Notificare formulată în condiţiile Legii 10/2001. Teren ce face obiect de reglementare al art. 9 din Legea 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere
| Comentarii |
|
Solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 - aşa cum a fost modificată prin Legea 247/2005. Decizie emisă cu depăşirea atribuţiilor conferite de lege. Soluţia instanţei. Rol activ.
Potrivit art. 8.2. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în cazul în care s-au depus notificări cu privire la imobilele prevăzute la alin. (1) al art. 8 din lege, acestea, în temeiul art. V alin. (2) din Titlul I din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, urmează a fi înaintate, în vederea soluţionării, comisiilor comunale, orăşeneşti şi municipale constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Legii nr. 1/2000 cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, în soluţionarea legală şi temeinică a unei contestaţii formulate împotriva deciziei de respingere a notificării, cu motivarea că terenul solicitat nu face obiectul Legii 10/2001, instanţa este datoare să determine cu certitudine care este regimul juridic al terenului şi să stabilească pe cale de consecinţă, dacă pârâta emitenta deciziei, avea_atribu.tu.l conferit prin lege de a se pronunţa pe fond asupra notificării formulate de reclamant prin care aceasta a declanşat o procedura administrativă privind restituirea în natură a unui teren ce face obiect de reglementare al art. 9 din Legea 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 - aşa cum a fost modificată prin Legea 247/2005, sau avea obligaţia de a înainta această notificare organului competent, respectiv Comisiei Locale de Aplicare a Legii Fondului Funciar.
1. Prin sentinţa nr.47 din data de 8 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a respins plângerea formulată şi precizată de reclamanta BMA, în contradictoriu cu pârâţii UNIVERSITATEA din C., PRIMĂRIA com. C. - COMISIA LOCALĂ DE APLICARE A LG.18/1991, PRIMĂRIA com. D. - COMISIA LOCALĂ DE APLICARE A LG.18/1991, SDE BM, PRIMĂRIA mun. C. - COMISIA LOCALĂ DE APLICARE A LG.18/91, COMISIA JUDEŢEANĂ PENTRU APLICAREA LG.247/2005.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut : În fapt, după apariţia Legii 247/2005, reclamanta a formulat la data de 25 noiembrie 2005, notificare de retrocedare pe calea Legii 10/2001 a suprafeţei de 6 ha vie nobila care ar fi situata în intravilanul municipiului Craiova.
Notificarea a fost depusă la Universitatea din C., în cadrul căreia funcţionează SDE BM, aceasta din urma având în concesiune suprafaţa de teren solicitată.
Prin Hotărârile 504/2008 şi 505/2008 ale Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata asupra Terenurilor, s-a dispus preluarea unei suprafeţe totale de 437 ha teren agricol de la SDE BM şi trecerea ei în domeniul privat al com. C şi D., în vederea punerii în posesie a persoanelor îndreptăţite la retrocedare conform prevederilor Legii 18/1991 cu modificări, întocmindu-se ulterior şi un protocol de predare în acest sens.
Potrivit art. 25 alin. 1 Legea 10/201 notificările referitoare la suprafeţe de teren de pe raza unei unităţi administrativ teritoriale sunt în competenta de soluţionare a Primarului.
Având în vedere acest aspect, precum şi faptul că terenul a fost predat efectiv la dispoziţia Comisiei Locale Cârcea de Aplicare a Legii 18/1991 din cadrul Consiliului local Cârcea în timpul soluţionării prezentului litigiu, instanţa a constatat ca toate unităţile care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive au aceasta calitate în cauza, fiind necesar ca hotărârea ce se va pronunţa sa le fie opozabilă acestora.
Notificarea este formulată cu depăşirea termenului prevăzute de art. 22 al. 1 Legea 10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării menţionate, acesta fiind un termen de 6 luni, prelungit succesiv cu cate 3 luni prin OUG 109/2001 şi respectiv OUG 145/2001, şi care nu a mai fost prelungit şi prin Legea 247/2005.
Pe de altă parte, instanţa a constatat din expertiza efectuata în cauza, ca terenul aparţine, în prezent, domeniului privat al com. Carcea.
Din răspunsul la obiecţiuni al expertului, terenul a cărei retrocedare o solicita reclamanta nu făcea parte, până în anul 2011, când a fost introdus în intravilan printr-o modificare a Planului Urbanistic General - deci nici în 2001 şi nici în 2005 - din intravilanul vreunei unităţi administrative teritoriale.
