Proprietate privată. Proprietate publică.
| Comentarii |
|
Art. 480 Cod civil. Exercitarea dreptului de uz şi servitute. Potrivit art. 41 alin. 4 din Legea nr. 13/2007privind energia electrică: „ Terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la intrarea în vigoare a prezentei legi, sunt şi rămân în proprietatea publică a statului ”, şi în cauză, recurenta a primit, potrivit HG nr. 627/2000 şi HG nr. 1342/2001, în calitate de prestator al serviciului public de distribuire a energiei electrice, în administrare gratuită terenul ocupat de instalaţiile electrice, iar instanţa a apreciat judicios că terenul ocupat de stâlpii ce fac parte din reţelele electrice nu a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil pentru a se putea transmite dreptul de folosinţă gratuită concesionarului.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu, reclamantul M.C. a chemat în judecată pe pârâta SC CEZ Distribuţie SA solicitând să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 3600 lei, reprezentând chirie pentru folosinţa terenului pe care se află amplasat stâlpul de înaltă tensiune, valoare stabilită pe ultimii trei ani (11.09.2006-11.09.2009); obligarea pârâtei la plata în continuare a chiriei aferente terenului folosit de aceasta şi totodată obligarea acesteia la semnarea unei convenţii - cadru pentru stabilirea unei chirii care să reprezinte justa despăgubire cu caracter periodic pentru folosinţa fără titlu a porţiunilor de teren aferente existenţei şi funcţionării utilităţilor pârâtei; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că deţine, potrivit titlului de proprietate nr. 1344792/31.03.2003, o suprafaţă totală de 5 ha şi anume 1085 m.p în comuna Muşeteşti, din care suprafaţa de 0,700 m.p, reprezentată de curţi şi construcţii este afectată de prezenţa unui stâlp cu capacitate electrică ce aparţine societăţii pârâte iar datorită amplasării acestui stâlp este în imposibilitate de a folosi terenul, acesta devenind inutilizabil pentru construcţii, aspect confirmat şi prin adresa nr. 246/26.01.2009, emisă de către Primăria Muşeteşti, în care se precizează că nu i se poate elibera certificatul de urbanism necesar obţinerii unei autorizaţii de construcţie având în vedere că acest teren este traversat de reţeaua electrică.
A mai arătat reclamantul că, la data de 27.08.2009, s-a adresat societăţii pârâte printr-o notificare prin care i-a adus la cunoştinţă faptul că terenul său este afectat de stâlpi de înaltă tensiune fără a exista un raport juridic, dreptul de servitute neconferind şi un drept de proprietate asupra terenurilor pe care sunt amplasate aceste utilităţi.
Reclamantul a mai arătat că a solicitat şi încheierea unei convenţii cadru pentru stabilirea unei chirii care să reprezinte justa despăgubire cu caracter periodic pentru folosinţa fără titlu a porţiunilor de teren aferente existenţei şi funcţionării acestor utilităţi, solicitarea sa pentru rezolvarea amiabilă a situaţiei ivite rămânând fără răspuns.
De asemenea, a mai arătat reclamantul că exercitarea dreptului de uz şi servitute asupra proprietăţii sale are ca efect lipsirea de o parte din veniturile imobiliare şi duce la un control al folosirii bunului ce contravine prevederilor articolului 480 Cod Civil.
Judecătoria TG. Jiu, prin sentinţa civilă nr. 6543 din 30.08.2011 a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul M.C., în contradictoriu cu pârâta SC CEZ Distribuţie SA, fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1133,81 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului proprietatea reclamantului pe care se află amplasaţi 2 stâlpi de tensiune aparţinând pârâtei.
Au fost respinse celelalte capete de cerere.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1099 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, onorariu expert şi taxă judiciară de timbru.
Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că, potrivit titlului de proprietate nr. 1344792/31.01.2003 reclamantul este proprietarul suprafeţei de 5,1085 ha teren situată în comuna Muşeteşti, sat Muşeteşti, judeţul Gorj.
