Obligaţie de întreţinere. Neluarea în calcul la veniturile lunare a normei de hrană
| Comentarii |
|
Intenţia legiuitorului cu privire la scopul normei de hrană a fost ca să asigure unor anumite categorii de salariaţi, datorită specificului activităţii, un anumit necesar caloric prin două modalităţi: asigurarea de alimente sau o sumă de bani necesară achiziţionării alimentelor. Dacă s-ar retine că echivalentul normei de hrană ar fi socotit la veniturile lunare la care se aplică cota pensiei de întreţinere, s-ar ajunge la situaţia deturnării scopului legiuitorului pentru care a fost stabilită această indemnizaţie cu destinaţie specială.
Jud. Bistriţa, s. civ., sent. nr. 242 din 15 ianuarie 2013,
Prin sentinţa civilă nr. 242/2013, pronunţată de Judecătoria Bistriţa la data de 15.01.2013, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta N.I. în contradictoriu cu pârâtul N.V., s-a admis cererea reconvenţională şi, în consecinţă, s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiate la data de 02.06.2005 şi înregistrate cu nr. 21/2005 în registrul de stare civilă al Primăriei P.B., prin acordul părţilor; s-a dispus ca reclamanta să poarte în continuare numele din căsătorie, acela de N., autoritatea părintească să fie exercitată în comun de ambii părinţi. Totodată, locuinţa minorului a fost stabilită la mama acestuia. S-a dispus ca pârâtul să desfăşoare relaţiile personale cu minorul în cadrul unui program de vizită cu următorul program: în fiecare zi de miercuri a săptămânii, de la ora 19:00 la ora 20:30; în fiecare al treilea sfârşit de săptămână din lună, de vineri, de la ora 20:00, până duminică, la ora 17:00; în fiecare prima duminică din lună, de la ora 09:00 la ora 17:00; în fiecare a doua zi a sărbătorilor legale (de Paşte şi de Crăciun). A fost obligat pârâtul la prestarea obligaţiei de întreţinere faţă de minorul N.M.A. prin plata unei pensii lunare de întreţinere de 193 lei, începând cu data de 11.04.2012 şi până la majoratul minorului.
S-a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 02.06.2005, aşa cum reiese din certificatul de căsătorie înregistrat sub nr. 21/2005 în registrul stării civile al com. P.B. Reclamanta şi pârâtul au împreună copilul minor născut la data de 10.10.2005, potrivit certificatului de naştere.
In şedinţa publică din data de 22.05.2012, reclamanta şi-a modificat cererea în sensul că a solicitat desfacerea căsătoriei încheiate cu pârâtul prin acord, pârâtul exprimându-şi, de asemenea, consimţământul în acest sens prin cererea reconvenţională depusă. Faţă de data introducerii
cererii de chemare în judecată, instanţa a constatat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Referitor la cererea de divorţ formulată de reclamant, potrivit art. 373 lit. a) NCC, divorţul poate avea loc prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ. Prin art. 374 alin. (1) NCC se prevede că divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie. Alin. (2) al aceluiaşi articol arată că divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie, iar alin. (3) prevede obligaţia instanţei de a verifica existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ. Deşi prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a părţilor, în şedinţa publică din data de 22.05.2012, aceasta şi-a modificat cererea, arătând că solicită desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor, pârâtul exprimându-şi consimţământul în sensul desfacerii căsătoriei prin acordul părţilor. Astfel, instanţa reţine că niciunul dintre soţi nu este pus sub interdicţie şi că părţile şi-au dat consimţământul liber şi neviciat în sensul desfacerii căsătoriei prin acordul acestora. Faţă de cele arătate, se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 374 NCC, impunându-se desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, fară a face menţiune cu privire la culpa soţilor, conform art. 617 alin. (5) CPC.
In ceea ce priveşte numele purtat de soţi după desfacerea căsătoriei, în temeiul art. 383 alin. (3) NCC, dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei. Instanţa a constatat că, între părţi, a intervenit o înţelegere în sensul păstrării de către reclamantă a numelui dobândit
prin căsătorie. In consecinţă, în temeiul art. 383 NCC, reclamanta va păstra numele din căsătorie.
Potrivit art. 396 NCC, instanţa hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă. In determinarea interesului superior al minorului, instanţa trebuie să ia în considerare întregul complex de împrejurări privind vârsta şi sexul acestuia, ataşamentul acestuia faţă de unul sau altul dintre părinţi, de posibilităţile materiale şi de moralitatea părinţilor şi, în general, de existenţa celor mai adecvate condiţii pentru creşterea şi educarea minorului.
Conform art. 397 NCC, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide astfel. Astfel, potrivit acestei dispoziţii, regula este ca autoritatea părintească să fie exercitată de ambii părinţii, excepţia fiind exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte, însă doar în cazul în care există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, conform art. 398 alin. (1) NCC. Faţă de aceste dispoziţii legale şi având în vedere că nu au fost invocate motive în sensul exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte, instanţa dispune exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi pentru minorul născut la data de 10.10.2005.
In ceea ce priveşte locuinţa minorului, potrivit art. 400 NCC, în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic. Instanţa constată că părţile au căzut de acord ca locuinţa minorului să fie stabilită la domiciliul reclamantei, apreciind că înţelegerea părţilor în acest sens nu este contrară interesului superior al minorei.