Din răspunsul expertului la obiecţiuni reiese că la data formulării cererilor de retrocedare, acest teren era situat în extravilanul com. Cârcea.
În plus, întreaga suprafaţă de teren de 3,90 ha a făcut obiectul Legii 18/1991, fiind solicitata retrocedarea sa în baza acestei legi, şi dispunându-se în parte o stabilire a dreptului. Având în vedere acest aspect şi prevederile art. 8 al. 1 Legea 10/2001 republicată şi modificată, conform cărora nu fac obiectul Legii 10/2001 terenurile situate în extravilan la data preluării abuzive sau la data formulării notificării şi nici terenurile ce au făcut obiectul Legii 18/1991, s-a constatat ca terenul solicitat nu putea face obiectul reglementarilor prevăzute de Legea 10/2001.
În concluzie, întrucât din probele cauzei reiese ca reclamanta a formulat cererea de restituire a suprafeţei de teren în discuţie cu depăşirea termenului prevăzut de lege, ca obiectul acestei cereri este un teren care se afla în extravilan, ca mare parte din acest teren a fost retrocedat reclamantei sau autoarei acesteia, că, de asemenea, suprafaţa de 3,90 ha teren a şi făcut obiectul unei cereri întocmite în temeiul Legii 18/1991 cu modificări, instanţa a constatat ca susţinerile reclamantei din cererea formulata sunt neîntemeiate.
2. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a formulat recurs reclamanta B.M.A, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul este fondat şi s-a admis ca atare, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, respectiv instanţa este ţinută să se pronunţe asupra acţiunii aşa cum a fost formulată, sub toate capetele de cerere
Cerinţa textului de lege se referă la acele cereri care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia, au stabilit obiectul dedus judecăţii. Ceea ce caracterizează aceste cereri şi le delimitează de alte cereri pe care le pot formula părţile în cadrul litigiului, este faptul că prin pronunţarea asupra lor, instanţa pune capăt litigiului dintre părţi.
Deci, regula consacrată de art. 129 alin. final Cod procedură civilă, constituie şi o aplicare a principiului disponibilităţii, conform căruia instanţa are obligaţia de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii cu respectarea cadrului procesual fixat de părţi.
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, hotărârea judecătorească va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Astfel, obligaţia instanţei consacrată legislativ, de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea probelor şi argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, complet, clar expus şi întemeiat pe considerente de drept.
În cauză, aceste dispoziţii legale nu au fost aplicate în mod corespunzător de către prima instanţă, după cum urmează:
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta a contestat Decizia 4840/2008 emisă de Universitatea din C., prin care s-a respins Notificarea înaintată acestei entităţi după intrarea în vigoare a Legii 247/2005, de retrocedare pe calea unei legi reparatorii, indicata ca fiind Legea 10/2001, a suprafeţei de cca. 6 ha vie nobila (aflată în patrimoniul SDE BM), solicitând instanţei anularea acestei decizii şi restituirea în natură a terenului în discuţie.
Reclamanta a depus mai multe precizări la acţiune, solicitând extinderea cadrului procesual cu privire la părţi şi precizări privind obiectul, menţinându-şi capătul de cerere privind anularea deciziei emise de pârâta Universitatea din Craiova şi precizând în acelaşi timp, că este necesară desfiinţarea actului, întrucât terenul a fost predat altor entităţi, respectiv autorităţi cu atribuţii în baza legilor fondului funciar aşa cum au fost modificate prin Legea 247/2005.
Totodată, reclamanta a solicitat ca după anularea actului şi în contradictoriu cu aceste autorităţi, instanţa să se pronunţe pe fondul dreptului şi să dispună restituirea în natură a terenului în litigiu.
Instanţa a dispus conceptarea şi citarea , dar şi comunicarea precizărilor la acţiune, către comisiile locale, respectiv comisia judeţeană de aplicare a legilor fondului funciar.
Prin Notele scrise depuse la dosar, reclamanta a adus argumente suplimentare în sprijinul acţiunii sale având ca obiect desfiinţarea deciziei contestate, arătând faptul că actul atacat este nul absolut în raport şi cu împrejurarea că la momentul emiterii deciziei, pârâta Universitatea din C. nu avea competenţa legală să soluţioneze notificarea formulată în temeiul Legii 247/2005.
