Decretul-lege nr. 118/1990 - drepturile cuvenite persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 2677/R din data de 27.11.2014
Incidența și aplicarea deciziei nr. 9/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind interpretarea unor prevederi ale acestui act normativ.
Prin sentința civilă nr. 803/27.06.2014, Tribunalul Covasna - Secția civilă: a admis, în parte, contestația formulată de reclamantul B.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C. și, în consecință, a anulat Deciziile nr. 371/07.01.2014 și nr. 7/10.02.2014, emise de pârâtă privitor la partea reclamantă, a stabilit că reclamantul este beneficiar al drepturilor prevăzute de art. 4 alin. 2 și art. 8 alin. 1 și 2 lit. a-g din Decretul-lege nr. 118/1990 pentru perioada 01.01.1952-30.03.1959 - ca urmare a persecuțiilor politice constând în stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea T., județul C. în acest interval de timp și a obligat pârâta să acorde aceste drepturi părții reclamante începând cu data de 01.01.2014. A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal și motivat, pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială C., solicitând modificarea sau casarea în tot a sentinței atacate, ca netemeinică și nelegală.
În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că din probatoriul administrat se poate observa că instanța de fond a tratat în mod superficial dispozițiile art. 1 alin. 1 lit. d din Decretul-lege nr.118/1990, mărginindu-se să constate că familia reclamantului au fost declarați chiaburi și datorită acestui fapt au fost persecutați politic, deși din documentele de la dosar nu rezultă că reclamantului i s-ar fi stabilit domiciliu obligatoriu, iar din declarațiile martorilor ar rezulta că numai tatălui reclamantului i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, nu și reclamantului. Recurenta a mai invocat jurisprudența Curții de Apel Brașov și sesizarea de către aceeași instanță a Înaltei Curți de Casație și Justiție în scopul interpretării anumitor chestiuni de drept din Decretul-lege nr.118/1990.
În consecință, recurenta consideră că soluțiile pronunțate de către comisie și care fac obiectul cauzei sunt întemeiate, fiind emise în baza probelor depuse la dosar și cu stricta interpretare și aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare (filele 20-21), prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, întrucât sentința atacată este legală și temeinică, având în vedere că din cauza situației întregii familiei a suferit și el, chiar dacă era copil, fiind deopotrivă victimă a măsurii luate. În acest sens, intimatul a invocat Decizia nr. 1770/2014 a Curții de Apel Brașov, în sensul că o interpretare ca cea propusă de recurentă este contrară art.14 CEDO, cum s-a constatat și în cauza Beian împotriva României.
Analizând recursul declarat, actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Recurenta invocă greșita aplicare a normelor Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, în sensul că instanța de fond a apreciat că din catalogarea familiei reclamantului ca fiind chiabură decurge și condiția legală de a fi stabilit reclamantului domiciliul obligatoriu.
Motivul de recurs invocat de recurentă se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din codul de procedură civilă și este fondat.
Prin sentința atacată, instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a considera că reclamantul are calitatea de persoană persecutată din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 și, în consecință, are dreptul să beneficieze de drepturile prevăzute de art. 4 alin. (2) și art. 8 alin. (1) și (2) lit. "a";-"g"; din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de fond a constatat, în primul rând, că din Nota de studiu nr. 00880015/14.12.1967 a Consiliului Securității Statului - Serviciul C. rezultă că măsura administrativă a domiciliului obligatoriu a fost luată în anii 1949-1961 pentru un număr de 60.000 de persoane, ca urmare a aplicării Decretului nr. 83/03.03.1949 privind naționalizarea pământurilor moșierești rămase în urma Reformei Agrare din anul 1945, măsura vizând foștii moșieri și familiile acestora care "prezentau pericol pentru securitatea Statului";, iar potrivit H.C.M. nr.1154/26.10.1950 modificată ulterior prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951 categoriei sociale a chiaburilor le-a fost stabilit domiciliul obligatoriu în localitățile în care aceștia aveau stabilit domiciliul de drept comun.
În al doilea rând, instanța de fond a constatat că membrii familiei părții reclamante au fost calificați drept chiaburi, perioadă în care au avut stabilit domiciliul obligatoriu, fiind impus de autoritățile vremii ca aceste persoane să nu se poată eschiva de la onorarea obligațiilor impuse în sarcina lor și pentru a se evita posibilitatea organizării și desfășurării unor activități dușmănoase, reacționare și de propagandă împotriva noului regim instaurat în România, calitatea de chiabur atrăgând după sine această măsură administrativă, fapt ce poate fi dedus și din prevederile art. 11 din Constituția României din 1952, potrivit cărora o gospodărie chiaburească era considerată la vremea respectivă ca fiind "o formațiune capitalistă în Republica Populară Română bazată pe exploatarea muncii salariate";, așa zisul stat democrat popular ducând ca atare o politică "consecventă de îngrădire și eliminare a elementelor capitaliste";.