Cu privire la stabilirea programului de vizitare în favoarea pârâ-tului-reclamant reconvenţional, potrivit dispoziţiilor art. 401 alin. (1) NCC, părintele separat de copilul său are drepturi de a avea legături personale cu acesta. Conform art. 15 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, relaţiile personale se pot realiza, printre altele, prin întâlniri ale copilului cu părintele, vizitarea copilului la domiciliul acestuia, găzduirea copilului pe perioadă determinată, corespondenţă ori altă formă de comunicare şi transmitere de informaţii cu privire la copil. Instanţa subliniază că dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul izvorăşte din însăşi natura relaţiilor de familie stabilite între cei doi, drept ce poate fi restrâns sau retras numai în condiţiile vătămării intereselor copilului. Faţă de programul de vizitare stabilit, instanţa reţine manifestarea de acord a reclamantei-pârâtă reconvenţional cu privire la programul solicitat de pârâtul-reclamant reconvenţional, în concordanţă cu art. 506 NCC. Cu toate acestea, în lumina dispoziţiilor art. 6 lit. a) şi art. 31 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, precum şi ale art. 263 NCC, criteriul unic ce se are în vedere în astfel de situaţii este interesul superior al minorului. Având în vedere vârsta minorului, instanţa apreciază ca adecvat programul de vizitare asupra căruia părţile au căzut de acord, atât din perspectiva părintelui separat de copil, cât şi din perspectiva interesului superior al minorului şi dispune ca relaţiile personale ale pârâtului cu fiul minor să se efectueze conform programului de vizită cu care părţile au căzut de acord.
Este de datoria părinţilor a se înţelege cu privire la modul în care se realizează aceste legături personale ale minorului cu mama sa, părţile fiind libere a stabili de comun acord şi alte perioade în care pârâtul-reclamant reconvenţional poate vedea minorul, ţinând cont şi de opţiunile acestuia. Acest ultim aspect trebuie să fie în concordanţă cu relaţiile fireşti dintre părinţi şi copil, consacrate şi în dispoziţiile legale ale art. 483 NCC, potrivit cărora părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate.
Conform art. 402 alin. (1) NCC, prin hotărârea de divorţ, instanţa stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Având în vedere că locuinţa minorului este stabilită la domiciliul reclamantei, care va contribui în natură la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a minorei, instanţa stabileşte în sarcina pârâtului o pensie de întreţinere lunară în favoarea minorului. Conform art. 525 alin. (1) NCC, minorul care cere întreţinere de la părinţii săi se află în nevoie dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri. In cauza de faţă, având în vedere vârsta minorului, respectiv 7 ani, este evident că nu se poate întreţine din munca sa, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 525 NCC ca acesta să se afle în nevoie.
Instanţa reţine că, potrivit art. 529 alin. (1) NCC, întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti. In ceea ce priveşte nevoia minorului, având în vedere vârsta acestuia, instanţa reţine că este necesară efectuarea de cheltuieli pentru creşterea şi educarea acestuia. Referitor la mijloacele pârâtului, instanţa constată că pârâtul are o medie lunară a veniturilor nete de 773 lei. La calcularea mediei veniturilor nete, instanţa nu a ţinut cont de cuantumul normei de hrană a pârâtului, raportat la art. 409 alin. (7) CPC şi la reţinerea instanţei că norma de hrană este o indemnizaţie cu destinaţie specială. Pentru a reţine astfel, instanţa s-a raportat la art. 9 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, prin care s-a instituit dreptul militarului la uniformă, echipament specific, alocaţii pentru hrană, asistenţă medicală şi psihologică, proteze şi medicamente gratuite, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului. Intenţia legiuitorului cu privire la scopul normei de hrană a fost ca să asigure unor anumite categorii de salariaţi, datorită specificului activităţii, un anumit necesar caloric prin două modalităţi: asigurarea de alimente sau o sumă de bani necesară achiziţionării alimentelor. Dacă s-ar reţine că echivalentul nor
mei de hrană ar fi socotit la veniturile lunare la care se aplică cota pensiei de întreţinere, s-ar ajunge la situaţia deturnării scopului legiuitorului pentru care a fost stabilită această indemnizaţie cu destinaţie specială.
Mai mult, s-ar ajunge la crearea unei diferenţe între beneficiarii normei de hrană în natură prin primirea de produse alimentare şi beneficiarii ce primesc norma de hrană în sumă echivalentă necesarului caloric, prin faptul că celor ce primesc o sumă echivalentă li s-ar opri din această sumă cota aferentă pensiei de întreţinere, iar cei ce o primesc în natură nu li s-ar putea opri această sumă, din cauza faptului că ei primesc alimentele în natură.
Instanţa a apreciat că pensia de întreţinere în acest cuantum este în conformitate cu criteriile prevăzute de art. 529 alin. (1) NCC. Pensia de întreţinere astfel stabilită va fi plătită, potrivit art. 523 alin. (1) NCC, de la data introducerii cererii, respectiv 11.04.2012, şi până la majoratul minorului.
Notă. Alimentaţia de protecţie se acordă în mod obligatoriu şi gratuit de către angajatori persoanelor care lucrează în condiţii de muncă ce impun acest lucru. Ca atare, echivalentul valoric al acestei indemnizaţii poate fi considerat indemnizaţie cu destinaţie specială, care este exceptată de la orice fel de urmărire, potrivit art. 728 alin. (7) NCPC [art. 409 alin. (7) CPC]. Scopul acestei alimentaţii este acela ca angajatul să se bucure de o sănătate bună pentru a putea presta activitate aducătoare de venituri, din care să fie îndeplinită obligaţia de plată a întreţinerii copilului.
| ← Obligaţie de întreţinere. Lipsă venituri | Întretinere. Venituri realizate în străinătate → |
|---|