A mai arătat că, însăşi Universitatea a menţionat în actul atacat că, reclamanta va putea beneficia de hotărârile 504 şi 505/2008, dar din cuprinsul acestora rezultă că au fost emise pentru finalizarea procedurilor administrative de reconstituire a dreptului şi de punere în posesie, numai ca procedura în ceea ce o priveşte, nu se află într-un asemenea stadiu. De aceea, a solicitat anularea deciziei contestate, repunerea în situaţia anterioară emiterii deciziei şi soluţionarea pe fond a Notificării de către instanţă, prin aplicarea deciziei pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii nr. XX/2007.
Nu în ultimul rând, la data de 20.01.2011, reclamanta a depus o precizare la acţiune, arătând, este adevărat, că temeiul acţiunii introductive de instanţă este Legea 10/2001 aşa cum a fost modificată prin Legea 247/2005, amintind că parte din teren şi conacul situat pe acesta, i s-au retrocedat prin hotărâre judecătorească în baza legii 10/2001 şi că pentru diferenţa de teren solicitată chiar din anul 2001, nu a putut să-şi valorifice dreptul, decât după apariţia Legii 247/2005. În orice caz, a arătat că după emiterea hotărârilor de transfer în baza cărora terenul staţiunii s-a împărţit către trei unităţi administrativ teritoriale, pârâta Universitatea nu era competentă să soluţioneze cererea şi că se impunea înaintarea notificării către comisia competentă teritorial să soluţioneze cererea pentru reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, potrivit Legii 247/2005.
De subliniat că la finalul acestei precizări, reclamanta a solicitat efectuarea probei cu expertiza pentru a se determina amplasamentul terenului în litigiu, susţinând atât faptul că aparţine categoriei de folosinţă intravilan, cât şi faptul că se află pe raza teritorială a mun. C.
Pe de altă parte, în mod corect, tribunalul a fost preocupat în a determina care este regimul juridic al terenului în litigiu, teren ce a aparţinut SDE BM şi care a fost transferat prin Hot. 504 şi 505 din 5.02.2008 în proprietate privată, comunelor C. şi D. în scopul soluţionării cererilor formulate de beneficiarii Legii 247/2005.
Dar, în acelaşi timp, scopul identificării regimului juridic al terenului, nu era acela de a stopa orice acces la procedurile administrative şi/sau judiciare prevăzute de legea specială care avea ca obiect de reglementare inclusiv modul de stabilire a dreptului de proprietate prin reconstituire asupra unor astfel de terenuri, precum şi autorităţile competente - ci tocmai acela de a face posibile continuarea, dar şi efectivitatea unor asemenea proceduri.
În aceeaşi ordine de idei, instanţa a încuviinţat nu numai proba cu înscrisuri, ci şi proba cu expertiza tehnică de specialitate topografie, stabilind obiectivele prin încheierea de şedinţă de la dat 3 feb. 2011, subsumat tocmai susţinerilor reclamantei din ultima precizare la acţiune.
Dar, după administrarea completă a probatoriului încuviinţat şi după încheierea dezbaterilor, tribunalul a pronunţat o hotărâre fără analizarea acţiunii aşa cum a fost precizată, sub toate capetele de cerere, dar şi cu o motivare inadecvată şi contradictorie, folosindu-se un raţionament logico-juridic incomplet.
Astfel, o discuţie legată de tardivitatea notificării în contestaţia părţii şi în condiţiile în care emitentul actului nu a respins notificarea pe tardivitate, ci pe fond., este greşită.
În primul rând, apare evident că reclamanta a formulat cererea, respectiv Notificarea, în scopul restituirii în natură a terenului, după apariţia Legii 247/2005, care în egală măsură, aduce modificări atât Legii 10/2001, cât şi legilor fondului funciar. Diferenţa este că, în materia legii 10/2001, nu s-au adus modificări cu privire la termenul de formulare a unei noi cereri, pe când în materia fondului funciar, se aduc astfel de modificări.
Prin urmare, stabilirea clară şi fără echivoc a regimului juridic al terenului, în sensul stabilirii cărei legi aparţine bunul ca obiect de reglementare, reprezintă un element hotărâtor în răspunsul corect la întrebarea privind valorificarea în termen a unui drept conferit de legile reparatorii.
Cu alte cuvinte, s-ar putea înţelege din considerente că, terenul aflat în patrimoniul SDE BM, ar fi putut face obiectul Legii 10/2001, cel puţin sub aspectul procedurilor, dar persoana îndreptăţită a formulat o cerere tardiva, respectiv notificarea, cu o întârziere de 5 ani de la data intrării în vigoare a acestui act normativ.
