Motive de recurs. Schimbarea naturii înţelesului cererii de completare a dispoziţtivului hotărârii. Casare cu trimitere
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă,decizia civilă nr. 1316 din 7 noiembrie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 370 din 27.02.2014 pronunţată de Judecătoria Zalău, în dosarul nr. .../337/2013, s-a respins ca neîntemeiată cererea pentru completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 3227/29.11.2013 pronunţată de Judecătoria Zalău în dosarul nr. .../337/2012 formulată de J.E. şi J.I. în contradictoriu cu pârâta S.M..
Examinând actele şi lucrările dosarului de fond, instanţa a reţinut netemeinicia cererii de completare a dispozitivului formulată de reclamanţi.
Potrivit art. 2812 Cod procedură civilă, dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii.
Reclamanţii au formulat cerere de completare înainte de a li se comunica hotărârea în întregime, cu motivarea aferentă.
În ceea ce priveşte prima solicitare a reclamanţilor din cererea de completare, cercetând cererea de chemare în judecată pe care au formulat-o pe fond, instanţa a constatat că reclamanţii nu au solicitat „demolarea stâlpilor de poartă”, fapt care presupune o acţiune pozitivă din partea pârâtei, a face ceva, ci obligarea pârâtei la a nu face, respectiv intrarea din drumul comunal „să nu fie restricţionată de porţi, îngrădiri sau alte lucrări.”
Intr-un limbaj juridic corespunzător, ţinând cont că hotărârea judecătorească impune obligaţii părţilor numai pentru viitor, instanţa s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere formulat de reclamanţi şi chiar l-a admis: „Obligă pârâta să se abţină de la efectuarea oricăror lucrări sau construcţii care să împiedice ori să stânjenească accesul reclamanţilor, cu piciorul sau cu mijloace de transport, pe drumul de servitute stabilit.”
Motivarea: „În schimb, este întemeiată cererea reclamanţilor având ca obiect stabilirea obligaţiei de a nu face în sarcina pârâtei. Astfel, potrivit art. 634 Cod civil, proprietarul fondului supus servituţii nu poate face nimic spre a-i scădea întrebuinţarea sau a
i-o îngreuna. Astfel nu poate schimba starea locurilor, nici strămuta exercitarea servituţii dintr-un loc într-altul, decât acela unde servitutea a fost din început stabilită.
Pârâta a încercat blocarea accesului reclamanţilor prin montarea unei porţi de-a latul drumului, pe amplasamentul pe care l-a considerat intrarea pe proprietatea sa. In baza art. 634 cod civil sus-menţionat, instanţa va obliga pârâta să se abţină de la efectuarea oricăror lucrări sau construcţii care să împiedice ori să stânjenească accesul reclamanţilor, cu piciorul sau cu mijloace de transport, pe drumul de servitute stabilit.”
Instanţa nu a omis, aşadar, să se pronunţe asupra capătului de cerere.
Cu privire la al doilea petit din cererea de completare a dispozitivului, instanţa a reţinut că, într-adevăr, spre finalul procesului, reclamanţii au depus la dosar un înscris prin care solicitau „cercetarea falsului” din titlul de proprietate al pârâtei. Instanţa a dat calificarea juridică adecvată acestei cereri, nu a declanşat procedura înscrierii în fals, prevăzută de art. 183 Cod procedură civilă, fiindcă între părţi s-a desfăşurat un proces penal cu acelaşi obiect soldat cu hotărâre judecătorească definitivă, iar despre un proces special de fond funciar cu obiect desfiinţarea titlului în cadrul prezentului proces pentru stabilirea servituţii de trecere, având aceiaşi reclamanţi, nici nu poate fi vorba.
Iată motivarea din hotărârea judecătorească: „Totodată, instanţa a stabilit drumul de servitute astfel cum a fost identificat acesta prin raportul de expertiză tehnică, cu dimensiunile acolo stabilite, pe traseul deja existent. Se pare că reclamanţii se află într-o confuzie în ceea ce priveşte natura juridică a dreptului de servitute, din moment ce au făcut referire constant pe parcursul procesului la inexistenţa dreptului de proprietate al pârâtei asupra căii de acces şi au solicitat „cercetarea falsului” din titlul de proprietate al pârâtei, deşi a existat un proces penal în această privinţă şi s-a stabilit nevinovăţia pârâtei prin hotărâre judecătorească definitivă. Instanţa repetă reclamanţilor că, din moment ce acţiunea lor are ca obiect principal stabilirea unui drept de servitute de trecere, ei au acceptat prin chiar formularea acestui capăt principal de cerere că dreptul de proprietate asupra fondului pe care urmează a fi stabilită servitutea de trecere aparţine persoanei care a fost chemată în judecată în calitate de pârâtă. Dreptul de servitute asupra unui teren exclude dreptul de proprietate asupra aceluiaşi teren. Altfel spus, obiectul după care s-a urmat întregul proces este stabilirea dreptului de servitute al reclamanţilor asupra drumului de acces, şi instanţa le-a acordat câştig de cauză, iar nu stabilirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra aceluiaşi drum, cu acest aspect instanţa nefiind învestită.”
