Nulitate act juridic. Jurisprudență Plăţi
| Comentarii |
|
Tribunalul TELEORMAN Decizie nr. 302 din data de 03.05.2017
Prin decizia civilă nr. 302/03.05.2017, tribunalul a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B S.A.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 1787 din 17.11.2016 Judecătoria RV a admis în parte, cererea de chemare în judecată având ca obiect acțiune în constatare și pretenții formulată de reclamanții SA și SM, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B S.A. RV și B S.A. B.
A constatat nulitatea absolută a clauzei abuzive prevăzută la pct. 4.11.lit.b din contractul de credit ipotecar nr. HL 19192/24.01.2008 privind comisionul de administrare lunară a creditului de 0,20% aplicat la valoarea soldului creditului, începând cu luna februarie 2008 până în prezent.
A obligat pe pârâte la restituirea către reclamanți a sumei de 15.254,84 CHF încasată cu titlu de comision de administrare și a dobânzii legale calculată de la data înregistrării cererii-14.07.2016 până la data restituirii efective, ca urmare a constatării nulității absolute a clauzei abuzive prevăzută la pct. 4.11.lit.b din contract.
A luat act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că Între reclamanții SA în calitate de împrumutat și SM în calitate de codebitor și pârâta SC B SA RV (conform ștampilei aplicate pe contract), în calitate de creditor ipotecar, s-a încheiat contractul de credit nr.HL19192 din data de 24.01.2008 pentru un credit în sumă de 92.000 CHF.
La art. 4.11. lit. b din contract intitulat « Dobânzi și comisioane » se stabilește că împrumutatul va plăti băncii un comision de administrare lunară a creditului de 0,20% aplicat la valoarea soldului creditului.
Comisionul lunar de administrare de 0,20% este evidențiat in graficul de rambursare și a fost perceput în perioada 27.02.2008 - până în prezent, în sumă totală de 15.254,84 CHF, așa cum reiese din adresa nr.50.6A/7917/07.11.2016 eliberată de B B.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.
(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului, la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Conform art. 6 din aceeași lege, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
Prin cererea formulată, reclamanții au precizat suma corespunzătoare comisionului de administrare ca fiind de 16.000 CHF, pentru ca , la ultimul termen să fie de acord cu valoarea calculată de intimată, de 15.254,84 CHF.
Plecând de la modul general de formulare a clauzei prevăzute la pct.4.11. lit.b din contractul nr.HL19192/24.01.2008 "pentru creditul acordat împrumutatul va plăti un comision de administrare lunară a creditului de 0,20% aplicat la valoarea soldului creditului";, instanța constată că o asemenea clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul discreționar de a percepe acest comision, fără să fie instituită o obligație corelativă în sarcina sa, respectiv să se precizeze pentru ce anume servicii se percepe comisionul de administrare, servind doar intereselor băncii, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă acel comision este judicios dispus și dacă era necesar și proporțional scopului urmărit.
Instanța mai constată că la data la care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală, în raport cu banca, contractul încheiat fiind unul preformulat, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea împrumutatului să modifice sau sa înlăture vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.
Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligația de a dovedi că a negociat, în mod direct, această clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Reclamanții - împrumutat și codebitor - nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întreg actul juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, de către bancă.
Se mai reține că scopul perceperii comisionului de administrare este neclar, pentru ca împrumutații să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume - destul de mari - cu titlu de comision de administrare, nefiind dovedit că reclamanții au întârziat plata vreunei rate, care să necesite noi operațiuni.
De asemenea, nici instanța nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestei clauze, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată . Prin modul în care a fost redactată această clauză, fără nicio posibilitate de negociere, aceasta îmbracă forma clauzei abuzive, urmărindu-se, în fapt, perceperea unui comision inutil.
În concluzie, instanța apreciază că o astfel de clauză creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât are caracter abuziv, din perspectiva art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.
Clauza abuzivă compromite grav echilibrul contractual și sancțiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută. Norma protectivă cuprinsă în lege nu ocrotește numai interese personale, ale fiecărui consumator individual, ci reprezintă o normă de ordine publică, ce ocrotește un interes colectiv, astfel că sancțiunea este nulitatea absolută.
Legea abilitează instanțele de judecată să cenzureze contractul prin eliminarea clauzelor abuzive, manieră de control ce este specifică regimului juridic al nulității absolute.
