Legiuitorul a prevăzut şi un termen maxim în care poate fi promovată o astfel de acţiune – nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii – însă, acest termen este unul de excepţie, pentru situaţia în care cel dintâi nu a putut fi re
| Comentarii |
|
Tribunalul MARAMUREŞ-Secția II-a Civilă de contencios Administrativ și Fiscal Decizie nr. 758 din data de 04.04.2016
Prin sentința civilă nr. 758/04.04.2016, pronunțate în dosarul nr. 7286/100/2011/a5 al Tribunalului Maramureș s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul A A și s-a respins acțiunea promovată de lichidatorul judiciar CII BL, (în prezent A SPRL) în contradictoriu cu pârâtul A A.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs A SPRL
Analizând recursul declarat de către lichidatorul judiciar al debitoarei SC E SRL prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 și 3041 CPC, Curtea l-a apreciat ca fiind fondat pentru următoarele considerente:
Demersul judiciar al lichidatorului judiciar al debitoarei E SRL a fost justificat prin invocarea dispozițiilor art. 138 lit. a și e din Legea nr.85/2006, arătându-se că judecătorul sindic poate dispune ca pasivul debitoarei persoană juridică, ajunsă în stare de insolvență, neacoperit din bunurile acesteia, să fie plătită de către administratorii statutari.
Declanșarea demersului judiciar având ca finalitate antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere - administratori, directori, cenzori și orice altă persoană - care au contribuit la ajungerea debitoarei în insolvență impune existența unei proceduri în baza Legii nr. 85/2006, condiție îndeplinită în speță.
După cum rezultă din certificatul constatator eliberat de către ORC Maramureș, pârâtul este administratorul debitoarei.
Potrivit art. 139 din Legea nr. 85/2006, acțiunea prevăzută la art. 138 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripția începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunțării deschiderii procedurii.
Curtea constată că legiuitorul a stabilit, în regulă generală, că acțiunea fundamentată pe prevederile art. 138 din LPI trebuie promovată într-un termen de 3 ani calculați de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență.
Se poate observa că legiuitorul a prevăzut și un termen maxim în care poate fi promovată o astfel de acțiune - nu mai târziu de 2 ani de la data pronunțării deschiderii procedurii - însă, acest termen este unul de excepție, pentru situația în care cel dintâi nu a putut fi respectat pentru motive justificate.
Ca atare, Curtea a conchis că în regulă generală, termenul de exercitare a acțiunii în răspunderea administratorilor fundamentată pe prevederile art.138 din LPI este de 3 ani calculați de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență iar cu titlu de excepție, pentru motive temeinice, aceeași acțiune poate fi introdusă cel mai târziu într-un termen de 2 ani de la data pronunțării deschiderii procedurii.
Problema care apare este aceea a determinării momentului la care începe să curgă termenul de 3 ani de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență.
În condițiile reglementate de Legea privind procedura insolvenței nr. 85/2006, persoana îndrituită a formula o cerere de antrenare a răspunderii fundamentată pe dispozițiile art. 138 poate cunoaște persoana care a cauzat apariția stării de insolvență la momentul întocmirii raportului cauze și împrejurări în condițiile art. 59 alin.1 din LPI.
În speță, însă, Curtea a constatat că în cuprinsul raportului nr. 1809/02.07.2012 lichidatorul judiciar a menționat că urmare a demersurilor efectuate, administratorul statutar a prezentat la data de 02.02.2012 doar evidența contabilă primară pe ultimii 3 ani de la data deschiderii de insolvență; pe baza acestor documente, a efectuat analiza situației debitoarei (pe baza balanței contabile prezentate de debitoare întocmită la data de 31.10.2011), identificând scriptic echipamentele tehnologice cu valoarea contabilă de 55.066,98 lei și mărfuri în valoare de 857.951,73 lei, acestea nefiind predate lichidatorului judiciar la acel moment.
Analizând raportul întocmit, Curtea a constatat că lichidatorul judiciar a arătat că a efectuat verificarea evidenței contabile și a identificat o lipsă în gestiune, în valoare de 1.109.318,94 lei, această lipsă de gestiune în valoare de 1.109.318,94 lei vizând următoarele: echipamente tehnologice în valoare de 55.066,98 lei, mobilier în valoare de 30.684,36 lei, materii prime în valoare de 165.615,87 lei, mărfuri în valoare de 857.951,73 lei; de asemenea, arată lichidatorul judiciar că o parte din evidențele contabile nu au fost predate sau nu sunt conforme, stabilind că este necesar ca administratorul statutar să clarifice toate aspectele menționate ca fiind neconforme în raportul întocmit.
Se poate observa, așadar, că la data întocmirii raportului administratorul judiciar nu era în măsură să cunoască persoana vinovată de săvârșirea faptelor amintite întrucât datorită activității derulate de către pârât, prin nepredarea documentelor, nu a putut realiza analiza efectivă a cauzelor și împrejurărilor care au determinat insolvența debitoarei și nici persoana vinovată de acestea. De altfel, prin raportul întocmit ulterior lichidatorul judiciar a menționat care au fost activitățile efectiv derulate astfel încât să identifice persoana vinovată de săvârșirea faptelor prevăzute de Legea nr. 85/2006.
Prin urmare, Curtea a constatat că la data întocmirii raportului nr. 1809/02.07.2012, lichidatorul judiciar al debitoarei nu putea în mod obiectiv să cunoască persoana vinovată de apariția stării de insolvență astfel încât termenul prevăzut de art. 139 din LPI să înceapă să curgă de la data întocmirii acestui raport.
Așa fiind, Curtea a apreciat că judecătorul sindic a pronunțat o soluție cu încălcarea dispozițiilor legale statuând că acțiunea fundamentată pe prevederile art. 138 din LPI este prescrisă astfel că critica recurentei apare ca fiind fondată.
În consecință, instanța a admis recursul declarat, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a analiza pe fond acțiunea formulată de către lichidatorul judiciar al debitoarei.
| ← încetarea măsurii plasamentului. condiţii. . Jurisprudență Minori | Opoziţie la executare. termenul de declarare a apelului.... → |
|---|