Cererea de completare a dispozitivului a fost apreciată ca neîntemeiată şi a fost respinsă ca atare.
Prin decizia civilă nr. 380 din 17.06.2014 a Tribunalului Sălaj, pronunţată în dosar nr. .../337/2013, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii J.E. şi J.I., împotriva sentinţei civile nr. 370 din 27.02.2014 a Judecătoriei Zalău.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în mod corect şi legal, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată cererea pentru completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 3227 din 29. 11. 2013 a petenţilor J.E. şi J.I., împotriva intimatei S.M..
Pentru a se pronunţa în acest sens, prima instanţă a reţinut că instanţa nu a omis
aşadar să se pronunţe asupra capătului de cerere.
Impotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii J.E. şi J.I., solicitând instanţei recalificarea căii de atac din recurs în apel, ceea ce instanţa a şi făcut prin încheierea de şedinţă din 20.05.2014.
Instanţa de apel a reţinut că, prima instanţă s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind obligarea pârâtei să se abţină, să efectueze orice lucrări sau construcţii care să
împiedice ori să stânjenească accesul reclamanţilor pe drumul de servitute, reţinând în acest
sens că, pârâta a încercat blocarea accesului reclamanţilor prin montarea unei porţi de-a latul drumului, pe amplasamentul pe care l-a considerat intrarea pe proprietatea sa. In baza art. 634 Cod civil sus-menţionat, instanţa a obligat pârâta să se abţină de la efectuarea oricăror lucrări sau construcţii care să împiedice ori să stânjenească accesul reclamanţilor, cu piciorul sau cu mijloace de transport, pe drumul de servitute stabilit.”
Referitor la al doilea capăt din cererea de completare, instanţa a reţinut că în mod corect prima instanţă nu a dat curs procedurii înscrierii în fals a titlului de proprietate al pârâtei, câtă vreme între părţi, s-a desfăşurat un proces penal având acelaşi obiect şi care s-a finalizat printr-o hotărâre penală rămasă definitivă, reţinând în acest sens că reclamanţii se află într-o confuzie în ceea ce priveşte natura juridică a dreptului de servitute, din moment ce au făcut referire constant pe parcursul procesului la inexistenţa dreptului de proprietate al pârâtei asupra căii de acces şi au solicitat „cercetarea falsului” din titlul de proprietate al pârâtei, deşi a existat un proces penal în această privinţă şi s-a stabilit nevinovăţia pârâtei prin hotărâre judecătorească definitivă.
Faţă de cele ce preced, tribunalul, în baza dispoziţiilor stipulate de art. 296 Cod procedură civilă vechi, a respins ca nefondat recursul reclamanţilor.
împotriva acestei decizii, reclamanţii J.E. şi J.I. au declarat recurs, în termen legal, solicitând instanţei, în principal, admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de completare a dispozitivului astfel cum a fost formulată.
In motivarea recursului, reclamanţii arată că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel nu s-au pronunţat asupra cererii de completare a dispozitivului care a avut ca obiect cercetarea falsului din titlul de proprietate nr. 24700/80437/25.11.1996, în temeiul art. 184
C.pr.civ. şi desfiinţarea totală a acestuia conform dispoziţiilor deciziei nr. XV/2005 a Î.C.C.J.
Procedând astfel, judecătorii au încălcat prevederile art. 129 alin. 6 C.pr.civ.
Reclamanţii au formulat în faţa instanţei de fond cererea de cercetare a titlului de proprietate mai sus arătat ca fiind fals în baza art. 184 C.pr.civ., deoarece există sentinţa penală nr. 438/19.12.2011 care menţine rezoluţia din 10.06.2011 de netrimitere în judecată pentru situaţia prevăzută de art. 10 lit. d din C.pr.penală.
Prin urmare, când nu este caz de judecată penală, falsul se cercetează de instanţa civilă prin orice mijloace de dovadă.