Din raportul de contraexpertiză întocmit în cauză, instanţa a reţinut că pe terenul proprietatea reclamantului situat în tarlaua 8, parcelele 117 şi 118 pârâta are amplasaţi 2 stâlpi din lemn, suprafaţa de teren afectată de aceştia fiind de 1,22 mp.
Conform art. 480 cod civil „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut însă în limitele determinate de lege”.
Astfel dreptul de proprietate este dreptul real cel mai deplin deoarece conferă titularului său trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Astfel din probele administrate în cauză a reieşit faptul că reclamantul, proprietarul terenului în litigiu, a fost lipsit de atributele ce decurg din dreptul de proprietate asupra acestuia, cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii uzufructului de pe acest teren pe ultimii trei ani fiind întemeiată, fiind admisă.
În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata în continuare a chiriei aferente terenului ocupat de aceasta, instanţa a constatat pe de o parte că între părţi nu a fost încheiat un contract de închiriere în care să se convină asupra unei chirii pentru terenul în litigiu, iar pe de altă parte că nu se poate obliga pârâta la plata pentru viitor a contravalorii unei eventuale lipse de folosinţă a terenului în litigiu, nefiind îndeplinită 2 dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile, respectiv dreptul subiectiv civil care nu îndeplineşte condiţia de a fi actual şi interesul care nu îndeplineşte condiţia de a fi născut şi actual.
Cu privire la capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la semnarea unei convenţii cadru pentru stabilirea unei chirii care să reprezinte justa despăgubire cu caracter periodic pentru folosinţa fără titlu a porţiunilor de teren ocupate, instanţa a constatat că în conformitate cu dispoziţiile art. 16, alineat 5 din Legea nr. 13/2007 exercitarea drepturilor de uz si de servitute asupra proprietăţilor private afectate de capacităţile energetice, care se vor realiza după intrarea în vigoare a prezentei legi, se face în conformitate cu regulile procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durata, conţinutul şi limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenţie-cadru, precum şi pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor şi a despăgubirilor şi a modului de plată a acestora, care se aproba, împreuna cu convenţia-cadru, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi. Cum stâlpii de înaltă tensiune în litigiu existau la data intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 din acest act normativ, cererea reclamantului fiind neîntemeiată.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, calificat de către instanţă ca fiind apel, apelanta pârâtă SC Cez Distributie SA, criticând-o pentru nelegalitate, susţinând că hotărârea instanţei a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiile art. 480 Cod civil, fără a avea în vedere Legea nr.13/2007 invocată de către pârâtă. Că nu s-a avut în vedere nici faptul că, Curtea Constituţională printr-o serie de decizii a reţinut că, limitele exercitări şi conţinutul dreptului de proprietate se stabilesc de către lege, fapt ce este în concordanţă cu act. 1 Paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care recunosc dreptul statelor de a reglementa prin lege folosinţa bunurilor conform interesului general.
Că, nu s-au avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 13/2007, respectiv art. 51,52,53, dar nici cele ale Legii nr. 219/1998, Legii 18/1991 cum nici faptul că, conform prev. H.G. nr. 627/2000 şi HG nr.1342/2001 societatea apelantă în calitate de prestator al serviciului public de distribuire a energiei electrice a primit de la Statul Român în administrare gratuit terenul ocupat de instalaţi electrice, astfel că dreptul de proprietate al reclamantului trebuia apreciat în raport de dispoziţiile art. 481 Cod civil, de Legea Fondului Funciar şi Legea nr.13/2007.
