Nulitate act juridic clauze abuzive. Jurisprudență Contracte
| Comentarii |
|
Tribunalul BACĂU Sentinţă civilă nr. 29 din data de 19.01.2017
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Bacău la data de 13.08.2015 sub nr. 9874/180/205, reclamanții B.C. și B.V.R. au chemat în judecată pârâta SC V.R. SA, pentru ca, prin hotărâre judecătorească, să se constate:
- nulitatea absolută a clauzei "data ajustării dobânzii" (art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. 0081233/28.12.2006) și obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;
- nulitatea absolută a clauzei "data ajustării dobânzii curente " (art. 2 lit. d) din Actul Adițional nr. 2/05.02.2010 1a convenția de credit nr. 0081233/ 28.12.2006 și obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;
- nulitatea absolută a clauzei "comision de risc" (art. 5.1 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. 0081233/28.12.2006, și art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr. 0081233/28.12.2006) și obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;
- nulitatea absolută a clauzei "comision de rezervă" (art. 5.1 lit. f) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. 0081233/28.12.2006, și art. 3.11 din condițiile generale ale convenției de credit nr. 0081233/28.12.2006) și obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;
- nulitatea absolută a clauzei ce stabilește obligația împrumutatului de a încheia contractul de asigurare cu o societate de asigurări parteneră sau agreată de Bancă (art. 7 lit. b) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. 0081233/28.12.2006 și la art. 7.1 lit. d) și e) din condițiile generale ale convenției de credit nr. 0081233/28.12.2006), și obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;
- nulitatea absolută a clauzei "scadența anticipată""; (art. 8.1 lit. a) liniuțele 2 și 3, lit. b), lit. c) și lit. d) și art. 8.3 din condițiile generale ale convenției de credit nr. 0081233/28.12.2006), cu obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;
- nulitatea absolută a clauzei "costuri suplimentare"; (art. 10.1 și art. 10.2 din condițiile speciale din Actul Adițional nr. 2/05.02.2010 1a convenția de credit nr. 0081233/28.12.2006 ) și obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;
- obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate cu titlul de Comision de Risc, Dobânda majorată, Comision de Rezervă, de la data încheierii convenției de credit și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii ,se arată că au încheiat cu pârâta Convenția de credit nr. 0081233/28.12.2016, prin Sucursala Bacău, pentru suma de 26.350 euro, contract încheiat pe o durată de 360 luni.
Deși la art. 3 lit. a) din contract s-a stabilit o dobândă curentă de 5,85 % și o dobândă anuală efectivă de 8,06 % pe an, conform art. 3 lit. d) din contract, banca și-a rezervat dreptul de a modifica rata dobânzii curente, în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, urmând să aducă la cunoștință împrumutaților noua rată a dobânzii.
Consideră această clauză abuzivă, deoarece clauza este interpretată doar în favoarea împrumutatorului, fără a da posibilitatea împrumutatului de a verifica dacă majorarea era necesară.
La momentul închiderii contractului, banca a acționat de pe o poziție inegală în raport cu consumatorul, contractul fiind unul de adeziune.
De asemenea, prin Actul Adițional nr. 2/05.02.2010 la contract s-a modificat articolul privind "data ajustării dobânzii"; pe același motiv, al fluctuației indicelui Euribor la 3 luni și s-a schimbat și cuantumul dobânzii curente la 5,820 %.
Conform art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale, banca a stabilit un comision de risc, în cuantum de 0,1 %, aplicat la soldul creditului, lunar, pe toată durata de derulare a convenției.
Practica judiciară a reținut că acest comision de risc este abuziv, deoarece se plătește pentru aceeași prestație pentru care se plătește și dobânda, iar riscul băncii cu privire la creditele neperformante este transferat consumatorului.
De asemenea, și comisionul de rezervă, în cuantum de 1,85 % prevăzut la art. 5 lit. f) din Condițiile Speciale este considerat abuziv de către practica judiciară, prin raportare la dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999, care enumeră, limitativ, care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul într-un contract de credit imobiliar / ipotecar: "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente";.
Ca atare, orice alt cost pus în sarcina clienților este interzis de legislația în vigoare.
Legea interzice profesioniștilor să includă în contractele lor clauze abuzive.
Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, care reprezintă transpunerea Directivei CE 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumatori, iar contractul va continua să fie executat doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat.