Reclamanţii au depus la fondul cauzei mijloacele de dovadă pe care le-au adus în sprijinul dovedirii falsului, respectiv Ordonanţa prim procurorului din 22.07.2011 în care se afirmă că titlul de proprietate poate fi anulat de instanţa civilă la solicitarea persoanelor interesate; cererea făcută de F.E. din 13.03.1991 care a fost respinsă de Comisia locală de fond funciar cu motivarea că nu există grad de rudenie cu autorul; adresa nr. 122/02.02.2011 a Primăriei Agrij din care rezultă că eliberarea titlului de proprietate a rezultat în urma cererii de 13.03.1991 a numitei F.E. după defunctul G.A. conform înscrisurilor din registrul agricol a localităţii Agrij din anul 1959 - 1963; adresa nr. 155301/ 08.02.2011 a Postului de Poliţie Agrij din care rezultă că F.E. are calitatea de noră a defunctului şi de mamă a numitei S.M..
Deşi obiectul cererii deduse judecăţii a fost clar şi corect precizat, instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii întrucât reclamanţii nu au investit instanţa cu o cerere de cercetare a falsului în baza art. 183 C.pr.civ., ci cu o cerere de desfiinţare a titlului de proprietate în baza art. 184 C.pr.civ. şi conform deciziei nr. XV/2005 a Î.C.C.J.
Cererea reclamanţilor de cercetare a falsului este de competenţa instanţei civile sesizate astfel încât în mod greşit s-a reţinut că între părţi nu s-a declanşat procedura înscrierii în fals prevăzută de art. 183 C.pr.civ., fiindcă între acestea s-a purtat un proces penal cu acelaşi obiect soldat cu o hotărâre judecătorească definitivă.
Practic, instanţa nu s-a pronunţat în limitele cu care a fost investită asupra obiectului cererii de chemare în judecată astfel cum a fost arătat de reclamanţi, încălcându-se prevederile art. 129 alin. 4 şi alin. 6 C.pr.civ. Instanţa nu a pus în dezbatere dacă în cauză se aplică art. 184 C.pr.civ., aşa cum reclamanţii au cerut sau art. 183 C.pr.civ., aşa cum instanţa greşit a arătat, calificând eronat cererea reclamanţilor.
Mai mult decât atât, instanţa de apel nu motivează respingerea apelului declarat de reclamanţi, încălcând prevederile art. 261 pct. 5 C.pr.civ. Procedând într-o asemenea manieră, instanţa de apel a încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale întrucât cererile şi probele administrate de reclamanţi nu au fost deloc examinate de instanţa de apel.
In drept, se invocă art.304 pct.7, pct.8 şi pct.9 C.pr.civ.
Pârâta intimată S.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată (f.20-21). In şedinţa publică din 07.11.2014 Curtea a calificat înscrisul intitulat întâmpinare ca fiind „concluzii scrise” întrucât întâmpinarea intimatei nu a fost depusă în termenul legal.
In susţinerea poziţiei procesuale, intimata a arătat că, în mod corect prima instanţă a respins cererea de completare formulată de reclamanţi, întrucât s-a pronunţat asupra petitului privind demolarea stâlpilor de la poartă, astfel că nu este vorba de o omisiune de soluţionare a acestui capăt de cerere.
Referitor la cererea reclamanţilor de cercetare a falsului, în mod corect prima instanţă a statuat că procedura înscrierii în fals nu poate avea loc deoarece între părţi a mai avut loc un proces penal cu acelaşi obiect, soldat cu o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a respins plângerea penală depusă de reclamanţi pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual şi uz de fals.
Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria Zalău sub nr. 671 din 29.11.2013, reclamanţii J.E. şi J.I. au chemat în judecată pârâta S.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să stabilească o servitute de trecere cu titlu gratuit în favoarea lor pe terenul proprietatea pârâţilor, pe amplasamentul existent cu destinaţie drum de acces, să dispună înscrierea servituţii în cartea funciară, să stabilească dimensiunile deschiderii drumului de acces spre drumul comunal şi lăţimea drumul de acces, conform normelor tehnice privitoare la prevenirea şi stingerea incendiilor, iar drumul de servitute să nu fie blocat sau restricţionat prin îngrădiri sau lucrări de orice fel din partea pârâtei.
În cadrul acestui dosar, la termenul de judecată din 27.09.2012, reclamanţii J.E. şi J.I. au depus o cerere prin care au solicitat instanţei să cerceteze titlul de proprietate nr. 24700/80437 din 26.11.1999, eliberat defunctului G.A., prin moştenitor F.E., ca fiind fals, cerere întemeiată pe art. 184 C.pr.civ., deoarece F.E. nu este moştenitoarea lui G.A. (f.53, f.54, dosar nr..../337/2012).
