Obligatia de a face. Jurisprudență Primari, primării
| Comentarii |
|
Tribunalul OLT Decizie nr. 249 din data de 15.03.2018
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. X din 20.02.2017, pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul civil nr. X/311/2016, s-a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect obligația de a face formulată de reclamantul DI, în contradictoriu cu Unitatea administrativ teritorială comuna P prin Primarul comunei P, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt Secția a II a Civilă de contencios Administrativ și Fiscal la data de 08.01.2016, sub nr. X/104/2016, reclamantul DI în contradictoriu cu pârâta UAT P prin Primar, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să răspundă reclamantului la cererea din 11.09.2015, precum și să fie obligată pârâta la menținerea rolului agricol ce a fost deschis în anul 1996 prin care s-a dispus înscrierea în evidențele agricole a suprafeței de 4905 mp cu imobilele de pe teren în baza actului de vânzare cumpărare sub semnătură privată între reclamant și RD, dar și în baza sentinței civile nr. X/2001 pronunțată de Judecătoria Slatina.
În motivare a arătat că, în urma corespondenței purtate cu reprezentanții Primăriei, nu a primit răspuns la cererile sale, aceștia precizându-i prin adresa nr.I 873 din data de 02.06.2015 că nu există documente din care să rezulte preluarea suprafeței sus-menționate și că nici RD nu acte legale de proprietate pentru suprafața de 4905 mp parte din totalul de suprafață de 31 ha.
A mai arătat că a revenit cu o adresă la data de 18.06.2015 prin care a solicitat să i se precizeze dacă adeverința nr. X din data de 14.10.1996 și acord de principiu nr.758 din data de 22.10.1996 sunt eliberate în conformitate dispozițiile legale, dar și cu mențiunea să se precizeze pe ce suprafață de teren și-a desfășurat activitatea de vulcanizare până în prezent; a precizat reclamantul că a formulat o nouă cerere la data de 11.09.2015.
În concluzie, a solicitat obligarea pârâtului să răspundă la cererea din data de 11.09.2015, trimisă cu recomandata nr.X-Y Oficiul Postal S și obligarea pârâtei la menținerea rolului agricol ce a fost deschis în anul 1996 prin care s-a dispus înscrierea în evidențele agricole a suprafeței de 4905 mp cu imobilele de pe teren în baza actului de vânzare cumpărare sub semnătură privată între reclamant și RD, dar și în baza sentinței civile nr. X/2001 pronunțată de Judecătoria Slatina.
În dovedire a depus la dosar înscrisuri.
La data de 01.03.2016 pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că reclamantul a primit răspuns la cererea din data de 03.07.2015 prin adresa din 22.06.2015, prin care i s-a adus la cunoștință că trebuie să solicite în concret documentele pe dorește să le studieze.
În ce privește capătul doi de cerere s-a arătat că reclamantul nu a făcut dovada proprietății asupra suprafeței de 4905 mp.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 cpc.
În raport de dispozițiile art.94 lit.h Cpc, Tribunalul a constatat că petitul doi având ca obiect obligarea la menținerea rolului agricol pe numele reclamantului, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu RD are ca obiect obligația de a face, neevaluabilă în bani, fiind de competența, în primă instanță a judecătoriei, motiv pentru care a fost disjuns acest capăt de cerere și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a capătului doi al cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul DI în contradictoriu cu pârâta UAT P, jud. O, având ca obiect obligație de a face, în favoarea Judecătoriei Slatina.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina la data de 22.04.2016 sub nr. X/311/2016.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut în drept, conform art.463 C. fiscal (1) Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual, exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel. (2) Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, oricăror entități, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe teren, care se datorează de concesionari, locatari, titulari ai dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe teren. În cazul transmiterii ulterioare altor entități a dreptului de concesiune, închiriere, administrare sau folosință asupra terenului, taxa se datorează de persoana care are relația contractuală cu persoana de drept public. (3) Impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozit pe teren, precum și taxa pe teren prevăzută la alin. (2) se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasat terenul. În cazul municipiului București, impozitul și taxa pe teren se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasat terenul.
