Litigiu privind actele Curţii de Conturi. Taxa pe teren reglementată de art. 256 alin. 3 Cod fiscal. Condiţii.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 2776/R din data de 12.12.2014
Litigiu privind actele Curții de Conturi. Legalitate. Taxa pe teren reglementată de art. 256 alin. 3 din Codul fiscal. Condiții. Reducerea nelegală a prețului în contractele de vânzare-cumpărare încheiate de UAT în temeiul O.U.G. nr. 68/2008.
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 1707/CA/16.06.2014 pronunțată de Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă contestația formulată de reclamanții Municipiul B., prin primar, Consiliul Local al Municipiului B. și Primarul Municipiului B. în contradictoriu cu CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI - CAMERA DE CONTURI A JUDEȚULUI B.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanții Municipiul B., prin primar, Consiliul Local al Municipiului B. și Primarul Municipiului B. au declarat recurs, în termenul legal, prin care au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței și respingerea acțiunii.
În motivare, a arătat că prima instanță a interpretat în mod greșit clauzele contractului de concesiune a serviciului de parcare publică nr. 97/2000.
În acest sens, reclamanții au arătat că între S.C. P. S.R.L. și Municipiul B. s-a încheiat un contract de concesiune a serviciului de parcare publică, iar nu un contract de concesiune teren proprietate publică, serviciu care intră în sfera reglementată de art. 3 alin. 1 lit. i din O.G. nr. 71/2002, astfel că, în mod legal, nu s-a încasat și taxa pe teren. În plus, reclamanții au mai invocat faptul că prin contractul nr. 97/2000 și actele adiționale nu este specificată suprafața de teren aferentă locurilor de parcare ce fac obiectul serviciului de parcare publică și că activitatea de exploatare se desfășoară cu un anumit specific, de exemplu: în intervalul 22-08 rămân la dispoziția publicului fără plată, există posibilitatea emiterii abonamentelor de parcare de către Municipiul B., fără plată. Față de aceste caracteristici, reclamanții au arătat că nu există un transfer de folosință asupra unui teren proprietate publică pentru care se datorează taxă de teren, ci, cel mult, un transfer de folosință temporară, limitată și condiționată, pentru care nu sunt aplicabile prevederile Codului fiscal referitoare la taxa pe teren.
Reclamanții au mai invocat faptul că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a art. 257 lit. f) din Codul fiscal, respectiv, cu privire la R.P.L.P. K. RA, ce are ca obiect de activitate administrarea fondului forestier al Municipiului B., trecând peste împrejurarea că nu există un act de concesiune, închiriere, administrare ori folosință teren pentru a fi percepută taxa de teren, aceasta beneficiază de scutire deoarece este o instituție publică.
Reclamanții au mai arătat că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a O.U.G. nr. 8/2008, art. 10, art. 36 alin. 5 lit. b) și art. 36 alin. 6 lit. b) din Legea nr. 215/2001.
Astfel, reclamanții au arătat că, în baza O.U.G. nr. 68/2008, au încheiat contracte de vânzare cumpărare pentru cabinetele medicale, iar, pentru a accelera procesul de reformă a asistenței medicale ambulatorii, pentru a accelera procesul de încasare a prețului care se face venit la bugetul local, în scopul derulării altor proiecte de interes local, în temeiul art. 10, art. 36 alin. 5 lit. b) și art. 36 alin. 6 lit. b) din Legea nr. 215/2001, a acordat facilitatea reducerii prețului cu 12% pentru persoanele care achitau prețul integral, iar nu în rate eșalonate pe 15 ani. În acest sens sunt, în opinia reclamanților și dispozițiile art. 255 și 260 Cod fiscal, care permis consiliilor locale reducerea taxelor și impozitelor anuale, cu până la 10%.
În drept a fost invocată aplicarea art. 10 alin. 2 și 20 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și a art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.
Cererea de recurs este scutită de obligația de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.