Ulterior, prin cererea depusă la termenul de judecată din 25.10.2012, reclamanţii au făcut unele precizări în sensul că solicită cercetarea falsului titlului de proprietate de către instanţa civilă potrivit art.184 C.pr.civ. şi art. 129 alin. 5 C.pr.civ., întrucât el constituie probă în acest dosar. În continuare, reclamanţii au arătat că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 184 C.pr.civ. şi au depus toate mijloacele de dovadă de care au înţeles să se prevaleze în cercetarea falsului (f.73-75, f.76, dosar nr..../337/2012).
La termenul de judecată din data de 14.11.2013, reclamanţii au depus din nou cererea de cercetare a falsului titlului de proprietate mai sus arătat, solicitând, ca urmare a constatării falsului, desfiinţarea totală a titlului de proprietate (f.164, f.167, dosar .../337/2012).
Prin sentinţa civilă nr. 3.227 din 29 noiembrie 2013 a Judecătoriei Zalău, pronunţată în dosarul nr. .../337/2012, s-a admis în parte acţiunea introdusă de reclamanţii J.E. şi J.I., împotriva pârâtei S.M. şi s-a stabilit servitutea de trecere, pe o distanţă de 50,10 m de la axul drumului comunal „Din Vale” şi până la limita proprietăţii reclamanţilor situate administrativ la nr. 377, inclusiv peste terenul proprietatea „S.E.” folosit tot de către reclamanţi, în favoarea fondului dominant de 700 mp înscris în TP 23148/77592/20.12.2002 aflat în proprietatea reclamantei J.E. şi asupra fondului aservit de 4100 mp înscris în TP 24700/80437/25.11.1996 aflat în proprietatea autoarei pârâtei, F.E., aşa cum este identificat acest drum de servitute prin varianta nr. 1 - fila 110 dosar, marcaj în culoare roşie - din raportul de expertiză întocmit în cauză de d-na exp. M.E..
Pârâta a fost obligată să se abţină de la efectuarea oricăror lucrări sau construcţii care să împiedice ori să stânjenească accesul reclamanţilor, cu piciorul sau cu mijloace de transport, pe drumul de servitute stabilit.
S-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind înscrierea servituţii în cartea funciară.
S-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind stabilirea deschiderii şi lăţimii drumului.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor suma de 1.730 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, admiţând parţial cererea acestora în acest sens.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut în fapt următoarele:
Amplasamentul terenurilor aflate în proprietatea celor două părţi adverse rezultă din planul de situaţie anexă la raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul judiciar M.E. (f.110). Proprietatea reclamanţilor este marcată în roşu, mai puţin drumul de acces propus pentru servitute, şi este ocupată de construcţii, casă de locuit şi anexe gospodăreşti, iar proprietatea pârâtei are contur albastru, este limitrofă drumului comunal „Pe Vale” şi nu are construcţii.
Reclamanţii sunt proprietarii gospodăriei situată la nr. 377 Agrij şi terenul dedesubt este proprietatea reclamantei J.E., dobândită prin moştenire de la mama sa S.M., conform certificatului de moştenitor eliberat în anul 1992 (f.6), fiind înscrisă şi în titlul nr. 23148/77592 din 20.12.2002 eliberat în favoarea acestei reclamante (f.7).
Intre gospodăria reclamanţilor şi terenul pârâtei se intercalează o porţiune de teren din titlul eliberat lui S.E. (f.11), bunica reclamantei, folosit însă tot de reclamanţi, în virtutea vocaţiei la moştenirea titularei. Deşi există diferende între părţi cu privire la întinderea acestei proprietăţi, este cert că proprietatea lui S.E. nu se întinde până la drumul comunal, ci se limitează cu proprietatea pârâtei, căci altfel nu ar exista raţiunea reclamanţilor de a cere dreptul de servitute, drept care nu se poate acorda peste propriul teren, ci numai peste un fond aservit care este în proprietatea altei persoane.
Terenul pârâtei este înscris în titlul de proprietate nr. 24700/80437 din 25.11.1996 (f. 156) eliberat în favoarea lui F.E., a cărei moştenitoare pârâta este, fapt necontestat de reclamanţi nici în prezentul proces, în care o indică drept pârâtă şi proprietară a fondului asupra căruia se cere stabilirea drumului de servitute, nici în procesul penal (f.27-29) în care reclamanţii s-au plâns împotriva pârâtei de săvârşirea infracţiunii de fals cu privire la titlul de proprietate pe care aceasta îl deţine.