Dispozițiile art. 4 și art. 13 - 15 din această lege permit judecătorului să intervină în contract pentru a-l revizui, după ce a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractuale, aplicând sancțiunea nulității acestor clauze.
Potrivit art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia și lit. c) din Condițiile Generale ale convenției, banca are dreptul, pe baza unei notificări a împrumutatului, de a declara scadența anticipată a creditului, atât în cazul în care împrumutatul nu-și îndeplinește obligația de plată a creditului, cât și în situații neprevăzute, care nu țin de raporturile dintre părți.
Această clauză este abuzivă, întrucât pune consumatorul într-o poziție defavorabilă față de bancă, care are la discreție stabilirea momentului scadenței anticipate, chiar și în situații ce exced culpei consumatorului.
În clauzele de la Secțiunea 10 - Costuri suplimentare (art. 10.1 și 10.2) sunt reglementate situațiile în care, din diferite motive arătate în aceste clauze, costurile băncii cresc, fără a exista întotdeauna o legătură cu contractul de împrumut, situații în care creșterea este suportată de către client.
Aceste clauze pre-formulate creează, în detrimentul consumatorului și contrar bune-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților fiind abuzive.
În ceea ce privește obligația împrumutatului de a încheia contractul de asigurare cu o societate de asigurări parteneră sau agreată de bancă și de a alege o nouă societate de asigurări care reînnoiește polița (art. 7 lit. b) din condițiile speciale și art. 7.1 lit. d) și e) din condițiile generale), se arată că este o clauză abuzivă, întrucât împiedică clientul să opteze pentru o societate de asigurări pe care o preferă.
Legea nr. 193/2000 prevede ca sancțiune inopozabilitatea clauzelor constatate abuzive în raport cu consumatorul, regimul juridic al acesteia fiind identic cu al nulității absolute, aspect reținut și de jurisprudența CJUE.
În dovedirea cererii, reclamanții au solicitat proba cu înscrisuri și interogatoriul pârâtei și au depus următoarele înscrisuri: convenția de credit și actul adițional nr. 2/05.02.2010, corespondența între părți, extrase de cont.
Pârâta SC V.R. SA a formulat întâmpinare solicitând, pe excepție, respingerea acțiunii ca lipsită de interes și lipsită de obiect, iar pe fond, ca rămasă fără obiect.
Pe excepția lipsei de interes, se arată că interesul reclamanților în promovarea prezentei acțiuni nu mai este actual, întrucât raportul juridic nu mai este în derulare, creditul fiind închis la data de 17.04.2015, prin rambursare anticipată.
De asemenea, pentru același motiv, și cererile referitoare la constatarea nulității clauzei referitoare la comisionul de risc / administrare și restituirea sumelor achitate cu acest titlu, sunt lipsite de obiect.
Ca atare, solicită admiterea excepțiilor și respingerea cererii pe excepții.
Pe fondul cauzei, se arată că prevederile contractuale ce vizează comisionul de risc și dobânda sunt clauze referitoare la obiectul contractului și la cerințe de preț și plată, în sensul art. 4 (2) din Directiva 93/13, exceptate de la controlul caracterului abuziv.
De asemenea, cerința exprimării în mod clar și inteligibil a acestei clauze este îndeplinită.
Totodată, clauzele supuse analizei instanței nu îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, pentru calificarea ca fiind clauze abuzive, întrucât au fost negociate între părți și nu există un dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamanților și nici rea-credință din partea băncii.
În apărare, pârâta a solicitat proba cu înscrisuri, însă nu a depus acte la dosarul cauzei, comunicând, la solicitarea instanței, relații cu privire la sumele încasate cu titlu de comision risc / administrare și comision de rezervă minimă obligatorie.
La data de 12.01.2016, B.T. a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, întrucât a preluat calitatea procesuală a V.R. SA, prin efectul fuziunii prin absorbție, cerere asupra căreia instanța nu s-a pronunțat.
La primul termen de judecată, părțile au fost citate cu mențiunea discutării excepției necompetenței materiale a instanței, excepție invocată din oficiu.
Prin sentința civilă nr. 304 din 20.01.2016, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Bacău și s-a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bacău.
La Tribunalul Bacău - Secția a II-a Civilă și de contencios Administrativ și Fiscal, cauza a fost înregistrată sub nr. 9874/180/2015.
La data de 09.02.2016, B.T. formulează, din nou, cerere de introducere în cauză, în calitate de pârâtă, cerere formulată și de către reclamanți.
