Marcă. Acţiune în anularea înregistrării. Calitate procesuală activă. Persoană interesată. Rea-credinţă (D VISION)
| Comentarii |
|
Legea nr. 84/1998, art. 48 alin. (1) lit. c)
1. Sfera persoanelor interesate să solicite anularea înregistrării unei mărci se determină de la caz la caz, în funcţie de motivul de nulitate invocat.
Cum în speţă motivul de nulitate nu-l constituie coliziunea cu un drept la marcă anterior recunoscut reclamantelor, conform art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, ci reaua-credinţă la înregistrarea mărcii, conform art. 48 alin. (1) lit. c) din lege, reclamantele nu sunt tinute să facă dovada că sunt titularele mărcii în
litigiu.
Calitatea procesuală activă a reclamantelor este justificată de afirmarea dreptului de a utiliza nestingherite semnul în legătură cu produsele pe care le comercializează, iar interesul promovării acţiunii este născut, legitim, personal şi actual, câtă vreme pârâta a înregistrat în nume propriu acest semn ca marcă şi a notificat reclamantelor interdictia de a-l mai folosi.
Instanţa nu poate adăuga la lege o condiţie pe care aceasta nu o prevede, respectiv aceea ca reclamantele să fie titulare ale dreptului cu privire la marca în litigiu, fie în România, fie în ţara de origine.
2. în condiţiile în care s-a reţinut că pârâta a acţionat în dauna intereselor fostului său partener comercial, însuşindu-şi semnul utilizat de acesta pentru comercializarea aceleiaşi clase de produse şi interzicându-i ulterior să mai folosească semnul, în mod corect această atitudine subiectivă a fost calificată ca fiind rea-credinţă, aptă să atragă anularea înregistrării mărcii.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 4934 din 19 mai 2006, în R.R. D. P.l. nr. 4/2006, p. 205-216
Prin sentinţa civilă nr. 96 din 2 februarie 2005, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantele
D.S.T. CO. LTD. şi SC S.P.T. CO SRL, în contradictoriu cu pârâţii SC P.D.I. SRL şi O.S.I.M., a dispus anularea înregistrării mărcii
nr. 47044 D VISION pentru clasa de produse 9, aparţinând pârâtei SC P.D.I. SRL, publicarea hotărârii rămase definitivă şi irevocabilă în
B.O.P.I. şi efectuarea acestei menţiuni în R.N.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanta D.S.T. reprezintă o companie care produce, printre altele, compact-discuri, distribuite în diverse ţări, având sediul principal în Taiwan şi birouri în Franţa, Italia şi Suedia.
In România, reclamanta a distribuit compact-discuri prin intermediul pârâtei SC P.D.I. SRL în perioada 1999 şi 2000, produsele fiind vândute sub marca D VISION.
La data de 1 iunie 2001, între reclamantele D.S.T. şi S.P.T. CO s-a semnat un acord privind dreptul exclusiv de distribuire acordat acesteia din urmă pe teritoriul României a compact-discurilor marca D VISION.
Anterior acestei date, la 29 mai 2001, pârâta a depus la O.S.I.M. ccrerca de înregistrare a mărcii D VISION pentru produse şi servicii din clasele 9 şi 35, ccrerca fiind aprobată.
Din corespondenţa electronică purtată între reclamanta D.S.T. şi pârâtă, rezultă că acestea au derulat activităţi comercialc prin distribuitorul cu sediul în Franţa, iar aceste legături au încctat deoarccc reclamanta a ales ca produsele sale să fie distribuite în România începând cu anul 2001 de către reclamanta S.P.T.
Tot din această corespondenţă, rezultă că pârâta şi-a manifestat intenţia de a promova marca D VISION în România şi a solicitat reclamantei permisiunea de a o folosi în publicitate, reprezentantul distribuitorului din Franţa dându-şi acordul la înregistrarea mărcii în România, câtă vreme marca nu era înregistrată altundeva în lume.
Cu privire la acest acord, tribunalul a considerat că nu reprezintă un acord valabil pentru înregistrarea mărcii în România, deoarece reprezentantul distribuit din Franţa nu avea dreptul de a aproba această înregistrare şi nici nu a cerut autorizarea reprezentanţilor legali ai D.S.T.