Aşa-numitul „drum de acces” care face legătura dintre drumul public comunal şi proprietatea reclamanţilor, peste proprietatea pârâtei, a avut această destinaţie încă de la construirea lui, illo tempore. Drumul a fost făcut pentru a lega drumul comunal de o veche moară de apă, care a aparţinut din timpuri străvechi antecesorilor reclamantei şi avea o utilitate publică. Faptic, aşa cum rezultă din expertiza tehnică (f.108), moara de apă şi podeţul peste pârâul morii încă mai există în teren. De asemenea, construcţiile edificate de reclamanţi sunt astfel amplasate încât au deschiderea spre drumul de acces şi, implicit, spre drumul comunal.
Toate aceste aspecte de fapt dovedesc că, deşi nu s-a cerut constatarea posesiunii de 30 ani asupra drumului de acces, a existat o înţelegere sau un „titlu” în accepţiunea art. 623 Cod civil cu privire la destinaţia şi folosinţa acestui drum, între proprietarii fondurilor limitrofe.
Prin eliberarea titlului de care se prevalează pârâta, respectiv titlul de proprietate nr. 24700/80437 din 25.11.1996 eliberat în favoarea autoarei sale, F.E., s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra întregii parcele limitrofe drumului comunal, inclusiv asupra căii de acces spre proprietatea reclamanţilor, dar asta nu înseamnă că servitutea de trecere care s-a născut anterior nu subzistă de pe urma acestei reconstituiri de proprietate şi nu continuă să greveze proprietatea pârâtei.
Potrivit art. 616 Cod civil, proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului.
Practic, făcând aplicarea textului legal în materie de servitute de trecere, instanţa stabileşte dreptul de servitute al reclamanţilor pe vechea cale de acces, după eliberarea titlului pârâtei asupra fondului aservit în aplicarea noii Legi a fondului funciar, reconfirmând existenţa unei servituţi mai vechi, care nu s-a stins niciodată prin neuz sau în alt mod prevăzut de lege. Pretenţia pârâtei de a stabili drumul de servitute într-un alt loc, la capătul grădinii sale, pe o cale mult mai lungă şi neamenajată, este cu totul nefondată.
Faţă de acestea, instanţa va stabili servitutea de trecere, pe o distanţă de 50,10 m de la axul drumului comunal „Din Vale” şi până la limita proprietăţii reclamanţilor situate administrativ la nr. 377, inclusiv peste terenul proprietatea „S.E.” folosit tot de către reclamanţi, în favoarea fondului dominant de 700 mp înscris în TP 23148/77592/20.12.2002 aflat în proprietatea reclamantei J.E. şi asupra fondului aservit de 4100 mp înscris în TP 24700/80437/25.11.1996 aflat în proprietatea autoarei pârâtei, F.E., aşa cum este identificat acest drum de servitute prin varianta nr. 1 - fila 110 dosar, marcaj în culoare roşie - din raportul de expertiză întocmit în cauză de d-na exp. M.E..
Reclamanţii au cerut stabilirea servituţii cu titlu gratuit, dar textul de lege mai sus citat prevede în partea sa finală, în mod expres, îndatorirea proprietarului fondului dominant de ,,a-l despăgubi în proporţie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona” pe proprietarul fondului aservit. Dreptul la despăgubire poate fi stabilit numai într-o acţiune pornită de titularul acestui drept, respectiv de proprietarul fondului aservit, acţiune care nu a fost formulată în cadrul acestui proces. Într-o astfel de acţiune, proprietarul fondului aservit va trebui să dovedească eventualele pagube suferite prin stabilirea drumului de servitute, ţinând cont şi de modul în care a luat naştere servitutea, aşa cum este relevat acesta prin prezenta hotărâre.
Aşa fiind, în cadrul acţiunii de faţă, instanţa nu poate da curs cererii reclamanţilor de a stabili servitutea cu titlu gratuit.
In schimb, este întemeiată cererea reclamanţilor având ca obiect stabilirea obligaţiei de a nu face în sarcina pârâtei. Astfel, potrivit art. 634 Cod civil, proprietarul fondului supus servituţii nu poate face nimic spre a-i scădea întrebuinţarea sau a i-o îngreuna. Astfel nu poate schimba starea locurilor, nici strămuta exercitarea servituţii dintr-un loc într-altul, decât acela unde servitutea a fost din început stabilită.
Pârâta a încercat blocarea accesului reclamanţilor prin montarea unei porţi de-a latul drumului, pe amplasamentul pe care l-a considerat intrarea pe proprietatea sa. In baza art. 634 Cod civil sus-menţionat, instanţa va obliga pârâta să se abţină de la efectuarea oricăror lucrări sau construcţii care să împiedice ori să stânjenească accesul reclamanţilor, cu piciorul sau cu mijloace de transport, pe drumul de servitute stabilit.