Sau, având în vedere împrejurarea că anumite concluzii se resping reciproc, s-ar putea înţelege că terenul nu a făcut/ nu face obiectul acestei legi, ci avea un regim juridic reglementat prin legea fondului funciar. Or, în acest caz, o discuţie privind tardivitatea unei cereri, chiar greşit îndreptate, sau neredirecţionare corespunzător, nu se poate raporta la cerinţele unei legi inaplicabile, ci la dispoziţiile art. III titlul VI din legea 247/2005 (formularea cererii până la 30 noiembrie 2005).
În această din urmă ipoteză, având în vedere succesiunea şi multitudinea evenimentelor legislative modificatoare, nu se poate trece cu vederea faptul ca terenurile s-au restituit în natură între anumite limite, în anumite situaţii s-a stabilit dreptul în acţiuni şi ulterior, s-a stabilit în natură, inclusiv pentru terenuri ce au aparţinut altor entităţi fie comerciale, fie unor staţiuni didactice şi/sau experimentale.
Or, în această din urmă situaţie, când modificarea legislativă a intervenit în anul 2005 şi persoanele îndreptăţite au fost repuse în drepturi prin lege, o cerere în acest sens, indiferent de titulatura ei, sau de categoria de folosinţă a terenului în raport cu legea fondului funciar (extravilan sau intravilan), nu putea fi formulată mai înainte de anul 2005, deci prematur.
Pe de altă parte, împrejurarea că o persoană s-a adresat cu o asemenea cerere pârâtei Universitatea din C., în raport cu un criteriu specific celeilalte legi reparatorii, respectiv Legea 10/2001, care se referă la o entitate deţinătoare, nu face ca regimul juridic al terenului să devină un criteriu secundar şi nu conferă acestei entităţi competenţă legală, fie ea şi sub aspect strict procedural, să se pronunţe pe fond asupra acestei cereri privind un bun imobil reglementat prin norme cu caracter imperativ şi care nu atribuie competenţă legală de soluţionare pârâtei, ci altor entităţi/autorităţi
Asupra tuturor acestor aspecte evidenţiate chiar de reclamantă, prima instanţă nu s-a pronunţat.
Mai mult, deşi a apreciat ca regimul juridic al terenului este stabilit de legea fondului funciar, a socotit ca procedurile urmate pot fi analizate separat de acest act normativ şi în raport cu legea 10/2001, neidentificând un remediu procedural pentru ca procedurile sa fie subsumate regimului juridic, iar nu invers. Or, a admite coexistenta dintre regimul juridic stabilit de o lege şi procedurile stabilite de o alta lege, fără reaşezarea acestora din urma pe coordonatele primei legi, conduce fără echivoc la paralizarea oricărui demers declanşat de reclamantă în valorificarea unui drept legal. Nu aceasta a fost intenţia legiuitorului, iar legea a fost edictată pentru a produce efecte.
Nu în ultimul rând, privitor la calitatea procesuala pasiva a paratei Universitatea, abordarea primei instanţe este greşită, întrucât nu a fost analizata pur şi simplu din perspectiva de emitent al actului atacat, ci exclusiv în raport cu calitatea de unitate deţinătoare la data notificării în raport cu legea 10/2001. (deşi s-a reţinut în acelaşi timp, că bunul excede obiectului de reglementare al acestei legi.)
În aceeaşi ordine de idei, calitatea procesuală a celorlalţi pârâţi atraşi în proces prin precizările la acţiune, aceasta a fost abordată exclusiv din perspectiva teoretica, în raport cu atribuţiile specifice stabilite prin legile fondului funciar în sarcina acestor autorităţi, întrucât terenul aparţine domeniul privat al unei unităţi administrativ teritoriale. Dar, nu s-a observat aplicat, la speţă, dacă cererea precizatoare şi extinderea cadrului procesual privind părţile, reclamă identificarea unui nou raport procesual, calificarea juridică a cererii cu toate consecinţele ce decurg de aici, inclusiv în planul interesului urmărit de parte în raport cu obiectul cererii de restituire în natura a terenului. Neanalizarea calităţii procesuale a comisiilor în raport cu obiectul concret al cererii şi neidentificarea unui raport obligaţional în această privinţă, conduc la concluzia ca opozabilitatea hotărârii indicată ca argument de către tribunal, a fost privită ca un scop în sine, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, tribunalul, deşi expune un istoric al redobândirii dreptului de proprietate asupra unor terenuri de către reclamanta, evidenţiind regula aplicabilităţii legilor fondului funciar, ceea ce implică existenţa unui regim juridic reglementat de aceste legi -apreciază a fi important de stabilit diferenţa de suprafaţa de teren faţă de care ar putea exista vocaţia restituirii. Or, în raport cu celelalte considerente, întinderea dreptului era un element nerelevant, în sensul că nu rezolva problema tardivităţii, pe cea a regimului juridic al bunului, nici pe cea a competenţei legale a pârâtei Universitatea din Craiova, aşa cum a fost pusă în discuţie chiar de către reclamantă.