Tribunalul a reţinut că, procedând la înregistrarea mărcii în nume propriu, pârâta a fraudat drepturile reclamantei D.S.T., care era utili-zatoarca acestci mărci şi de care pârâta era legată prin contractele de distribuire a produselor reclamantei.
Tribunalul a reţinut că, pentru a se putea reţine incidcnţa dispoziţiilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, este fară relevanţă împrejurarea că reclamanta nu înregistrase în România sau în altă ţară marca D VISION.
Frauda drepturilor reclamantei rezultă atât din împrejurarea că pârâta avea cunoştinţă de folosirea semnului D VISION de către reclamantă pentru produse din aceeaşi clasă, precum şi din împrejurarea că pârâta a urmărit împiedicarea concurenţilor de a utiliza semnul D VISION, înregistrarea neavând finalitatea normală, de a distinge şi de a promova propriile produse şi servicii ale pârâtei.
Prin decizia civilă nr. 32IA din 27 septembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC P.D.I. SRL împotriva sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:
Analizând cu prioritate cxccpţiilc invocate de apelanta-pârâtă, instanţa de apel a considerat că toate exccpţiile sunt neîntemeiate.
Astfel, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa calităţii de mandatar a SC O.S.G. SRL pentru reclamanta D.S.T., Curtea a reţinut următoarele:
Cererea de chemare în judecată a fost formulată de către ambele reclamante în nume personal, dar a fost semnată numai de către reclamanta SC O.S.G. SRL, fară a fi menţionată eventuala sa calitate de mandatar a celeilalte reclamante.
Faţă de prevederile art. 161 alin. (1) C. proc. civ., în mod legal şi temeinic instanţa de fond a acordat posibilitatea complinirii acestei nereguli de proccdură, reclamantele depunând în original contractul de mandat special încheiat anterior introducerii acţiunii, redactat în limba engleză, semnătura reprezentantului legal al reclamantei fiind însoţită de parafa Camerei de Comerţ din Taiwan, iar contractul fiind autentificat de un notar public din Taiwan a cărui semnătură a fost supralegalizată de Ministerul Afacerilor Externe al Republicii China, denumire oficială sub care mai este cunoscută provincia autonomă Taiwan.
Cum nici Republica Populară Chineză şi nici Republica China (Taiwan) nu sunt membre ale Convenţiei de la Haga privind suprimarea cerinţei supralegalizării, nu există obligaţia apostilării contractului de mandat autentificat în Taiwan.
Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei
D.S.T. este de asemenea nefondată.
In acest sens, instanţa a reţinut că statutul politic internaţional al Taiwanului nu face obiectul analizei instanţei, relevante fiind doar
aspectele de drept internaţional privat, datorită naţionalităţii străine a reclamantei, care are sediul în Taiwan.
Potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, cel care invocă în faţa instanţelor judecătoreşti române o lege străină trebuie să facă dovada conţinutului acesteia, însă apelanta nu a invocat lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei sub aspectul nerespectării prevederii legale sub imperiul cărora a fost înfiinţată şi funcţionează reclamanta, ci din punctul de vedere al statutului politic internaţional al Taiwanului, care însă nu prezintă nicio relevanţă sub aspectul capacităţii procesuale de folosinţă a persoanelor juridice care au fost înfiinţate, îşi au sediul şi îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul acesteia.
Pc de altă parte, angajându-se în raporturi comerciale cu reclamanta, apelanta-pârâtă a recunoscut, implicit, personalitatea juridică a acesteia.
Pentru aceleaşi argumente, instanţa a reţinut ca fiind neîntemeiate şi excepţia lipsei calităţii procesuale de exerciţiu a reclamantei.
In ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a celor două reclamante, Curtea a considcrat-o neîntemeiată, dcoarece argumentele invocate în susţinerea acesteia ignoră dreptul utilizatorului unui semn folosit ca marcă, chiar în lipsa unei înregistrări naţionale sau internaţionale, de a utiliza semnul respectiv în activitatea sa comercială şi de a decide momentul în care va înregistra acel semn pentru a beneficia de protecţie, precum şi dreptul de a contesta înregistrarea cu rea-credinţă a semnului său ca marcă, de către fostul partener comercial.