Capătul de cerere formulat de reclamanţi privind înscrierea servituţii în cartea funciară este neîntemeiat pentru simplul motiv că, la momentul actual, nici dreptul de proprietate al reclamanţilor, nici dreptul pârâtei nu sunt înscrise în cartea funciară. Trebuie să se realizeze mai întâi identificarea cu date de carte funciară a ambelor proprietăţi învecinate, precum şi a servituţii stabilite prin prezenta hotărâre, şi ulterior să se realizeze înscrierile, conform procedurilor stabilite prin legea specială.
Reclamanţii au mai cerut ca instanţa să stabilească dimensiunile deschiderii drumului de acces spre drumul comunal şi lăţimea drumul de acces, conform normelor tehnice privitoare la prevenirea şi stingerea incendiilor. Aşa cum am mai arătat, instanţa a analizat modul în care a luat naştere servitutea şi a stabilit dreptul de servitute al reclamanţilor în conformitate cu dispoziţiile Codului civil sub imperiul căruia servitutea a luat naştere, neavând relevanţă în această materie unele norme care aparţin dreptului administrativ şi care se pun în aplicare pe căile procedurale specifice acestei ramuri de drept.
Totodată, instanţa a stabilit drumul de servitute astfel cum a fost identificat acesta prin raportul de expertiză tehnică, cu dimensiunile acolo stabilite, pe traseul deja existent. Se pare că reclamanţii se află într-o confuzie în ceea ce priveşte natura juridică a dreptului de servitute, din moment ce au făcut referire constant pe parcursul procesului la inexistenţa dreptului de proprietate al pârâtei asupra căii de acces şi au solicitat „cercetarea falsului” din titlul de proprietate al pârâtei, deşi a existat un proces penal în această privinţă şi s-a stabilit nevinovăţia pârâtei prin hotărâre judecătorească definitivă. Instanţa repetă reclamanţilor că, din moment ce acţiunea lor are ca obiect principal stabilirea unui drept de servitute de trecere, ei au acceptat prin chiar formularea acestui capăt principal de cerere că dreptul de proprietate asupra fondului pe care urmează a fi stabilită servitutea de trecere aparţine persoanei care a fost chemată în judecată în calitate de pârâtă. Dreptul de servitute asupra unui teren exclude dreptul de proprietate asupra aceluiaşi teren. Altfel spus, obiectul după care s-a urmat întregul proces este stabilirea dreptului de servitute al reclamanţilor asupra drumului de acces, şi instanţa le-a acordat câştig de cauză, iar nu stabilirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra aceluiaşi drum, cu acest aspect instanţa nefiind învestită.
Tot astfel, reţinând culpa procesuală a pârâtei, în baza art. 274 Cod procedură civilă, instanţa o va obliga să plătească reclamanţilor suma de 1.730 lei, reprezentând cheltuielile de judecată care s-au dovedit necesare şi utile cauzei, respectiv taxele judiciare şi onorariul primului expert desemnat în cauză. A doua expertiză solicitată de reclamanţi a relevat aceeaşi stare de fapt şi, în mare, aceleaşi concluzii, dovedindu-se ineficientă cauzei.
După pronunţarea sentinţei civile nr. 3227 din 29 noiembrie 2013 a Judecătoriei Zalău, dosar nr. .../337/2012, prin cererea înregistrată sub nr. .../337/2014, la data de
10.12.2013, reclamanţii au solicitat completarea sentinţei primei instanţe cu privire la cererea privind demolarea stâlpilor de poartă existenţi şi pronunţarea asupra petitului privind constatarea ca fiind fals a titlului de proprietate şi drept urmare, desfiinţarea totală a acestuia, cerere asupra căruia instanţa de fond nu s-a pronunţat (f.2 dosar fond).
Ulterior, prin cererile înregistrate la data de 11.12.2013 şi 30.12.2013, reclamanţii au arătat că cererea de cercetare a falsului şi desfiinţarea titlul de proprietate au fost formulate în faţa primei instanţe în condiţiile art. 184 C.pr.civ., condiţii care sunt îndeplinite în speţă, cererea formulată de reclamanţi în acest sens având un caracter incidental potrivit art. 17
C.pr.civ. astfel încât instanţa trebuia să se pronunţe şi asupra acesteia (f.3, f.5-6 dosar fond).