Intimata Curtea de Conturi, în nume propriu și pentru Camera de Conturi a Județului B., prin întâmpinare formulată în condițiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 25-30), a solicitat respingerea recursului declarat de către reclamanții Municipiul B., prin primar, Consiliul Local al Municipiului B. și Primarul Municipiului B.
Ca și chestiune prealabilă, intimata a invocat aplicarea în cauză a dispozițiilor art. I din O.U.G. nr. 26/2012 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice și întărirea disciplinei financiare și de modificare și completare a unor acte normative, respectiv faptul că reclamanții nu au indicat situația "temeinic justificată"; care a determinat achiziționarea serviciilor de asistență juridică în prezenta cauză.
Pe fond, în susținerea poziției procesuale exprimate a arătat că este nefondată afirmația recurentelor că instanța de fond a interpretat greșit clauzele contractului de concesiune a serviciului de parcare publică nr. 97/2000, deoarece încheierea acestui contract presupune cedarea folosinței terenurilor pe care sunt amenajate parcările și asupra cărora concesionarul încasează taxa de parcare, astfel că, pentru acest teren, este datorată taxa de teren prevăzută de art. 256 alin. 3 din Legea nr. 571/2003, în acest sens pronunțându-se și Direcția pentru Politici Fiscale din cadrul MDRAP, prin adresa nr. 46822/19.06.2013, la solicitarea U.A.T. B. (anexa 16 la procesul-verbal de constatare).
Intimata a mai arătat că trebuie înlăturată și critica referitoare la aplicarea greșită a art. 257 lit. f) din Codul fiscal, deoarece R.P.L.P.K. RA este o regie publică locală, constituită pentru gospodărirea fondului forestier propriu al Municipiului B., dar care nu beneficiază de scutirea de la plata impozitului pe clădiri și pe teren, aspect ce rezultă din adresă nr. 46820/17.06.2013 emisă de Direcția pentru Politici Fiscale din cadrul MDRAP (anexa 16 la procesul verbal de constatare).
Intimata a mai susținut că este nefondată și critica referitoare la aplicarea greșită a O.U.G. nr. 8/2008, art. 10, art. 36 alin. 5 lit. b) și art. 36 alin. 6 lit. b) din Legea nr. 215/2001, deoarece O.U.G. nr. 68/2008 stabilește la art. 7 că "prețul de vânzare al spațiului medical și al terenului aferent se stabilește în momentul vânzării, în urma unei negocieri directe între cumpărător și comisie, și nu poate fi mai mic decât prețul de vânzare din raportul de evaluare";.
Părțile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.
Analizând recursul declarat de reclamanții Municipiul B., prin primar, Consiliul Local al Municipiului B. și Primarul Municipiului B., prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Recurenții reclamanți invocă drept motiv principal de reformare a sentinței primei instanțe greșita aplicare a legii, în ceea ce privește taxa de teren stabilită de art. 256 alin. 3 din - Codul fiscal, cu privire la contractul nr. 97/2000 și actele adiționale încheiate de S.C. P. S.R.L. și Municipiul B., precum și cu privire la fondul forestier al Municipiului B., dat în administrarea R.P.L.P.K. RA, motiv care se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă și care nu este fondat.
Astfel, prevederile art. 256 alin. 3 din Codul fiscal stabilesc faptul că "pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, se stabilește taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe teren";.
Această normă stabilește domeniul de aplicare a taxei de teren, taxă concepută de legiuitor ca fiind similară impozitului pe teren datorat de persoanele fizice/juridice.
Din interpretarea acestei norme, Curtea reține că taxa este datorată de "titularii dreptului de administrare sau de folosință";, în cazul terenurilor proprietate publică sau privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale "concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință";.
Prin urmare, situația premisă a aplicării acestei norme este existența unui raport juridic de concesiune, închiriere, administrare, folosință prin care se constituie un drept de administrare sau de folosință asupra unui teren proprietate publică sau privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale.