În jurisprudența comunitară este recunoscut dreptul judecătorului de a se sesiza și din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, ceea ce întărește concluzia aplicării sancțiunii nulității absolute privind clauzele abuzive .
Pentru considerentele expuse, instanța va admite în parte cererea de chemare în judecată și va constata nulitatea absolută a clauzei abuzive prevăzută la pct. 4.11. lit.b din contractul de credit ipotecar nr. HL 19192/24.01.2008 privind comisionul de administrare lunară a creditului de 0,20% aplicat la valoarea soldului creditului, începând cu luna februarie 2008 până în prezent.
În consecință, va obliga pe pârâte la restituirea către reclamanți a sumei de 15.254,84 CHF încasată cu titlu de comision de administrare și a dobânzii legale calculată de la data înregistrării cererii-14.07.2016 până la data restituirii efective, ca urmare a constatării nulității absolute a clauzei abuzive prevăzută la pct. 4.11.lit.b din contract.
Cu privire la data de la care se calculează dobânda aferentă sumei ce se va restitui, instanța consideră aplicabile dispozițiile art. 1088 din vechiul Cod civil, conform căruia daunele-interese sunt debite din ziua cererii de chemare în judecată, având in vedere că acesta se afla în vigoare la data încheierii contractului de împrumut și principiul neretroactivității legii civile.
În temeiul art. 453 Cod procedură va lua act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen, apelanta-pârâtă B S.A., care a formulat critici pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivare a arătat că referitor la clauzele prevăzute la art 4.11lit. b din contractul de credit ipotecar nr. HL 19192/24.01.2008 referitoare la comisionul de administrare a creditului, prima instanță a reținut caracterul abuziv al respectivei clauze cu motivarea că acest comision a fost perceput in baza unei clauze abuzive astfel, cum aceasta este calificata de art. 4 alin. 1 si 2 din Legea nr. 193/2000, comisionul nu este definit in cuprinsul convenției, nu se precizează daca este vorba de costul unui serviciu prestat, care ar fi acest serviciu sau daca reprezintă contravaloarea unui prejudiciu suportat de parata ca urmare a unei fapte a consumatorului.
A învederat faptul că, în contractele de credit încheiate între bancă și clienții săi, cuantumul comisionului de administrare nu este întotdeauna același, rezultă în mod clar caracterul negociabil al clauzei care l-a instituit. Astfel, din moment ce procentul acestui comision diferă de la un contract de credit la altul, rezultă că respectivul comision nu a fost impus împrumutaților, existând o negociere a acestui comision.
De asemenea, a arătat că soluția primei instanțe este greșită întrucât acest tip de comision este prevăzut în cuprinsul dispozițiilor art. 93 lit. d) teza I din Ordonanța nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor potrivit cărora, "in cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați sa respecte următoarele reguli: in contractul de credit/depozit se vor menționa si costurile de administrare, de retragere numerar si/sau de depunere numerar aferente contului curent, care cad in sarcina consumatorului, daca furnizorul de servicii financiare percepe astfel de comisioane", devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".
Totodată, dreptul de a percepe comisionul de administrare a creditului este prevăzut si de O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, in cuprinsul art. 36 alin.3,potrivit căruia, "comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/inregistrare/efectuarea de operațiuni de către creditor in scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. In cazul in care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului".
Întrucât respectivul tip de comision este reglementat in cuprinsul dispozițiilor legale anterior menționate, nu era necesara definirea acestuia in cuprinsul contractului de credit. De asemenea, trebuie avut in vedere faptul ca accesând un credit de la o banca, se inițiază o întreaga procedura ce presupune implicare de personal, de timp si de capital.
Pana a se ajunge la intrarea efectiva in posesia banilor si la utilizarea acestora, banca prestează clientului o serie de servicii: primește cererea de acordare a creditului, verifica documentația depusa in vederea acordării creditului, verifica îndeplinirea condițiilor necesare in acest sens, ceea ce implica utilizare de personal, de timp si de bani din partea băncii. Pentru aceste serviciu care profita clientului împrumutat, este firesc ca si costurile sa fie suportate de client.
După acordarea creditului, stabilirea si calcularea dobânzii, urmărirea scadentelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare in cazul in care apar modificări pe durata executării contractului, toate acestea sunt activități de gestionare a creditului, care implica din nou costuri, resurse de personal si resurse financiare. Nici pentru aceste servicii nu trebuie sa plătească banca, deoarece ea doar face o favoare debitorului imprumutandu-i o suma de bani atunci cand acesta din urma are nevoie, ci insusi debitorul. Mai mult decât atât, respectivul comisionul se calculează prin raportare la soldul creditului, astfel încât pe măsură ce sunt achitate ratele, cuantumul acestui comision scade.