Mai mult, potrivit art. 48 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, acţiunea în anularea înregistrării mărcii, inclusiv pentru rea-credinţă, poate fi declanşată de orice persoană interesată, or, ambele reclamante, prima în calitate de utilizator al semnului, iar cea de-a doua în calitate de distribuitor exclusiv autorizat al produselor purtând acest semn, au interesul legitim, născut şi actual în formularea cererii de anulare a înregistrării mărcii.
Sub aspectul fondului, tribunalul a proccdat la o temeinică apreciere a probatoriului administrat în cauză şi la o corectă aplicare a prevederilor art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, reţinând rcaua-crcdinţă a apelantei-pârâte la înregistrarea mărcii.
Susţinerile apelantei-pârâte cu privire la acordul intimatei-reclamante
D.S.T. pentru înregistrarea naţională a mărcii sunt lipsite de oricc fundament juridic.
Chiar apelanta-pârâtă admite lipsa calităţii de reprezentant legal al intimatei-reclamante a angajatei E.C., cât timp invocă faptul că aceasta deţinea funcţia de manager de vânzări pentru distribuţia în Europa a produselor intimatei-reclamante D.S.T.
Or, apelanta-pârâtă nu se poate prevala de necunoaşterea limitelor atribuţiilor de serviciu specifice în general şi ale funcţiei de manager regional de vânzări, cuprinse chiar în titulatura funcţiei.
Cât priveşte reprezentarea intelectivă pe care ar fi avut-o reprezentanţii apelantei-pârâte cu privire la conţinutul corespondenţei electronice cu managerul regional de vânzări pentru Europa al intimatei-reclamante, sub aspectul eventualei înregistrări în România a mărcii, aceasta trebuie apreciată din perspectiva persoanei rezonabil de diligentă, de precaută şi de avizată, cu excluderea celei mai uşoare culpe în perceperea situaţiei invocate.
Apelanta-pârâtă nu se poate prevala de simpla ignoranţă şi superficialitate în aprecierea conţinutului şi efectelor manifestării de voinţă, sub aspectul calităţii titularului acesteia, după cum nu se poate prevala de necunoaşterea legii române cu privire la forma şi condiţiile de manifestare a voinţei sociale a societăţii comerciale.
Prin urmare, apelanta-pârâtă a avut în mod neechivoc reprezentarea lipsei oricărui efect juridic a simplelor afirmaţii făcute de către managerul regional de vânzări al intimatei-reclamante, cu privire la eventualul acord al reclamantei la înregistrarea de către pârâtă, în nume propriu, a semnului său anterior folosit ca marcă.
în ceea ce priveşte susţinerea apelantei-pârâte, privind lipsa unor înscrisuri constatatoare a unor contracte de distribuţie încheiate cu reclamanta, aceasta nu poate fi reţinută, deoarece chiar corespondenţa electronică invocată de către apelanta-pârâtă face dovada existenţei unor raporturi comerciale între pârâţi cu privire la distribuţia în România a produselor reclamantei D.S.T. purtând semnul D VISION.
Nu interesează, sub aspectul aprecierii bunei sau relei-credinţe la înregistrarea mărcii de către apelanta-pârâtă, stabilirea conţinutului raporturilor juridice dintre părţi, fiind suficient a se constata că astfel de raporturi au existat cu privire la produse ale intimatei-reclamante purtând semnul folosit de către aceasta pentru a-şi marca produsele, semn înregistrat ulterior de către apelanta-pârâtă în nume propriu.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P.D.I. SRL, invocând următoarele motive:
1. Soluţia pronunţată este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 41 alin. (1) şi art. 43 C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1.1. Intimata-reclamantă nu îndeplineşte calitatea de persoană, neavând nici capacitatea de folosinţă şi nici capacitatea de exerciţiu, astfel încât nu putea porni o acţiune în justiţie.
Astfel, instanţa de apel nu a justificat în drept recunoaşterea calităţii de persoană juridică a reclamantului, rezumându-se la a afirma ab initio că nu analizează situaţia politică a statului Republica China (Taiwan) şi că prin contractul avut cu D.S.T. P.D.I. SRL a recunoscut calitatea de persoană juridică a acesteia, făcând astfel o judecată în echitate, şi nu în drept.