Din înscrisurile depuse de reclamant la dosarul cauzei (f.6-17 dosar T. Olt) și de pârâtă, la solicitarea instanței de fond (f.38-48), a rezultat că, în fapt, la data de 08.08.1996, numitul RD, socrul reclamantului, a dat în fața notarului public o declarație prin care și-a dat acordul ca reclamantul să își instaleze un chioșc al SC PS SRL pe terenul în suprafață de 4.905 mp.
La data de 14.08.1996 a fost emisă de Comuna P adeverința nr.X care atesta că reclamantul se regăsește înscris în registrul agricol comunal la partida nr.342, vol.II, P, cu suprafața de 0,50 ha.
Totodată, la data de 22.10.1996 și la data de 09.07.1998, reclamantul a primit de la aceeași instituție acordul de principiu pentru desfășurarea activității SC PS SRL.
Astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.X/19.06.2003 de pe urma defunctului LM (f.39- dosar J. Slatina), prin sentința civilă nr.X/07/2002 pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr.X/2002, s-a luat act de tranzacția intervenită între LM și BV în sensul că aceasta a primit suprafața de 2400 mp teren din suprafața de 4.903 mp, cumpărată de LM de la RD.
Prin certificatul de moștenitor menționat, s-a constatat că numiții LA, LO-A și LS-D au calitatea de moștenitori legali ai suprafeței de 2.503 mp din suprafața de 4903 mp ce a făcut obiectul tranzacției menționate la paragraful anterior.
În concluzie, deși în anul 1996 rolul agricol a fost deschis pe numele reclamantului, înstrăinarea suprafeței de teren de către titularul dreptului de proprietate al acesteia a condus la radierea acestei înscrieri și la deschiderea unui nou rol, pe numele noilor proprietari.
Astfel cum și Comuna P a arătat în adresa de la fila 38, suprafața de 4.905 mp este înscrisă în Registrul agricol al Comunei P, jud. O, la moștenitorii numitului LM și BV și, prin urmare, constatând că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul înscrierii în registrul agricol, instanța de fond a respins, ca neîntemeiată, cererea acestuia de menținere a rolului agricol deschis în anul 1996 pentru suprafața agricolă de 4.905 mp.
Împotriva sentinței a declarat apel apelantul reclamant DI, prin care a solicitat admiterea apelului, anularea sentinței și pe fond să fie admisă cererea de chemare în judecată.
Apelantul reclamant consideră că procesul nu a fost echitabil, iar instanța nu a fost imparțială și independentă. Nu au fost respectate principiile procesual civile în cauză. Nu au fost cerut pârâtului relațiile care să respecte criteriul adevărului, relații care să lămurească litigiul în cauză. Nu au fost comunicate actele transmise de pârât. Instanța a fost bănuită de incompetență și corupție, grefierul a intervenit la Primăria prin notă telefonică pentru comunicarea relațiilor, act ca întrunește elementele concrete ale traficului de influență.
Arată că instanța nu a lămurit încă de la început cadrul procesual pentru aflarea adevărului în cauză.
Pentru o soluționare legală în cauză ar fi trebuit să constate că reclamantul împreună cu soția sa au fost proprietarii terenului, având rând pe rând acte de înstrăinare și rol în registrul agricol al comunei P,jud Olt.
În acest sens, instanța trebuia să solicite actele care au stat la baza rolului agricol al reclamantului, să solicite actul administrativ în baza căruia a fost anulat rolul său și, numai apoi, să solicite cine are în prezent acest rol acum.
De asemenea, instanța nu a solicitat intimatului explicații de ce nu a respectat hotărârile judecătorești în cauză, respectiv decizia irevocabile nr. X/9.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, pronunțată în baza sentinței civile nr. X/2001 pronunțată de Judecătoria Slatina rămasă definitivă și irevocabilă.
În cauză, instanța nu a dispus comunicarea actelor transmise de intimat, așa cum de fapt a cerut și în baza principiilor procesual civile în cauză.