De asemenea, comisionul de administrare este determinat matematic în expresie procentuală, astfel încât orice stăpânește principiile de bază ale aritmeticii poate stabili cuantumul acestui comision pentru un interval de un an sau pentru întreaga perioadă de executare a contractului.
Cuantumul comisionului de adminstrare a fost evidențiat atât în cuprinsul contractului, cât și a graficelor de rambursare, iar respectivele grafice fac parte integrantă din contractului de credit. Astfel, întrucât pe fiecare pagină a graficelor de rambursare este menționată valoarea comisionului de administrare, rezultă că acesta are un caracter clar și inteligibil.
Chiar dacă nu a fost analizată efectiv de către prima instanță, nu poate fi considerată îndeplinită condiția existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin simplul fapt că împrumutatul are de plată o sumă de bani, mai mică sau mai mare, în temeiul acelei clauze. Dezechilibrul trebuie să fie mai mult unul juridic, iar în cauza de față nu ne aflam într-o astfel de situație.
Nu se poate invoca nici reaua-credință a băncii, atât timp cât acest tip de comision era permis de legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit. Întrucât clauza contractuală privind comisionul de administrare este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar si precis și își găsește suport normativ în dispozițiile legale anterior menționate, considerăm că nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
De asemenea, intenția părților de a stipula comisionul de administrare cu titlu de preț al contractului este fără echivoc. Costul unui credit nu se compune numai din dobândă, ci și din comisioane și alte costuri conform art. 3 lit. g) și i) din Directiva nr.48/2008.
Potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 24 din OG. nr. 21/1992 definește costul total al creditului ca fiind, "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale". Din aceste dispoziții rezultă că sumele percepute cu titlu de comision de administrare sunt incluse în noțiunea de preț al contractului prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obictului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produse și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil"".Dat fiind art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, precum și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prin care se exclude prețul contractului de la analiza controlului abuziv, comisionul de administrare care este parte integrantă a costului creditului și care a fost introdus de Bancă în mod corect în acest sens în contractul de credit, nu poate fi analizat de instanță sub aspectul de a fi abuziv, în măsura în care clauze care stipulează acest tip de comision sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.
In concluzie, clauza care stabilește obligația de plata a unui comision de administrare nu este abuzivă, neindeplinind condițiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000. De asemenea, nu se poate reține faptul ca intimatul nu a știut sau nu a înțeles ce servicii acoperă acest comision, cand acesta reflecta chiar operațiunile in care el insusi a fost implicat in cadrul procedurilor de acordare si derulare a creditului.
Cu privire la solicitările reclamantei referitoare la obligare a subscrisei la restituirea sumelor plătite înțelegem sa facem următoarele precizări acțiuni principale in răspundere contractuala de drept comun sau unei acțiuni speciale privind declararea abuziva a unei clauze contractuale.
In ambele ipoteze, interpretând clauzele prevăzute in contractul de credit sau dupa caz, verificând valabilitatea acesteia, instanța era chemata sa stabilească daca banca a perceput sau nu, cu titlu de dobânda variabila sau comisioane, vreo suma de bani fara acoperire contractuala, altfel spus, prima instanța era chemata sa determine prețul corect al contractului de credit (comisionul de administrare fiind componenta esențiala a prețului creditului).
Consecința care decurge in mod firesc din aceasta împrejurare era ca, pentru soluționarea acestui capăt de cerere, prima instanța era ținuta sa se raporteze strict la prevederile Contractului de credit.
Față de aceste împrejurări, solicitarea împrumutatului încalcă principiul libertății contractuale si principiul forței obligatorii a contractului, pentru ca solicita instanței sa dispună obligarea subscrisei la plata unor sume de bani ce au fost încasate in temeiul unui contract de credit valabil încheiat intre părți.
Or, contractul pârtilor este guvernat de principiul forței obligatorii caracterizat prin obligația pârtilor de a executa întocmai prestațiile la care s-au obligat, executarea trebuind sa aibă loc la termenele si in condițiile stabilite prin contract si prin executarea cu buna credința a contractului conform art. 970 alin. l cod civil de la 1864, aspect ce presupune o obligație de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligațiilor pe care si le-au asumat.