Intimata-reclamantă D.S.T. este o societate cu sediul în Taiwan, stat carc nu este recunoscut în România printr-un tratat în acest sens şi, de aceea, orice persoană juridică cc îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unui stat care nu beneficiază de recunoaştere din partea statului român este inexistentă din punct de vedere juridic şi nu poate avea calitatea procesuală de folosinţă.
România recunoaşte că teritoriul Taiwan este parte integrantă din Republica Populară Chineză, motiv pentru care orice entitate juridică din această zonă trebuie să fie înfiinţată şi să funcţioneze potrivit legilor Republicii Populare Chineze.
1.2. Excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes a reclamantelor au fost, de asemenea, greşit respinse de către instanţa de apel.
Niciuna dintre reclamante nu are vreun drept asupra mărcii D VISION.
Astfel, reclamanta D.S.T. nu avea la data înregistrării mărcii niciun drept legitim recunoscut asupra acesteia, în nicio ţară din lume, or, buna sau reaua-credinţă a unei terţe persoane se raportează ori la un drept propriu recunoscut, ori măcar la un interes dedus din înregistrarea mărcii în cauză, cel puţin în ţara de origine.
Lipsa oricărui drept sau interes legitim în legătură cu marca D VISION a rezultat pe parcursul procesului şi din aceea că reclamanta nu a probat înregistrarea mărcii în ţara de origine nici măcar la aproape patru ani de la data la care societatea pârâtă a devenit proprietara mărcii în România.
Aşa-numitul certificat de marcă prezentat de reclamante este un certificat de origine al mărfurilor eliberat de Camera de Comerţ din
Taiwan pentru mărfurile expediate către recurentă şi reprezintă doar una din dovezile de rea-credinţă din partea reclamantelor.
2. Soluţia pronunţată de instanţa de apel încalcă dispoziţiile art. 9 şi art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Articolul 9 din Legea nr. 84/1998 instituie regula înregistrării mărcilor pe sistemul recunoaşterii dreptului celui care a solicitat primul înregistrarea: „dreptul la marcă aparţine persoanei fizice sau juridice care a depus primul în condiţiile legii, cererea de înregistrare a mărcii”.
Prin acest articol se consacră principiul teritorialităţii dreptului la marcă, iar excepţia de la acest principiu este înregistrarea cu rea-crcdinţă a mărcii în diverse ipoteze.
Ipoteza invocată de intimate se încadrează în situaţia prevăzută de art. 6 septies din Convenţia de la Paris.
Or, pentru a fi aplicabil acest text, trebuie îndeplinită condiţia esenţială ca ccl care solicită anularea mărcii să fie titularul dreptului în ţara de origine sau în alt stat al Uniunii de la Paris.
Intimata-reclamantă D.S.T. nu a avut niciodată şi nu are vreun drept asupra mărcii D vision, aceasta fiind o denumire produsă exclusiv pentru terţe persoane.
D.S.T. a formulat cererea nu în interesul mărcii, ci pentru a-1 ajuta pe concurentul pârâtei SC S.P.T. CO SRL.
Instanţa a calificat în mod greşit valoarea juridică a acordului primit din partea D.S.T.
Pentru că intimata-reclamantă D.S.T. era producător exclusiv tip OEM (operaţiune gen lohn) nu a avut şi nu are mărci proprii, producând exclusiv sub mărcile solicitate de client.
La începutul raporturilor contractuale, D.S.T. trimitea CD-uri cu denumiri aleatorii, astfel cum rămâneau stocurile din comenzile primite, iar pentru a dezvolta un brand în România, recurenta a solicitat să nu se mai schimbe denumirea CD-urilor trimise, ci să se folosească o singură denumire propunând stabilizarea pe denumirea D VISION, care era la acea dată ultima trimisă.
D.S.T. a confirmat, cu acca ocazie, că D VISION nu îi aparţine nici ei şi nici altcuiva, fiind liberă pentru a fi aleasă ca marcă pentru România.
Instanţa a interpretat greşit valoarea corespondenţei cu reprezentantul D.S.T. ca fiind un acord juridic la înregistrare, dat de o persoană care nu era managerul reclamantei.
In realitate, corespondenţa urmărea doar clarificarea situaţiei juridice a denumirii, din care a rezultat că denumirea era disponibilă.
Dacă reprezentantul D.S.T. pentru Europa avea sau nu dreptul să dea acordul la înregistrare nu interesează în prezenta cauză, deoarece acest acord nu era necesar, câtă vreme marca D VISION nu a aparţinut şi nu aparţine nici în acest moment reclamantei.