Având în vedere încheierea nr. 3267/25.11.2015 a Tribunalului Specializat Cluj, prin care s-a aprobat fuziunea prin absorbție dintre B.T. și V.R. SA, instanța a admis cererea și a dispus introducerea acesteia în cauză, în calitate de pârâtă.
În cauză, s-a administrat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei și s-a dispus, din oficiu, efectuarea unei expertize contabile.
În temeiul art. 248 C.pr.civ., instanța a pus în discuția părților excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, respectiv excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect, excepții pe care le-a respins, prin încheierea din 19.05.2016, pentru motivele arătate în acea încheiere.
Din actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Reclamanții au încheiat cu V.R. SA - Sucursala Bacău convenția de credit nr. 0081233/28.12.2006, prin care au împrumutat suma de 26.350 euro, pentru o perioadă de 360 luni, cu o dobândă fixă de 5,95 % pe an și DAE de 8,06 % și garantat cu o garantie imobiliară.
La art. 5 din Condițiile Speciale, părțile au prevăzut următoarele comisioane: comision de risc (lit. a) de 0,1 % lunar pe toată perioada contractului, comision de analiză dosar (lit. b) - 35 euro plătit la data încheierii convenției de credit, comision de rambursare anticipată de 2 % în primii 5 ani (lit. c), comision de gestiune (lit. d) de 375 lei pentru evaluarea imobilului adus în garanție și comision de rezervă (lit. f) de 1,85 % pe an, datorat lunar pe o perioadă de maxim 24 luni de la data utilizării creditului.
La data de 05.02.2010, părțile încheie Actul Adițional nr. 2 la convenția de credit nr. 0081233/28.12.2006, prin care stabilesc un nivel mai mic al dobânzii, de la 5,95 % la 5,825 % și modifica modul de calcul al acesteia, dobânda urmând a fi calculată în funcție de indicele EURIBOR la 3 luni, dar nu mai mult de 7,45 %.
Deși comisionul de rezervă de 1,85 % era prevăzut în convenția de credit pentru o perioadă de maxim 24 luni, banca a hotărât, la începutul anului 2009, să prelungească încasarea acestui comision și după data de 31.12.2008, notificând reclamanții, cu adresa nr. 502106 (fila 24 vol. I).
Întrucât reclamanții nu au fost de acord cu această măsură a băncii, au formulat reclamația nr. 443/09.03.2009, solicitând eliminarea acestui comision, conform clauzei contractuale.
Cu adresa nr. 9230/28.04.2009, banca le comunică reclamanților că va elimina comisionul de rezervă minimă obligatoriu (M.M.R.) la data primei scadențe ulterioare datei de 15 mai 2009.
În perioada 28.12.2006 - 11.06.2009, pârâta a încasat cu titlu de comision de rezervă minimă obligatorie suma de 1.177,68 EURO, conform expertizei contabile B.B., efectuată în cauză.
După apariția OUG nr. 50/2010, întrucât reclamanții nu au primit notificare din partea băncii pentru modificarea contractului, au comunicat acesteia, cu adresa nr. 2031 din 17.09.2010, că nu doresc modificarea contractului de credit.
La data de 21.09.2010, banca îi invită pe reclamanți la sediul băncii pentru a semna actul adițional de modificare a contractului, conform prevederilor OUG nr. 50/2010.
Modificările propuse de bancă priveau modificarea modului de calcul a dobânzii, după formula EURIBOR 3 luni + marja băncii, eliminarea comisionului de penalizare, a comisionului de rambursare anticipată și a oricăror alte comisioane, cu excepția comisionului de risc, care s-a transformat în comision de administrare, având același procent.
Deși reclamanta B.V.R. a refuzat semnarea actului adițional la contract, acesta a fost considerat încheiat de către bancă, operând modificările conform notificării trimise reclamanților.
Astfel, începând cu data de 01.11.2010, reclamanții au plătit comision de administrare de 0,1 % lunar, calculat la soldul creditului.
Conform expertizei contabile efectuată în cauză, reclamanții au achitat cu titlu de comision de risc / comision de administrare suma de 2.324,63 EURO, în perioada 28.12.2006 - 29.04.2015.
Având în vedere că între părți a existat o corespondență prin care reclamanții solicitau eliminarea comisionului de administrare, iar banca nu a fost de acord cu acest lucru, la data de 17.04.2015, reclamanții au achitat integral creditul, prin rambursare anticipată.