În al treilea rând, instanța de fond a constatat că între declarațiile de martori și înscrisurile depuse la dosar nu există contradicție decât asupra duratei măsurii domiciliului obligatoriu, ci acestea se completează și se coroborează, caracterul abuziv al măsurii administrative care i-a fost aplicată reclamantului rezultând și prin prisma faptului că nu au existat întotdeauna înscrisuri care să ateste respectivele situații, astfel că deciziile atacate sunt nelegale și netemeinice.
Curtea apreciază că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material incidente în cauză, întrucât prevederile art. 1 alin. (1) lit.";d"; din Decretul-lege nr.118/1990 nu pot fi interpretate decât în sensul că pentru a avea calitatea de persoană îndreptățită reclamantul trebuie să fi fost supus, el sau soțul/soția ori părinții cu care locuia, măsurii administrative a domiciliului obligatoriu, condiție a cărei îndeplinire poate fi dovedită atât cu înscrisuri cât și cu martori sau alte mijloace de probă, conform art. 10 din decretul-lege. Din probele cu înscrisuri și cu martori administrate în cauză nu rezultă că reclamantului sau părinților acestuia le-a fost îngrădit dreptul de alegere în mod liber a domiciliului, ci doar că tatăl reclamantului (B.E.) a fost evidențiat ca chiabur, în listele nominale din anii 1952, 1953, 1955 și 1956 (fila 12 dosar fond) și că acesta avea limitată libertatea de circulație, putând să plece din localitatea T. numai eventual până la T.S. (declarații martori, filele 48-49 dosar fond), iar în ce privește membrii familiei celui declarat chiabur, declarațiile celor doi martori se contrazic, unul din martori afirmând (fila 48 dosar fond) că soția și copiii lui B.E. (deci, inclusiv reclamantul) puteau pleca oriunde fără a anunța autoritățile, iar celălalt martor susținând (fila 49 dosar fond) că întreaga familie nu avea voie să părăsească localitatea T. nici măcar cu învoire.
Oricum, aspectul sub care se contrazic declarațiile martorilor nu este esențial în cauză, având în vedere că, chiar și în ce îl privește pe tatăl reclamantului, se declară doar că acesta a avut limitată libertatea de circulație, fără a se referi în vreun fel la o interdicție de alegere în mod liber a domiciliului.
Curtea apreciază că din Nota de studiu nr.00880015/14.12.1967 a Consiliului Securității Statului - Serviciul C. nu rezultă că includerea în categoria chiaburilor atrăgea după sine, din oficiu, stabilirea domiciliului obligatoriu, așa cum în mod greșit constată instanța de fond, ci că această măsură, atunci când a fost stabilită în mod colectiv a vizat persoanele care, în prealabil, au fost dislocate sau strămutate și apoi le-a fost fixat domiciliul obligatoriu, iar în cazurile individuale, începând din anul 1952 era luată conform H.C.M. nr.1.554 din 22 august 1952, la propunerea comisiilor regionale M.A.I. de către o comisie centrală a Ministerului Afacerilor Interne formată conform deciziei nr. 744 din 25 august 1952.
Prin urmare, întrucât din probele administrate nu rezultă că părinților reclamantului sau acestuia personal le-a fost aplicată măsura administrativă a domiciliului obligatoriu, ci cel mult le-a fost limitată temporar libertatea de circulație, premisă care nu este echivalentă cu cea a domiciliului obligatoriu, așa cum a constatat și Înalta Curtea de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Decizia nr. 9/13.10.2014 (publicată în Monitorul Oficial al României partea I, nr. 866/27.11.2014) - pct.10.2.2. alineatul al treilea, Curtea apreciază că instanța de fond a admis acțiunea reclamantului ca urmare a interpretării greșite a normelor de drept material, drept pentru care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8, comb. cu art. 496 din Codul de procedură civilă, va admite recursul și, în consecință, va casa în tot sentința atacată, iar ca urmare a rejudecării după casare, potrivit art. 498 alin. (1) din Codul de procedură civilă, va respinge acțiunea reclamantului ca nefondată, din motivele reținute mai sus.
Fără cheltuieli de judecată în recurs, nefiind solicitate de recurentă.
| ← Reorganizarea serviciilor din cadrul fostelor D.G.F.P.-uri.... | Litigiu privind actele încheiate de Curtea de Conturi.... → |
|---|