Faptul că recurenta a fost de bună-credinţă, rezultă din aceea că a acţionat deschis, corespondenţa purtată cu reclamanta probând în mod clar reprezentarea intelectivă a recurentei de la momentul înregistrării în sensul că nu întreprinde nimic fraudulos.
Prezentând în continuare situaţia denumirii D VISION, recurenta arată că cea care a dovedit rea-credinţă este reclamanta D.S.T., care, fară a aproba vreun interes sau un drept propriu, a promovat acţiunea la solicitarea concurentului recurentei SC S.P.T. CO SRL.
3. Instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de probă hotărâtor în cauză, respectiv documentul oficial emis de Ambasada Republicii Populare Chineze, care arată procedura legală de urmat pentru autentificarea şi legalizarea actelor şi din care rezultă că România nu recunoaşte valoarea de acte autentice pentru documente notarizate în Taiwan şi nici valoarea de supralegalizare făcută de Serviciul Consular din Taipei, Taiwan.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei şi respingerea acţiunii promovate de reclamante ca neîntemeiate.
Pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a depus la dosar întâmpinare, arătând că O.S.I.M. procedează la examinarea din oficiu a cererilor de înregistrare a mărcii pentru motivele expres prevăzute de art. 19 coroborat cu art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 84/1998 şi nu examinează buna sau reaua-credinţă a solicitanţilor la momentul depunerii cererii de înregistrare.
Intimatul arată că nu a avut cunoştinţă de existenţa relaţiilor între cele două firme aflate în litigiu la data examinării cererii de înregistrare, astfel încât O.S.I.M. nu are culpă procesuală şi solicită instanţei să se pronunţe pe baza probelor administrate în cauză.
Reclamantele SC S.P.T. CO SRL şi D.S.T. nu au depus la dosar întâmpinare, însă cu ocazia dezbaterilor din data de 5 mai 2006, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia prin prisma motivelor de recurs invocate, înalta Curte constată următoarele:
1. Excepţiile invocate de pârâtă au fost corect respinse.
1.1. In ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii de folosinţă şi a capacităţii de exerciţiu a reclamantei D.S.T., aceasta este nefondată deoarece, ceea ce se neagă, de fapt, de către pârâtă nu este existenţa reclamantei ca persoană juridică.
Astfel, nu se susţine că reclamanta nu ar fi dobândit personalitate juridică sau că aceasta ar fi încetat, ci se contestă legalitatea înregistrării reclamantei ca societate comercială, or, obiectul cererii de chemare în judecată nu îl constituie verificarea unei atare legalităţi.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum corect a sesizat instanţa de apel, pretinsa nelegalitate a dobândirii de către reclamantă a personalităţii juridice nu este invocată din perspectiva normelor de drept internaţional privat, aplicabile raporturilor juridice care conţin un element de extraneitate, ci din aceea a statutului politic al ţării de origine a reclamantei.
Instanţa de apel a reţinut şi împrejurarea că, odată ce pârâta a întreţinut relaţii comerciale cu reclamanta D.S.T., înseamnă că a recunoscut calitatea acesteia de persoană juridică.
Aceasta nu are semnificaţia unei judecăţi în echitate, cu încălcarea dispoziţiilor art. 41 C. proc. civ.
De fapt, instanţa de apel şi-a motivat soluţia şi pe o prezumţie simplă, prevăzută ca mijloc de probă de art. 1203 C. civ., prezumţie potrivit căreia, odată ce pârâta a acceptat să încheie convenţii comerciale cu reclamanta, a acceptat şi faptul că aceasta este subiect de drept, lipsa unei atare calităţi fiind invocată doar în momentul declanşării acţiunii în justiţie împotriva pârâtei.
1.2. In susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, precum şi a lipsei de interes a acestora în promovarea acţiunii, recurenta invocă lipsa oricărui drept al acestora asupra mărcii în litigiu.
Articolul 48 din Legea nr. 84/1998 nu condiţionează însă exercitarea unei acţiuni în justiţie pentru anularea înregistrării unei mărci, de calitatea reclamantului de titular al mărcii sau de titular al unui drept anterior cu privire la semnul în litigiu.