Față de situația de fapt reținută, instanța constată întemeiată, în parte, acțiunea pentru următoarele considerente:
Conform art. 1 alin. 3 Legea nr. 193/2000 republicată, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin 1 din aceeași lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulată a următoarelor condiții: clauza să nu fi fost negociată direct și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.
Cu privire la negocierea clauzelor contractuale, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 prevede că, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condițiile generale de vânzare, practicate de comercianți, pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Instanța reține că negocierea unei clauze implică posibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei contractuale iar, în cauză, nu au fost dovedite eventuale discuții referitoare la modificarea efectivă a clauzelor contestate.
Conform art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992, consumatorii au dreptul de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a prețurilor și tarifelor și, după caz, a condițiilor de garantare.
De asemenea, conform art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000 republicată, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (alin. 2).
Pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menționate, se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.
Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
La art. 4 alin.6 din lege se prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară, prevăzută la art. 4 alin. 2 conform căreia: "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil";.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit, în cauza C-143/13 Matei împotriva Volksbank România SA, că "articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii ,trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii "obiectul [principal al] contractului"; și "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,"; nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice, în mod unilateral ,rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc"; perceput de acesta. Revine, însă, instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea.";
Curtea a statuat că acele clauze contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul (principal al) contractului";, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu, în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual, nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului.
Curtea a considerat, în Hotărârea pronunțată în cauza Kasler și Kaslerne Rabai, ca din termenii articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, reiese că a doua categorie de clauze, al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat, are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat .
Clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă, de către consumator, nu intră, așadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor.
Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.
Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE: (g) "costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale...";; (i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului...";.
Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanței si cu riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, cum sunt acestea reglementate de art.26 alin. 1 din Ordonanța de Urgența a Guvernului nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.
Instanța apreciază că textul de lege indicat limitează intervenția instanței în definirea noțiunilor de obiect al contractului, de preț al contractului și de plată, însă nu interzice instanței să evalueze modul cum se calculează o parte din prețul contractului.
În același sens, s-a pronunțat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din 26.02.2015, pronunțată în cauza C 143/13, în care a reținut, în împrejurări similare cauzei de față, că termenii "obiectul principal al contractului"; și "caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte"; din art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, care prevăd un "comision de risc"; perceput de acesta.
În speță, în ceea ce privește negocierea acestei clauze privind comisionul de risc, instanța reține că, deși pârâta a susținut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată, nu au caracter abuziv, întrucât este o clauză negociată, cuprinsă în Condițiile Speciale ale contractului, prevederile din Condițiile Speciale prezentând toate caracteristicile unui contract cu forță obligatorie între părți, încheiat în urma exprimării libere a voinței din partea ambilor cocontractanți, instanța nu este de acord cu această susținere, apreciind că datele speței conduc la o altă concluzie.
Astfel, analizând secțiunea Condiții Speciale ale convenției de credit intervenită între părți, instanța constată că art. 5 a) instituie obligația reclamanților de a achita un comision de risc. Astfel, se stipulează că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat soldului creditului, care se plătește lunar pe toată perioada creditului.
Prin urmare, o eventuală negociere ce a avut loc între părți s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată și termenele scadente, nu și asupra posibilității inserării sau nu a obligației de plată a unei asemenea sume, reclamanții neputând astfel influența nașterea unei asemenea obligații în sarcina lor, conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193 din 2000.
Instanța apreciază că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanții, întrucât contractul încheiat cu aceștia a fost un contract tip, pre-formulat, cu clauze nenegociabile.
Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare că reclamanții au avut cunoștință atât de existența, cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, sub aspectul valorii și sub cel al perioadelor și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției, dacă nu erau de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000.
A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii, care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive.
Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 Codul civil conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte, prin asumarea contractului, nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Instanța va înlătura apărările pârâtei, conform cărora Legea nr.193/2000 instituie doar pentru clauzele standardizate o prezumție de nenegociere, reținând că toate clauzele unui contract de credit, indiferent că sunt situate în partea specială sau generală și că sunt pre-formulate sau scrise olograf pot face obiectul analizei instanței pentru a se stabili dacă sunt abuzive sau nu, pârâtei revenindu-i obligația de a face dovada faptului că au fost negociate.
Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției de la pct. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convențiilor de credit, se impune și ca această clauză să fi creat, în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convențiilor de credit reprezintă un element al prețului băncii, pentru acoperirea riscului bancar, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere, prin nerecuperarea sumelor acordate și că aceste credite și că imobilul adus în garanție a fost asigurat doar pentru anumite riscuri.
Instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere o serie de factori, precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului, însă desfășurarea oricărei activități comerciale implică o serie de riscuri pentru comerciant, pe care acesta trebuie să și le asume odată ce a ales să se implice în respectiva activitate.
Analizând conținutul contractului încheiat de către părți, instanța constată că nu este menționată destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, pârâta a perceput dobândă și comision fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil.
În plus, acest text afirmă că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, însă ,în cazul de față, după cum s-a arătat, Banca nu a oferit niciun produs sau serviciu în schimbul perceperii acestui comision, el reprezentând un beneficiu unilateral. Includerea sa expresă în "prețul contractului"; ar fi dat posibilitatea consumatorului să aprecieze în mod clar asupra naturii sale. Însă, deși el pare a fi destul de evident un element al prețului, problema este tocmai faptul că Banca a încercat (și încearcă în continuare) să-i ofere o altă justificare decât dreptul său de a face profit, ceea ce evidențiază și mai mult caracterul deloc ușor inteligibil al clauzei care îl prevede. În consecință, Banca nu poate beneficia de efectul exclusiv al art. 4 alin. 6, tocmai din cauza modalității sale de exprimare și explicare a comisionului de risc.
De asemenea, se reține că pârâta nu a făcut proba că ar fi avut, la încheierea contractului, suspiciuni fondate cu privire la comportamentul viitor al reclamantilor în desfășurarea raportului contractual în discuție, comportament de natură să genereze o probabilitate crescută de a prejudicia banca, astfel că punerea în sarcina reclamantilor, anticipat și nediferențiat, a tuturor riscurilor pe care le-ar putea întâmpina banca, contravine cerințelor bunei-credințe.
Mai mult, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs.
Totodată, potrivit art. 8.1 lit. d) din Condițiile Generale ale Convențiilor de credit, banca are posibilitatea de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda și toate celelalte costuri datorate de client, în cazul apariției unei situații neprevăzute, conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător. Având în vedere ansamblul acestor date, instanța nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului, risc legat de persoana reclamantilor.
Caracterul nenegociat și abuziv al comisionului de risc este și mai evident în cazul transformării lui în comision de administrare, și încasării lui în continuare, în același procent de 0,1 %, începând cu data de 01.11.2010 și până la data de 29.04.2015, în condițiile în care reclamanții rambursaseră creditul integral la data de 17.04.2015 și se opuseseră încasării acestui comision de către bancă, conform corespondenței depuse de reclamanți la dosarul cauzei.
Instanța nu poate reține apărările pârâtei în sensul că acest comision, împreună cu dobânda, formează prețul contractului și este exceptat de la controlul caracterului abuziv, conform prevederilor Directivei 93/13, deoarece actul comunitar vizează clauzele care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, ceea ce nu este cazul de față, deoarece nu s-a explicat în contract care este contraprestația băncii pentru încasarea acestui comision, distinct de dobânda percepută.
CJUE a stabilit în cauza C26/13 Kasler și Káslerné Rábai, că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul cerinței că o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil, trebuie înțeleasă ca impunând ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, dar și ca, contractul să expună, în mod transparent, funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă.
În ceea ce privește clauzele privind dobânda prevăzute la art. 3 lit. d) din Conditiile Speciale și art. 2 lit. d) din Actul Adițional nr. 2/2010 la convenția de credit și solicitarea acordării sumei precizate ca dobândă majorată, instanța reține că, potrivit art. 4 alin. 6 din legea nr. 193/2000, dobânda face parte din prețul contractului și nu poate fi supusă evaluării instanței privind caracterul abuziv al clauzei în care este inserată, decât sub aspectul verificării dacă această clauză este clară și fără echivoc, cerință care este satisfăcută în cauza de față.
Deși reclamanții invocă caracterul nenegociat al acestei clauze, instanța reține că această afirmație este contrazisa chiar de încheierea actului adițional nr. 2/2010 la contract, la cererea reclamanților, prin care s-a micșorat nivelul dobânzii de la 5,95 % la 5,8250 %.
