maramureş prin cererea introductivă înregistrată cu nr. 588/2006, formulată în contradictoriu cu pârâţii H.M., H.A., D.V. şi Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 Baia-Mare, solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a dispoziţiei de restituire în natură nr. 4653/2004, emisă de Primarul municipiului Baia-Mare, în favoarea pârâtului D.V., cu privire la suprafaţa de 2931 mp teren, identificată în CF 17145, cu nr.top. 2708/220; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 4799/2005, să dispună rectificarea înscrisurilor în cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al cumpărătorului şi reînscrierii în favoarea fostului proprietar, R.S..
Tribunalul Maramureş, prin sentinţa civilă nr. 213 din 22 martie 2006, a declinat competenţa de soluţionare după materie, în favoarea Judecătoriei Baia-Mare.
S-a reţinut faptul că reclamantul este terţ în procedura specială de restituire reglementată prin Legea nr. 10/2001, nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul prevederilor art. 3 din Lege, astfel că nu are nici dreptul la exercitarea unei acţiuni în anularea dispoziţiei de restituire în natură, în condiţiile şi pe temeiul art. 24 alin. 8, art. 25 alin. 6 dau art. 31 alin. 2 din Lege, norme speciale, derogatorii de dreptul comun, în prezenţa subiectelor de drept şi a competenţei materiale a instanţelor.
În măsura în care poate justifica un interes şi un drept propriu în a pretinde anularea dispoziţiei de restituire emisă în favoarea pârâtului D.V., acţiunea reclamantului este admisibilă, ca o acţiune de drept comun, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei.
Prin sentinţa civilă nr. 7518 din 20 noiembrie 2006, Judecătoria Baia-Mare s-a declarat de asemenea necompetentă, sub aspect material, să procedeze la soluţionarea acţiunii reclamantului P.G., declinând competenţa în favoarea Tribunalului Maramureş.
Instanţa învederează faptul că cererea principală are ca obiect constatarea nulităţii unei dispoziţii de restituire emisă în baza Legii nr. 10/2001.
Or, potrivit art. II alin. 1 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, dispoziţiile conducătorilor autorităţilor administraţiei publice centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute de art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului.
Competenţa este aşadar una expresă şi specială, stabilită prin normă imperativă în favoarea tribunalului.
În procedura regulatorului de competenţă, curtea a apreciat că aparţine judecătoriei competenţa de primă instanţă în soluţionarea prezentului litigiu, pentru cele ce urmează.
Indiscutabil, cererea principală, aceea care determină competenţa materială în soluţionarea acţiunii civile exercitată de reclamant, are ca obiect constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei de
restituire în natură a imobilului în litigiu către pârâtul D.V., pe aceasta grefându-se următoarele petite, a căror rezolvare este determinată de soluţia care se va da petitului principal.
Acţiunea în nulitate a fost promovată de reclamantul P.G., care este un terţ în raportul juridic stabilit între emitentul dispoziţiei atacate şi beneficiarul acesteia.
În conformitate cu art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării.
Analiza acestei norme speciale, de competenţă după materie, derogatorie de la dreptul comun, relevă intenţia legiuitorului de a conferi tribunalelor jurisdicţia de primă instanţă în acţiunile exercitate de persoanele „care se pretind îndreptăţite”, vizând legalitatea dispoziţiei/deciziei „de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură”.
Aşadar legitimată procesual activ într-o astfel de acţiune poate fi numai persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii, în înţelesul art. 3 din Legea nr. 10/2001, iar obiectul acţiunii îl constituie dispoziţiile/deciziile de respingere a notificării, finalizarea procedurii administrative printr-o soluţie favorabilă persoanei îndreptăţite anulând interesul acesteia în a se adresa justiţiei.
Reclamantul, care îşi justifică în prezenta cauză calitatea procesuală şi interesul prin invocarea unui drept propriu asupra imobilului restituit pârâtului în baza legii reparatorii, nu poate uza de procedura specială reglementată prin art. 26, alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, însă are dreptul de a se adresa justiţiei, pe calea acţiunii de drept comun în nulitatea titlului de proprietate, de natura celei promovate.
Într-o corectă calificare juridică, acţiunea reclamantului este una de drept comun, exercitată pe temeiul art. 109 alin. 1, coroborat cu art. 112 coc or, potrivit art. 1 alin. 1 Cod proc.civ., judecătoriile judecă, în prima instanţă, toate cererile şi procesele, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.
Cum normele de competenţă după materie au caracter absolut, aplicarea acestora la alte ipoteze decât cele reglementate expres este cu neputinţă.
Considerăm aşadar că o corectă interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 este aceea care respectă regimul juridic al normelor de competenţă materială şi statuează în sensul că acţiunile directe în justiţie, formulate de terţe persoane împotriva dispoziţiilor de restituire în natură, examinate ca şi titluri de proprietate cu forţa probantă a unor înscrisuri autentice (art. 25, alin. 4, Legea nr. 10/2001) sunt de competenţa instanţei de drept comun, respectiv a judecătoriei.
Una dintre instanţele aflate în conflict a invocat prevederile art. II alin. 1 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, ca argument legal în sprijinul soluţiei de declinare a competenţei în favoarea Tribunalului Maramureş, însă argumentul nu poate fi acceptat, atâta timp cât textul normativ trimite în mod expres la art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, care reglementează situaţia imobilelor necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, învăţământ, sănătate ori social-culturale.
Atâta timp cât nu a fost stabilită în cauză apartenenţa imobilului litigios la categoria celor mai sus evocate, incidenţa dispoziţiilor art. II alin. 1 din Legea nr. 247/2005 este exclusă, norma fiind de asemenea una de strictă interpretare şi aplicare.
Pentru cele ce preced, în baza art. 20, alin. 1, pct. 2 raportat la art. 22 alin. 2 şi alin. 5 coroborat cu art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. b Cod proc.civ., curtea a soluţionat conflictul stabilind că aparţine Judecătoriei Baia-Mare competenţa materială de prima instanţă. (Judecător Denisa Băldean)
Legea nr. 10/2001. Contestaţie contra dispoziţiei primarului. Calitate procesuală. Situaţia terţilor
| ← Acţiune promovată de un terţ, având ca obiect anularea unei... | Legea nr. 10/2001. Contestaţie contra dispoziţiei primarului.... → |
|---|