Sfera persoanelor interesate se determină de la caz la caz, în funcţie de motivul de nulitate invocat.
Cum, în speţă, motivul de nulitate nu-1 constituie coliziunea cu un drept la marcă anterior recunoscut reclamantelor, conform art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, ci rcaua-credinţă la înregistrarea mărcii, conform art. 48 alin. (1) lit. c) din lege, reclamantele nu sunt ţinute să facă dovada că sunt titularele mărcii în litigiu.
Calitatea procesuală activă a reclamantelor este justificată de afirmarea dreptului de a utiliza nestingherite semnul D VISION în legătură cu produsele pe care le comercializează, iar interesul promovării acţiunii este născut, legitim, personal şi actual, câtă vreme pârâta a înregistrat în nume propriu acest semn ca marcă şi a notificat reclamantelor interdicţia de a mai folosi semnul.
2. Nelegalitatea deciziei din perspectiva încălcării art. 9 şi art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 nu poate fi, de asemenea, reţinută.
Astfel, în speţă nu s-a pus problema care din părţi are prioritate la înregistrarea mărcii, ci dacă înregistrarea mărcii de către pârâtă s-a făcut sau nu cu rea-credinţă.
Faptul că pârâta a înregistrat marca D VISION în România nu înseamnă că această înregistrare poate fi anulată numai la cererea titularului unei înregistrări anterioare şi că anularea dispusă la cererea unor terţe persoane interesate ar încălca principiul priorităţii depozitului ori pc cel al teritorialităţii, aşa cum susţine recurenta.
Dispoziţia legală aplicabilă în cauză o constituie art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, care prevede posibilitatea anulării înregistrării făcute cu rea-credinţă, la cererea oricărei persoane interesate.
Cum reclamantele sunt persoane interesate, pentru considerentele expuse anterior, instanţa nu poate adăuga la lege o condiţie pe carc aceasta nu o prevede, respectiv aceea ca reclamantele să fie titulare ale dreptului cu privire la marca în litigiu, fie în România, fie în ţara de origine.
Pretinsa calificare greşită a valorii juridice a acordului primit de pârâtă din partea D.S.T. la înregistrarea mărcii nu poate fi analizată din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Această critică, precum şi celelalte referitoare la modul în care au fost interpretate probele administrate în cauză nu cad sub incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurentă şi nici a altui motiv prevăzut de art. 304 C. proc. civ., în rcdactarca în vigoare la data pronunţării deciziei.
Situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel este în esenţă următoarea:
Pârâta a avut calitatca de distribuitor autorizat în România al produselor reclamantei D.S.T., la care însă aceasta din urmă a renunţat, în favoarea reclamantei SC O.S.G. SRL.
Ulterior, pârâta a proccdat la înregistrarea în nume propriu a mărcii D VISION, în condiţiile în carc acest semn era deja folosit de
fostul partener comercial, reclamanta D.S.T., pentru vânzarea în România a produselor sale din clasa 9.
Pârâta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că acordul angajatei distribuitorului autorizat din Franţa al reclamantei D.S.T. la înregistrarea de către pârâtă a mărcii nu are nicio valoare juridică.
Pe baza acestei situaţii de fapt, instanţa a stabilit că pârâta a acţionat cu rea-credinţă.
In raport de situaţia de fapt reţinută, nu se poate susţine că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Astfel, în condiţiile în care s-a reţinut că pârâta a acţionat în dauna intereselor fostului său partener comercial, însuşindu-şi semnul utilizat de acesta pentru comercializarea aceleiaşi clase de produse şi interzicându-i ulterior să mai folosească semnul, în mod corect această atitudine subiectivă a fost calificată ca fiind rea-credinţă, aptă să atragă anularea înregistrării mărcii.
Prin urmare, toate criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate.
3. In ceea ce priveşte critica referitoare la omisiunea instanţei de a analiza o probă hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, aceasta nu poate fi analizată, deoarece pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., căruia i se circumscrie această critică, era deja abrogat la data pronunţării deciziei recurate, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a menţinut decizia şi a respins recursul declarat împotriva acesteia, ca nefondat.
| ← Marcă. Acţiune în anularea înregistrării. Calitate... | Marcă. Acţiune în anularea înregistrării. Conflict cu o... → |
|---|