Tribunalul Gorj, prin decizia nr. 441 din 15 noiembrie 2011, a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de apelanta pârâtă SC CEZ Distribuţie SA împotriva sentinţei civile nr. 6543/30.08.2011 pronunţată de Judecătoria Tg. Jiu, fiind obligată apelanta la 400 lei cheltuieli de judecată în apel către intimatul reclamant.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că nu au fost încălcate de către instanţa de fond dispoziţiile Legii nr. 13/2007, ale Legii nr. 219/1998, Legii nr. 18/1991 şi nici HG nr. 627/2000.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Astfel, la data edificării reţelelor electrice în vigoare era Decretul nr. 76/1950, care prevedea la art. 23 că autorizaţiile de construire şi exploatare de reţele electrice dau dreptul beneficiarilor de lua toate măsurile necesare realizării lucrărilor în cauză, iar obţinerea autorizaţiei dă dreptul beneficiarului de a cere exproprierea bunurilor imobile proprietate particulară. Nu s-au produs dovezi că terenul ocupat de stâlpii ce fac parte din reţelele electrice a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea legilor în vigoare la data preluării de către stat, respectiv Decretul nr. 76/1950, act normativ în vigoare până în 1998 când a fost abrogat de decretul nr. 63/1998, abrogat la rândul său de legea nr. 318/2003, aceasta din urmă fiind abrogată de legea nr. 13/2007.
Este fără relevanţă invocarea de către apelantă a dreptului gratuit de a folosi terenul ocupat de instalaţiile energetice de distribuţie a energiei electrice, conferit apelantei prin contractul de concesiune a serviciului de distribuţie a energiei electrice nr. 6/2005 încheiat de statul Român prin Ministerul Economiei şi Comerţului de vreme ce nu s-a dovedit că terenul în litigiu ocupat de cei doi stâlpi a fost preluat de stat cu un titlu valabil pentru a se putea transmite dreptul de folosinţă gratuită concesionarului, respectiv apelantei.
Regimul juridic al terenului ocupat de apelanta pârâtă a fost analizat în contradictoriu cu aceasta şi prin sentinţa civilă nr. 4062/28 mai 2010 a Judecătoriei Tg-Jiu rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2828/30.11.2010 pronunţată de Tribunalul Gorj prin care s-a respins acţiunea apelantei pârâte din cauza de faţă, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate nr. 1344792/2003 cu privire la suprafaţa de teren ocupată de stâlpii ce fac parte din reţelele electrice, reţinându-se în considerentele sentinţei că nu se poate reţine vreunul dintre cazurile de nulitate a titlului de proprietate eliberat pârâtului M. C. în raport de dispoziţiile art. III din Legea nr. 169/1997.
împotriva deciziei a formulat recurs pârâta CEZ DISTRIBUŢIE SA Craiova, criticând-o pentru nelegalitate, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă.
Consideră că sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a legii, instanţa de apel fiind în eroare când a reţinut că instanţa de fond în mod corect a aplicat dispoziţiile art. 480 şi urm. Cod civil.
Legea nr. 13/2007 este o lege specială, imperativă, prevederile acesteia (art. 41 ş.a.) fiind constituţionale.
În acest sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii unor articole din legea energiei electrice reţinând că „obligaţia suportării cheltuielilor se stabilesc în sarcina celui care a generat modificarea. Este firesc ca asemenea cheltuieli să fie suportate de cel în al cărui interese se fac”. De asemenea Curtea Constituţională a mai reţinut că de fapt „conţinutul şi limitele exercitării dreptului de proprietate se stabilesc de lege, fapt ce este în concordanţă cu prevederile art. 1 paragraf 2 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care recunosc dreptul statelor de a reglementa, prin lege, folosinţa bunurilor conform interesului general. Or, înfiinţarea instalaţiilor şi executarea lucrărilor la capacităţile energetice pentru buna funcţionare a acestora, reprezintă fără putinţă de tăgadă, un interes general major şi, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească condiţiile exercitării dreptului de proprietate”.
Instanţa de apel nu a ţinut cont de actele normative aplicabile în cauză, fapt ce a dus la pronunţarea unei hotărâri cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, potrivit Legii nr. 13/2007 privind energia electrică, art. 41, alin. 4 „terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la data intrării în vigoare a prezentei legi, sunt şi rămân în proprietatea publică a statului”.
Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor (art. 2 alin. 1) prevede că reţelele de distribuţie energie electrică sunt bunuri publice, iar Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar (art. 5) prevede că aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public. Pe de altă parte, Legea nr. 18/1991 art. 5 alin. 2 prevede expres natura juridică a terenurilor ce fac parte din domeniul public, în sensul că acestea sunt insesizabile, imprescriptibile, inalienabile, orice acte juridice încheiate cu nerespectarea acestor prevederi fiind lovite de nulitate.
Mai mult, conform prevederilor HG nr. 627/2000 şi HG nr. 1342/2001, societatea, în calitate de prestator al serviciului public de distribuire a energiei electrice, a primit de la Statul Român, în administrare gratuită terenul ocupat de instalaţiile electrice, astfel că dreptul de proprietate al reclamantului trebuia apreciat potrivit prevederilor art. 481 Cod civil, în care se arată că „proprietatea este dreptul care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege” în speţă cele ale Legii fondului funciar şi ale Legii nr. 13/2007.
Reclamantul M. C., a formulat întâmpinare, întemeiată pe dispoziţiile art. 115 şi art. 274 Cod procedură civilă, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei civile nr. 441/15.11.2011, ca legală şi temeinică, precum şi plata cheltuielilor de judecată făcute cu ocazia soluţionării cauzei.
Recursul este nefondat.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor invocate, Curtea a constatat că în cauză nu subzistă motive de casare sau modificare din cele expres şi limitativ prevăzute de lege.
Astfel, chiar dacă prin mai multe decizii Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii Legii energiei electrice nr.13/2007, nu se poate reţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, pentru a se constata incidenţa în speţă a motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Este adevărat că, potrivit art. 41 alin. 4 din Legea nr. 13/2007 „Terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la intrarea în vigoare a prezentei legi, sunt şi rămân în proprietatea publică a statului”, dar în cauză, recurenta a primit, potrivit HG nr. 627/2000 şi HG nr. 1342/2001, în calitate de prestator al serviciului public de distribuire a energiei electrice, în administrare gratuită terenul ocupat de instalaţiile electrice, or instanţa a apreciat judicios că terenul ocupat de stâlpii ce fac parte din reţelele electrice nu a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil pentru a se putea transmite dreptul de folosinţă gratuită concesionarului.
Deşi legea reglementează regimul juridic al terenurilor pe care se situează reţelele electrice de transport şi distribuţie existente la intrarea în vigoare a legii, care sunt şi rămân în proprietatea publică a statului, conform art. 35 alin. 3 şi art. 41 alin. 4 din lege, cu excepţia celor ”pentru care operatorul de transport şi de sistem a dobândit dreptul de proprietate, în condiţiile legii”, în cauză, după cum s-a amintit, în lipsa unui titlu valabil nu se putea transmite dreptul de folosinţă gratuită concesionarului.
De aceea se reţine că lipsa de folosinţă a terenului a fost evaluată corect de către instanţe, pornindu-se de la lipsa unui titlu valabil care să justifice transmiterea folosinţei, aşa încât, chiar dacă recurenta a dobândit un drept uz şi de servitute legală, principiul egalităţii în faţa legii, fără privilegii şi discriminări, impune acordarea unui echivalent bănesc pentru a nu a se crea o situaţia de discriminare, care să fie justificată obiectiv şi rezonabil.
Principiul egalităţii şi nediscriminării este încălcat atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite, iar această argumentaţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a CEDO,privind aplicarea art.14 din Convenţie şi a Protocolului nr.12 din Convenţie, lista cuprinsă la art.14 având un caracter indicativ, şi nu restrictiv.