De asemenea, de vreme ce instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra precizărilor la acţiune, respectiv asupra cererii ca tribunalul să analizeze fondul dreptului după anularea deciziei, nu s-au pus ca urmare în discuţia părţilor, o corecta calificare juridica a acestei cereri şi competenţa după materie şi în complet specializat, în prima instanţă, aspecte care ar ridica la rândul lor, alte probleme subsecvente de rezolvat privind disjungerea, declinarea si/sau suspendarea, după caz, pana la soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei pârâtei Universitatea din C.
Procedând în acest mod, prima instanţă a pronunţat o hotărâre fără a soluţiona procesul pe fond şi, pe de altă parte, fără a fi susceptibilă de a fi supusă unui control judiciar complet în raport cu toate cererile şi apărările părţilor.
Se impune reluarea judecăţii în faţa aceleiaşi instanţe, pentru ca niciuna dintre părţi să nu fie lipsită de un grad de jurisdicţie, nefiind posibilă analizarea cererilor şi apărărilor părţilor direct de către instanţa de recurs.
Având în vedere prioritatea în examinare a acestor aspecte şi soluţia de casare cu trimitere care s-a impus, analizarea celorlalte motive de recurs care vizează fondul, apare de prisos.
În rejudecare, tribunalul va pune în discuţia părţilor, pentru soluţionarea temeinică şi legală a cererilor cu care a fost investit, inclusiv în virtutea rolului activ conferit de dispoziţiile art. 129 alin. 4 şi 5 Cod procedură civilă, şi următoarele împrejurări de drept, în raport cu care se va analiza legalitatea deciziei contestate: Potrivit art. 8.2. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în cazul în care s-au depus notificări cu privire la imobilele prevăzute la alin. (1) al art. 8 din lege, acestea, în temeiul art. V alin. (2) din Titlul I din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, urmează a fi înaintate, în vederea soluţionării, comisiilor comunale, orăşeneşti şi municipale constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Legii nr. 1/2000 cu modificările şi completările ulterioare.
În aceste condiţii, se ridică problema de a stabili din interpretarea acestor dispoziţii legale, dacă pârâta emitenta deciziei, avea atributul conferit prin lege de a se pronunţa pe fond asupra notificării formulate de reclamantă prin care aceasta a declanşat o procedura administrativă privind restituirea în natură a unui teren ce face obiect de reglementare al art. 9 din Legea 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 - aşa cum a fost modificată prin Legea 247/2005, sau avea obligaţia de a înainta această notificare organului competent, respectiv Comisiei Locale de Aplicare a Legii Fondului Funciar.
Deci, instanţa trebuie sa stabilească în rezolvarea cererii principale, daca demersul paratei de a soluţiona notificarea pe fond prin respingere, motivată de împrejurarea că terenul nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001, este legal, daca soluţia corectă pe care trebuia să o dea notificării era aceea de trimitere spre competenta soluţionare în favoarea comisiei locale de aplicare a legilor fondului funciar, respectiv daca decizia a fost emisă cu încălcarea normelor legale referitoare la competenţă, competenţă care are caracter exclusiv, deci de la care părţile nu pot deroga, sub sancţiunea nulităţii.
Acestea sunt considerentele în temeiul cărora, în baza art. 312 alin. 1 teza I, alin. 5 teza I Cod procedură, fiind incidente cazul de recurs de casare prevederile de art. 304 pct. 5 şi de modificare prevăzută de art. 304 pct. 9 Cod procedura civilă, se va admite recursul ca fondat, se va casa sentinţa în totalitate pentru o judecata unitara şi se va trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, Tribunalul Dolj.
(Decizia civilă nr. 10968 de la 15.11.2012 - Secţia a I-a civilă, rezumatjudecător Rădulescu Tatiana)
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară promovată... | Contracte. Ipotecă. Cauze de stingere a ipotecii. → |
|---|