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 93 lit. d) teza I din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, art. 3 alin. (2) si art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 36 alin. (3) din OUG nr. 50/2000, precum si pe cele ale art. 466 - art. 470 Cod de procedura civilă, solicitând judecarea cauzei în lipsă.
Concluzionând, a solicitat admiterea prezentului apel, cu consecința schimbării sentinței apelate, in sensul respingerii cererii de chemare in judecata ca neîntemeiată.
La data de 26.01.2017, intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat in baza art. 480 alin. 1 Cod procedura civila, respingerea apelului declarat si menținerea sentinței civile nr. 1787/17.11.2016, pronunțată de Judecătoria RV.
A apreciat ca prima instanța a pronunțat o soluție temeinica si legala , având in vedere considerentele reținute, in sensul ca dispozițiile art. 4.11. lit.b din contractul de credit nr.HL19192 din data de 24.01.2008 conțin clauze abuzive, motiv pentru care s-a constatat nulitatea absolută a acestora si s-a dispus restituirea către noi a sumei de 15.254,84 CHF încasată cu titlu de comision de administrare.
Comisionul lunar de administrare de 0,20% este evidențiat in graficul de rambursare și a fost perceput în perioada 27.02.2008 - până în prezent, în sumă totală de 15.254,84 CHF, așa cum reiese din adresa nr.50.6A/7917/07.11.2016 eliberată de B B, suma al cărei cuantum nu este contestat de nicio parte.
Restituirea sumei împrumutate a fost garantata de aceștia cu ipoteca imobiliară asupra imobilului cumpărat din împrumut.
In mod corect prima instanța a stabilit ca art. 4.11. lit.b din contractul de credit ipotecar nr.HL19192 din data de 24.01.2008 conține clauze abuzive,avand in vedere dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
1. O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
2.O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
3. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului, la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
Intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
In raport de aceste dispoziții legale, instanța de fond a reținut in mod corect că , plecând de la modul general de formulare a clauzei prevăzute la pct.4.11. lit.b din contractul ipotecar nr.HLl9192/24.01.2008 "pentru creditul acordat împrumutatul va plăti un comision de administrare lunară a creditului de 0,20% aplicat la valoarea soldului creditului ", o asemenea clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul discreționar de a percepe acest comision, fără să fie instituită o obligație corelativă în sarcina sa, respectiv să se precizeze pentru ce anume servicii se percepe comisionul de administrare, servind doar intereselor băncii, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă acel comision este judicios dispus și dacă era necesar și proporțional scopului urmărit.
S-a mai reținut motivat că scopul perceperii comisionului de administrare este neclar, pentru ca aceștia, in calitate de împrumutați să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume , destul de mari, cu titlul de comision de administrare, nefiind dovedit că am întârziat plata vreunei rate, care să necesite noi operațiuni.
Pe parcursul a 8 ani au achitat băncii un comision de aproximativ 16.000 CHF , respectiv colosala suma de 72.000 lei, in afara de dobânda propriu-zisa, si de alte comisioane de acordare a creditului, de unde rezulta foarte clar dezechilibrul sub aspectul obligațiilor contractuale.
In mod corect prima instanța a mai reținut că la data la care a fost încheiat acest contract, aceștia au acționat de pe o poziție inegală, în raport cu banca, contractul încheiat fiind unul preformulat, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a le da posibilitatea să modifice sau să înlăture vreuna dintre aceste clauze, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, de către bancă.
In acest context, banca nu a dovedit că a negociat, în mod direct, această clauză cu intimații și nu au avut posibilitatea să modifice nicio clauză din contract, întreg actul juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, in dezacord cu art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000.
Instanța a sancționat clauza abuziva cu nulitatea absolută, si in consecința le - a obligat pe pârâte la restituirea către reclamanți a sumei de 15.254,84 CHF încasată cu titlu de comision de administrare și a dobânzii legale calculată de la data înregistrării cererii-14.07.2016 până la data restituirii efective.
Art.9/3 lit.d teza I din OG nr.21/1992 invocata de apelante nu conține o norma obligatorie pentru perceperea comisionului de administrare, iar constatarea ca abuziva a clauzei respective s-a reținut ca urmare a înregistrării dezechilibrului contractual, a nenegocierii directe a acestei clauze intre parti, a neclarității acesteia, a dreptului discreționar al băncii de a percepe acest comision, fără să fie instituită o obligație corelativă în sarcina sa, neprecizarea pentru ce anume servicii se percepe comisionul de administrare, imposibilitatea consumatorului de a verifica dacă acel comision este judicios dispus și dacă era necesar și proporțional scopului urmărit.