În acest sens, instanţele au constatat că intimatul reclamant este îndreptăţit la un echivalent bănesc pentru lipsa de folosinţă a terenului proprietatea sa, iar cu privire la obligarea recurentei pârâte să semneze o convenţie pentru stabilirea unei chirii, reprezentând o justă despăgubire cu caracter periodic, s-a reţinut corect că textul de lege are în vedere ipoteza în care capacităţile energetice sunt realizate, după intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2007, spre deosebire de cele existente anterior acestui moment.
Cu atât mai mult, Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa constantă (decizia nr. 986/12.07.2011) a statuat “ că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, conţinutul şi limitele acestui drept fiind stabilite de lege potrivit art. 44 alin. 1 teza finală din Constituţie.
Instituirea dreptului de uz şi servitute asupra proprietăţii afectate de capacităţi energetice reprezintă astfel de limitări, justificate de faptul că pe această cale se asigură valorificarea fondului energetic - bun public de interes naţional.
Exercitarea dreptului prevăzut de art. 16 alin. 5 din Legea energiei electrice nr. 13/2007 asupra proprietăţii afectate de capacităţi energetice este dat de un interes major de ordin general şi, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească condiţiile exercitării atributelor dreptului de proprietate, în acceptarea principiului conferit de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesul general sau cu interesul particular legitim al altor subiecte de drept instituind, astfel nişte limite rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat”.
„Curtea a mai reţinut că cele două categorii de titulari ai dreptului de proprietate privată, şi anume cei pe ale căror trenuri existau deja capacităţi energetice, respectiv cei pe ale căror terenuri urmau să se realizeze capacităţi energetice după intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2007, se diferenţiază prin momentul obiectiv al realizării acelor capacităţile energetice, în raport cu data intrării în vigoare a legii reglementează dreptul la indemnizaţii şi la despăgubiri. Legea nr. 13/2007 are în vedere capacităţile energetice realizate după intrarea în vigoare şi nu se referă la cele deja realizate la momentul intrării ei în vigoare în condiţii aparte în timp şi într-un alt cadru legislativ, astfel că titularilor dreptului de proprietate privată asupra terenurilor afectate de capacităţi energetice, li se aplică un tratament diferenţiat” (a se vedea decizia nr. 324/23.03.2010 a Curţii Constituţionale care a statuat în acelaşi mod).
De asemenea, prin decizia nr. 878/10.07.2008 Curtea Constituţională a reţinut „Chiar dacă prin instituirea dreptului de uz şi servitute titularul dreptului de proprietate suferă o îngrădire în exercitarea atributelor dreptului său de proprietate, având în vedere că pe această cale se asigură valorificarea fondului energetic - bun public de interes naţional, reglementarea legală în sine nu relevă nici o contradicţie cu art. 44 alin. 3 din Constituţie, referitor la expropriere.
Astfel, exercitarea dreptului de uz şi de servitute asupra proprietăţii afectate de capacităţi energetice cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, deşi are ca efect lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile imobiliare, nu se traduce într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt.
În acelaşi sens, cu cele expuse, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca de exemplu: cauza ”Spporrong şi Lonuroth împotriva Suediei” 1982, în care s-a statuat că „întrucât autorităţile nu au trecut la exproprierea imobilelor petiţionarilor, aceştia puteau să îşi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze. Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate asimila situaţia cu o expropriere în fapt, deoarece chiar dacă dreptul de proprietate a pierdut în substanţă, el nu a dispărut”.
În cauză, nu s-a pus problema unor asemenea exproprieri şi nu se poate reţine nici incidenţa art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, respectiv că „instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”, criticile invocate neputându-se încadra în acest motiv de recurs, în condiţiile în care instanţele s-au pronunţat în limitele învestirii asupra raporturilor juridice dintre părţi.
Nici celelalte critici nu puteau fi reţinute ca întemeiate, astfel că în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat.
(Decizia nr. 152/12.01.2012 - Secţia I civilă, rezumat judecător Marian Lungu)
| ← Despăgubiri. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 16... | Servitutea de trecere. Condiţii de instituire. → |
|---|