Modul de stabilire al dobânzii în funcție de indicele EURIBOR 3 luni, creează un echilibru între părți, dobânda putând să scadă sau să crească în avantajul sau dezavantajul oricărei părți.
Totodată, el reprezintă o expresie a principiului "pacta sunt servanda"; așa cum s-a exprimat și ÎCCJ prin deciziile nr. 2450/2011, nr. 2451/2011 și nr. 4685/2012.
Chiar dacă expertul contabil a stabilit că reclamanții au achitat în perioada 12.10.2010 - 11.07.2011 o diferență de dobanda în plus ,de 62,37 Euro, instanța nu poate reține că această sumă, în raport cu celelalte clauze ale contractului creează un dezechilibru semnificativ între părțile contractante.
Ca atare, în raport de caracterul negociat al clauzelor privind dobânda și ale prevederilor art. 4 alin. 6 din Directiva 93/13, instanța reține că aceste clauze privind dobânda nu au caracter abuziv, iar cererea privind restituirea dobânzii încasate în plus este neîntemeiată.
În ceea ce privește clauza prevăzută de art. 5.1 lit. f) din Condițiile Speciale privind comisionul de rezervă, instanța reține că acesta a fost negociat pentru o perioadă de minim 24 luni, deci până la 31.12.2008, însă pârâta l-a încasat până la data de 11.06.2009, cu toată opoziția reclamanților.
Astfel, pârâta a impus unilateral un comision, care nu a fost negociat între părțile contractante, creând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, întrucât nu a oferit o contraprestație în schimbul acestui comision, el fiind motivat pe faptul că, în perioada 2007 - 2008, indicii de referință a costurilor de refinanțare au înregistrat o creștere semnificativă.
Prin acest comision, banca a transferat pierderile din refinanțarea creditelor pe seama reclamanților - clienți.
Susținerile pârâtei privind negocierea clauzelor contractuale sunt neîntemeiate cu privire la comisionul de rezervă și de administrare, deoarece notificarea reclamanților cu privire la încasarea acestora și procentul lor nu reprezintă negociere, ci o simplă informare.
În ceea ce privește celelalte clauze privind "scadența anticipată""; (art. 8.1 lit. a) liniuțele 2 și 3, lit. b), lit. c) și lit. d) și art. 8.3 din Condițiile Generale), "costuri suplimentare"; (art. 10.1 și art. 10.2 din Condițiile Generale), contractul de asigurare (art. 7 lit. b) din Condițiile Speciale, respectiv art. 7.1 lit. d) și e) din Condițiile Generale), instanța reține că și aceste clauze nu au produs efecte pe durata derulării contractului, iar pe viitor nu mai pot produce efecte, având în vedere încetarea contractului , la data de 17.04.2015.
Deși pârâta nu a făcut dovada negocierii acestor clauze cu reclamanții, constatarea nulității lor nu ar produce nici un efect, motiv pentru care va respinge cererile de constatare nulitate a acestor clauze, ca neîntemeiate.
Reținând caracterul nenegociat al clauzelor contractuale privind comisionul de risc / administrare și comisionul de rezervă minimă obligatorie, instanța constată că s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește buna-credință, instanța constată că pârâta nu a acționat cu bună-credință, prin inserarea acestor clauze în contract, uneori chiar abuziv, în defavoarea reclamanților, neacordarea de explicații și informații pertinente și suficiente, astfel încât reclamanții să poată avea o decizie în deplină cunoștință de cauză, mergând până la inducerea în eroare a acestora.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate ca atare de catre instanță nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancțiunea este lipsirea actului juridic de efectele produse pentru ocrotirea unui interes legal general și a interesului particular al consumatorului, sancțiune echivalentă nulității absolute a acestor clauze.
Pentru aceste motive, în temeiul prevederilor art 969 cod civil 1864 si ale Legii nr. 193/2000, instanța va admite, în parte, acțiunea și va constata nulitatea absolută a clauzelor privind comisionul de risc / administrare și comisionul de rezervă, respingând celelalte pretenții ca nefondate.
Întrucât nulitatea absolută produce efecte "ex tunc"; de la data încheierii convenției de credit, ca efect al repunerii părților în situația anterioară, va obliga pârâta să restituie reclamanților sumele încasate în baza clauzelor constatate nule.
În temeiul art. 453 al. 2 NCPC va dispune compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părți.
| ← încuviinţare executare silită factură având ca obiect... | Pretenţii. Jurisprudență Contracte → |
|---|