Prima situație reținută de intimata pârâtă Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului B., în actele contestate, se referă la contractul nr. 97/2000 și actele adiționale încheiate de S.C. P. S.R.L. și recurentul Municipiul B..
În mod legal, prima instanță a reținut, raportat la conținutul contractului nr. 97/2000 și al actelor adiționale, că obiectul acestui contract este "concesionarea parcărilor publice cu plată din municipiul B.";, respectiv concesionarea serviciului public de parcare în municipiul B..
Contractul a fost încheiat în condițiile art. 1 alin. 1 lit. a) coroborat cu art. 29 din Legea nr. 219/1998, în vigoare la data încheierii contractului și prelungit succesiv, prin acte adiționale, ultimul încheiat la data de 08.02.2012, deși Legea nr. 219/1998 a fost abrogată prin art. 305 din O.U.G. nr. 34/2006, odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ - 30 iunie 2006. Acest aspect nu face însă obiectul analizei prezentei cauze.
Analizând clauzele contractului, în special cap. I art. 1.2 (filele 142 vol. I dosar tribunal), Curtea constată că, în mod legal, prima instanță a constatat că, prin încheierea acestui contract de concesionare, a fost transmis concesionarului și dreptul de folosință asupra terenului pe care sunt amenajate locurile de parcare.
Prin urmare, în mod legal a reținut prima instanță că actele contestate sunt legale, concesionarul datorând taxa de teren instituită de art. 256 alin. 3 din Codul fiscal.
Curtea nu poate reține susținerea recurenților în sensul că activitatea de exploatare se desfășoară cu un anumit specific - că în intervalul 22-08 rămân la dispoziția publicului fără plată, că există posibilitatea emiterii abonamentelor de parcare de către Municipiul B., fără plată - și, față de aceste caracteristici, nu există un transfer de folosință asupra unui teren proprietate publică pentru care se datorează taxă de teren, ci, cel mult, un transfer de folosință temporară, limitată și condiționată, pentru care nu sunt aplicabile prevederile Codului fiscal referitoare la taxa pe teren.
Dispozițiile art. 256 alin. 3 din Codul fiscal stabilesc obligația achitării taxei de teren fără a distinge asupra modului de exercitare a dreptului de folosință, astfel că nici instanța nu poate opera această distincție, în baza principiului "ubi lex nondistinguit nec nos distinguere debemus"; (unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să o facă).
Aspectele referitoare la neexercitarea dreptului de folosință cu privire la terenurile aferente parcărilor pentru care Municipiul B. emite abonamente de parcare nu influențează existența obligației de plată a taxei de teren, ci, eventual, întinderea acestei obligații, însă acest aspect nu face obiectul prezentului litigiu.
Cea de-a doua situație reținută de intimata pârâtă Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului B., în actele contestate, se referă la activitate administrarea fondului forestier al Municipiului B. derulată de R.P.L.P.K. RA.
Față de cele reținute anterior cu privire la domeniul de aplicare al art. 256 alin. 3 din Codul fiscal și raportat la Regulamentul de organizare și funcționare al R.P.L.P. K. RA, Curtea constată că aceasta din urmă exercită dreptul de administrare asupra fondului forestier proprietate publică a Municipiului B. și, prin urmare, datorează taxa de teren instituită de art. 256 alin. 3 din Codul fiscal.
Recurenții reclamanți invocă drept motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanțe greșita interpretare a dispozițiilor art. 257 lit. f) din Codul fiscal, care instituie un caz de scutire de obligația de achitare a acestei taxe beneficiază de scutire în situația în care debitorul obligației este o instituție publică, dar acest motiv nu este fondat.
Astfel, prima instanță a analizat incidența acestor norme în cauză și a constatat, în mod legal, că scutirea reglementată de art. 257 lit. f) din Codul fiscal nu se aplică pentru terenurile utilizate pentru activități economice.