Verificând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în raport de criticile și apărările formulate prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Tribunalul, va respinge apelul declarat pentru considerentele care vor succede.
Potrivit art. 4.11 lit. b din contractul de credit ipotecar nr. HL 19192/24.01.2008 încheiat între părți, intimații în calitate de împrumutați se obligau să plătească apelantei comision de administrare lunară a creditului de 0,20% aplicat la valoarea soldului creditului.
În baza acestor clauze, apelanta-pârâtă a calculat în sarcina intimatului-reclamant și a încasat de la acesta suma de 15.254,84CHF reprezentând comision de administrare, astfel cum rezultă din adresa nr.50.6A/7917/07.11.2016 eliberată de B B.
Tribunalul apreciază că stabilirea prin contract a unui comision de administrare contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele din contractele încheiate între comercianți și consumatori, care prin art.1 alin. 3 interzice stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Având în vedere că legea menționată a fost adoptată pentru a transmite în dreptul intern Directiva Comunității Europene 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor , aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
Astfel, art. 4 din Legea 193/2000 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților
Prin urmare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții: (1) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; (2) prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților iar dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.(3) clauza a fost formulată într-o manieră clară și inteligibilă
În privința caracterului nenegociat al clauzelor contractuale instanța are în vedere, în primul rând, dispozițiile legale din legislația specială internă (art. 4 alineatele 2 și 3 din Legea 193/2000) potrivit cărora o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze au fost negociate direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Caracterul negociat al contractelor nu poate fi apreciat doar prin simpla semnare a contractului, deoarece părțile nu se află pe poziții de egalitate, nici în ce privește cunoștințele de specialitate, nici în ce privește puterea de negociere, apelanta-pârâtă fiind un profesionist care se ocupă cu acordarea de credite, iar intimații-reclamanți fiind simple persoană fizică care nu au avut posibilitatea să negocieze, în cunoștință de cauză, contractul, ci doar să-l semneze sau nu.
Simpla informare a intimaților - reclamanți în legătură cu prevederile contractului nu echivalează, în nici un fel, cu negocierea contractului, în cazul contractelor de acest tip, jurisprudența CJUE și a Instanței Supreme, fiind în concordanță cu ideea că acest tip de contracte, de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de comercianți, fiind de datoria comerciantului (în prezent profesionistului) de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei.";
De asemenea, art.1 lit. i din anexă prevede că este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite comerciant.
În speță, contractul încheiat de apelanta-pârâtă cu intimații-reclamanți, este un contract standard, preformulat, condițiile generale ale contractului fiind stabilite în mod unilateral de către instituția bancară.
Mai mult, aceasta din urmă nu a pretins și nici nu a făcut dovada că o astfel de clauză preformulată a fost direct negociată direct cu intimații-reclamanți, în calitate de împrumutați.
În condițiile, în care alin. 3 al art. 4 din Legea nr.193/200 instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumția poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
În acest sens sunt și prevederile art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13/CEE prin care se prevede că se consideră întotdeauna că o clauza nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul cauzei.
Pe cale de consecință instanța de apel apreciază ca și prima instanță că în cauză apelanta - pârâtă nu a probat caracterul negociat al clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare prevăzute la art.4 .11 lit. b din contractul de credit, în sensul că intimații -reclamanți au fost corect și detaliat informați asupra faptului că, în pofida caracterului preformulat, standardizat al contractului, aceștia aveau posibilitatea de a negocia și influența conținutul acestor clauze sub aspectul naturii clauzei și a procentului comisionului de administrare, ce urma a fi perceput.
Față de cele reținute și având în vedere că legea interzice în mod expres și imperativ stipularea clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Tribunalul, apreciază ca și instanța de fond că sancțiunea ce intervine este aceea a nulității absolute a unor astfel de clauze
Întrucât nulitatea clauzei operează retroactiv, de la data încheierii contractului, în mod judicios a apreciat instanța de fond că intimații reclamanți sunt îndrituiți la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare în temeiul unei clauze nule, fiind necesară repunerea părților în situația anterioară, asemănător situației în care respectiva clauză nu ar fi existat.
În consecință, în baza art. 480 alin.1 Cod procedură civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică.
| ← Actiune in regres | Reziliere contract. Jurisprudență Reziliere → |
|---|