Prin decizia civilă nr. 351/10.06.2014 a Tribunalului Sălaj, dosar nr. 671/3337/2011 s-a admis apelul declarat de pârâta S.M. în contra sentinţei civile nr. 3227/29.11.2013 a Judecătoriei Zalău care a fost schimbată în tot, în sensul respingerii ca nefondată a acţiunii reclamanţilor J.E. şi J.I. pentru stabilirea dreptului de servitute de trecere, notarea în C.F. a dreptului de servitute şi obligaţia de a nu face. S-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţi în contra aceleiaşi sentinţe, iar aceştia au fost obligaţi să plătească pârâtei suma de 1.037 lei cheltuieli de judecată în ambele instanţe.
Această hotărâre judecătorească a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 1231/R/09.10.2014 a Curţii de Apel Cluj, dosar nr. .../337/2012, ca urmare a respingerii recursului declarat de reclamanţi.
Potrivit art. 2812 alin. 1 C.pr.civ., dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond, după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare.
Din interpretarea acestui text legal rezultă că încuviinţarea unei cereri de completare a unei hotărâri judecătoreşti este admisibilă exclusiv atunci când instanţa a omis să se pronunţe, lăsându-l complet nesoluţionat, asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.
Prin urmare, Curtea va verifica dacă în speţă sunt îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea cererii de completare a unei hotărâri judecătoreşti şi dacă prima instanţă s-a pronunţat în fond asupra acesteia.
Art. 17 C.pr.civ. prevede că, cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Cererea reclamanţilor formulată în cadrul dosarului nr..../337/2012 al Judecătoriei Zalău având ca obiect cercetarea titlului de proprietate nr. 24700/80437 din 26.11.1999, eliberat defunctului G.A., prin moştenitor F.E., ca fiind fals, cerere întemeiată pe art. 184
C.pr.civ. şi ca urmare a constatării falsului, desfiinţarea totală a titlului de proprietate reprezintă o cerere incidentală formulată în cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare şi este de competenţa instanţei învestite să judece cererea de chemare în judecată principală.
Potrivit art.184 C.pr.civ., când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă.
Aşadar, acest text legal stabileşte în mod evident că cererea de cercetare a falsului, când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, este de competenţa instanţei civile sesizate.
Prin Decizia nr.XV din 21.11.2005 privind recursul în interesul legii referitor la organul judiciar competent să dispună desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată adoptată de procuror, publicată în MO nr.119/08.02.2006, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit: „1. În cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, acesta are calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art.45 alin.1 din Codul de procedură civilă. 2. În celelalte cazuri, aceeaşi acţiune aparţine părţilor.”
Verificând dispozitivul sentinţei civile nr. 3227 din 29 noiembrie 2013 a Judecătoriei Zalău, pronunţată în dosarul nr. .../337/2012, Curtea constată că prima instanţă nu s-a pronunţat deloc asupra acestei cereri.
În considerentele acestei sentinţe, instanţa de fond menţionează doar că „Se pare că reclamanţii se află într-o confuzie în ceea ce priveşte natura juridică a dreptului de servitute, din moment ce au făcut referire constant pe parcursul procesului la inexistenţa dreptului de proprietate al pârâtei asupra căii de acces şi au solicitat „cercetarea falsului” din titlul de proprietate al pârâtei, deşi a existat un proces penal în această privinţă şi s-a stabilit nevinovăţia pârâtei prin hotărâre judecătorească definitivă. Instanţa repetă reclamanţilor că, din moment ce acţiunea lor are ca obiect principal stabilirea unui drept de servitute de trecere, ei au acceptat prin chiar formularea acestui capăt principal de cerere că dreptul de proprietate asupra fondului pe care urmează a fi stabilită servitutea de trecere aparţine persoanei care a fost chemată în judecată în calitate de pârâtă. Dreptul de servitute asupra unui teren exclude dreptul de proprietate asupra aceluiaşi teren. Altfel spus, obiectul după care s-a urmat întregul proces este stabilirea dreptului de servitute al reclamanţilor asupra drumului de acces, şi instanţa le-a acordat câştig de cauză, iar nu stabilirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra aceluiaşi drum, cu acest aspect instanţa nefiind învestită”.
Cu toate acestea, în considerentele sentinţei civile nr. 370 din 27.02.2014 a Judecătoriei Zalău dosar nr. .../337/2013, prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamanţilor pentru completarea dispozitivului, judecătoria a reţinut că „într-adevăr, spre finalul procesului, reclamanţii au depus la dosar un înscris prin care solicitau „cercetarea falsului” din titlul de proprietate al pârâtei. Instanţa a dat calificarea juridică adecvată acestei cereri, nu a declanşat procedura înscrierii în fals, prevăzută de art. 183 Cod procedură civilă, fiindcă între părţi s-a desfăşurat un proces penal cu acelaşi obiect soldat cu hotărâre judecătorească definitivă, iar despre un proces special de fond funciar cu obiect desfiinţarea titlului în cadrul prezentului proces pentru stabilirea servituţii de trecere, având aceiaşi reclamanţi, nici nu poate fi vorba”.