Or, din actele de constituire a R.P.L.P. K. RA, în mod legal a stabilit prima instanță că aceasta este o instituție publică cu personalitate juridică, ce funcționează ca regie publică locală cu specific silvic, finanțarea activității sale fiind asigurată din venituri proprii, iar diferența dintre veniturile obținute și cheltuielile efectuate constituindu-se ca venit propriu al bugetului local. Totodată, în mod legal s-a reținut că regia desfășoară activități economice pentru asigurarea finanțării proprii, inclusiv din exploatarea forestieră a terenurilor administrate.
Față de această situație de fapt, în mod corect, prima instanță a constatat că, în speță, nu este aplicabil art. 257 lit. f) din Codul fiscal.
Un alt motiv de reformare a sentinței primei instanțe invocat, se referă la greșita aplicare a legii, în ceea ce privește O.U.G. nr. 68/2008, art. 10, art. 36 alin. 5 lit. b) și art. 36 alin. 6 lit. b) din Legea nr. 215/2001, cu referire la reducerea cu 12% a prețului din contracte de vânzare cumpărare pentru cabinetele medicale, pentru situația în care cumpărătorii au achitat integral prețul stabilit, dar nici acest motiv nu este întemeiat.
Astfel, în mod legal a reținut prima instanță că reducerea de 12% a prețului din contracte de vânzare cumpărare pentru cabinetele medicale nu are fundament legal.
O.U.G. nr. 68/2008 este actul normativ care a reglementat vânzarea spațiilor proprietate privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale cu destinația de cabinete medicale, precum și a spațiilor în care se desfășoară activități conexe actului medical, iar, la art. 7 a stabilit că "prețul de vânzare al spațiului medical și al terenului aferent se stabilește în momentul vânzării, în urma unei negocieri directe între cumpărător și comisie și nu poate fi mai mic decât prețul de vânzare din raportul de evaluare, raport care va evidenția și valoarea investițiilor efectuate de către solicitant, pe bază de acte justificative";.
Recurenții reclamanți invocă faptul că reducerea prețului în contractele de vânzare cumpărare a fost justificată, pe de o parte, de necesitatea de a stimula plata integrală a prețului la momentul încheierii contractului, pentru a asigura cofinanțarea unor proiecte importante la nivel local, precum și de faptul că Legea nr. 215/2001 permite autorităților locale acordarea unor facilități personalului sanitar.
Aceste susțineri nu pot fi avute în vedere.
Este adevărat că art. 10 și art. 36 alin. 5 lit. b din Legea nr. 215/2001 reglementează dreptul autorității publice locale de a dispune de resursele financiare în conformitate cu principiul autonomiei locale și de a încheia contracte de vânzare-cumpărare cu privire la bunurile proprietate privată.
Însă, această normă reprezintă lege generală în raport cu dispozițiile art. 7 alin. 1 din O.U.G. nr. 68/2008, astfel că recurenții erau obligați să stabilească prețul contractului la nivelul minim prevăzut de legea specială - prețul de vânzare din raportul de evaluare, în aplicarea principiului de drept "specialia generalibus derogant"; (legea specială derogă de la legea generală).
Curtea reține că este de necontestat dreptul autorității publice, prevăzut de art. 36 alin. 6 lit. b din Legea nr. 215/2001 de a acorda sporuri și facilități personalului sanitar, dar și acest drept, prevăzut de legea generală, nu poate fi exercitat fără a ține cont de dispozițiile legii speciale - art. 7 alin. 1 ale O.U.G. nr. 68/2008, conform aceluiași principiu enunțat anterior.
Pentru toate aceste considerente, constatând incidența art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de reclamanții Municipiul B., Consiliul Local al Municipiului B. și Primarul Municipiului B. împotriva sentinței civile nr. 1707/CA/16.06.2014 pronunțată de Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
| ← Funcţionar public – poliţist local. Refuzul de acordare a... | Reorganizarea serviciilor din cadrul fostelor D.G.F.P.-uri.... → |
|---|