Conform art. 129 alin. 6 C.pr.civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Din examinarea comparativă a cererii incidentale cu dispozitivul sentinţei, dar şi a cererii de completare cu hotărârea primei instanţe pronunţată în prezenta cauză Curtea constată că aceasta a calificat greşit obiectul cererii incidentale a reclamanţilor ca fiind acela a unei proceduri de înscriere în fals reglementată de art.183 C.pr.civ. modificând în mod nelegal obiectul cererii reclamanţilor care a fost foarte clar precizat şi anume cercetarea titlului de proprietate nr. 24700/80437 din 26.11.1999, ca fiind fals, cerere întemeiată pe art. 184 C.pr.civ. şi ca urmare a constatării falsului, desfiinţarea totală a titlului de proprietate.
La rândul ei, instanţa de apel a preluat în considerentele deciziei atacate motivarea dată cererii de completare a dispozitivului hotărârii, fără a examina în mod efectiv criticile din cererea de apel a reclamanţilor, probele administrate şi fără a indica motivarea în drept a soluţiei adoptate.
In aceste condiţii, decizia criticată este practic nemotivată întrucât nu răspunde exigenţelor prevăzute de art.261 alin.1 pct.5 C.pr.civ. potrivit cărora hotărârea va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care sau înlăturat cererile părţilor şi încalcă dreptul reclamanţilor la un proces echitabil garantat de art.6 par.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Art.304 pct.8 C.pr.civ. statuează că, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate, atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Motivul de nelegalitate reglementat de art.304 pct.8 C.pr.civ. invocat de reclamanţii recurenţi trebuie să precizeze în mod concret care este actul juridic pretins denaturat de către instanţa de judecată şi în ce constă denaturarea lui, o simplă afirmaţie făcută în acest sens sau indicarea textului legal nefiind suficiente pentru a decide modificarea hotărârii recurate.
Denaturarea actului înţelesului actului juridic are loc atunci când concluziile instanţelor de fond deduse din interpretarea actului sunt în mod evident eliminate şi contrazise prin sensul clar şi vădit neîndoielnic al termenilor şi conţinutului actului interpretat.
Greşita calificare a cererii incidentale formulată de reclamanţi nu echivalează cu o interpretare greşită a unui act juridic sau cu o schimbare a naturii şi înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic a unui act juridic pentru a fi incidente dispoziţiile textului legal mai sus menţionat.
Prin urmare, Curtea constată că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.pr.civ. a fost invocat de reclamanţi în mod formal, fără ca acesta să dezvolte în vreun mod critica de nelegalitate raportat la vreun act juridic pretins interpretat greşit de către instanţele de fond astfel încât Curtea se află în imposibilitatea verificării hotărârii atacate din această perspectivă.
Pentru aceste considerente de drept, Curtea constată că în speţă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.304 pct.7, pct.9 şi art.312 alin.5 C.pr.civ. întrucât instanţele de fond au soluţionat cererea de completare fără a intra în cercetarea fondului raportat la obiectul şi cauza acesteia astfel încât în temeiul art.312 alin.1 şi alin.5 C.pr.civ. va admite în parte recursul declarat de reclamanţii J.E. şi J.I. împotriva deciziei civile nr. 380 din 17.06.2014 a Tribunalului Sălaj, pronunţată în dosarul nr. .../337/2013, pe care o modifică, în sensul că, în temeiul art.297 alin.1 C.pr.civ., va admite în parte apelul declarat de reclamanţii J.E. şi J.I., în contra sentinţei civile nr. 370/27.02.2014 a Judecătoriei Zalău, pronunţată în dosarul civil nr. .../337/2013, pe care o desfiinţează în parte şi va trimite cauza pentru rejudecarea în parte, pe fond, a cererii de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 3227/29.11.2013 a Judecătoriei Zalău, pronunţată în dosarul nr. .../337/2012, în limita cererii reclamanţilor având ca obiect „desfiinţarea titlului de proprietate nr.
24700/80437/25.11.1996”, menţinând restul dispoziţiilor din decizie şi sentinţă, referitoare la respingerea celorlalte solicitări din cererea de completare a dispozitivului.
| ← Motive de recurs. Nepronunţare pe fondul cauzei. Casare cu... | Motive de recurs. Omisiunea analizării unor motive de apel.... → |
|---|