Susține că instanța a fost bănuită de lipsa imparțialității și au fost astfel suspiciuni cu privire la posibile fapte de corupție, motiv pentru care a solicitat magistratului să se abțină întrucât a mai soluționat nelegal un litigiu între aceleași părți (dosar civil nr.X/311/2016, sentința civilă nr. X /din 22.06.2016).
Precizează că grefierul cauzei a fost luată legătura telefonică cu Primăria P,Olt pentru comunicarea relațiilor fapt unic și de o bănuială legitimă a unei intervenții pentru favorizarea părților interesate, deși anterior s-a dispus prin adresă comunicarea relațiilor.
Pentru că în cauză, cu privire la istoria acestui litigiu, a susținut, în multele plângeri și în repetate rânduri argumentat, că există fapte de corupție, că tot acest litigiu este oprea unor clanuri de interlopi care au confiscat și puterea judecătorească și, mai ales, cărora nu au primit vreo sancțiune, nu au fost luate măsurile legale. Consecința a fost distrugerea vieților acestora.
Precizează că de cca 20 ani se judecă pentru pământul său, nu a avut câștig decât într-un singur dosar, restul acțiunilor sale au fost respinse și admise adversarilor, pentru că nu a avut de-a face cu oameni drepți și cinstiți care să judece drept, justiția a avut și are oameni care nu si-au meritat locul, ei au fost oameni corupți, astfel încât omul simplu și de bună credință nu avea cum să câștige procesele cu adversarii lui, să i se facă dreptate.
În continuare, apelantul reclamant prezintă un istoric, demonstrând cât de corupți au fost magistrații de la Olt. A depus copii ale unor fotografii unde magistrații județului veneau la cel cu care se judeca, LM, considerând că nu era o simplă vizită, ci erau niște interese deosebite pentru ca acesta să câștige procesele. Nu a fost nicidecum o respectare a principiilor și valorilor statului de drept, ci doar o mită ascunsă, iar reclamantul a făcut doar ce a putut pentru a demonstra corupția.
Întrucât instanța de fond devenise în mod evident părtinitoare și nu a putut asigura un proces echitabil, apelantul apreciază că ar fi trebuit să respecte atât dispozițiile legale în cauză, cât si jurisprudența internă dar și CEOO si ar fi trebuit să se abțină.
În acest sens invocă dispoziții legale și jurisprudența în cauză, relevantă în opinia sa. Cadrul normativ; definirea incompatibilității. Codul de procedura penala, in Partea Generala, Titlul III (intitulat: Participanții in procesul penal"), Capitolul II (consacrat competentei organelor judiciare) reglementează incompatibilitatea in Secțiunea a 6-a.
În aceasta secțiune, art.64 prevede cazurile in care judecătorul este compatibil.
Din conținutul dispozițiilor legale care compun instituția incompatibilității judecătorului se poate trage concluzia ca aceasta reprezintă starea juridica care se afla judecătorul in situațiile prevăzute de lege si care atrage interdicția de participare la judecarea unei anumite cauze penale, de competenta instanței judecătorești din care face parte acel judecător, măsura instituita in vederea asigurării imparțialității in judecarea cauzei respective. Așadar, incompatibilitatea nu constituie o negare a competenței, întrucât cel incompatibil face parte din instanța competenta, dar nu are dreptul sa desfășoare activitatea procesuala, deoarece se afla într-una dintre situațiile in care legea pune sub semnul îndoielii obiectivitatea sa in soluționarea cauzei, fie datorita unor calități procesuale pe care le-a avut anterior.
Imparțialitatea instanței este esențiala pentru un proces echitabil, fiind impusa atât de reglementari internaționale, cat si de reglementari interne. Din prima categorie menționează, cu titlu exemplificativ, in primul rând, Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, care, in art.6 paragraful 1 prevede ca: "Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil (s.n.), in mod public si in termen rezonabil, de către o instanța independenta si imparțiala(s.n.), instituita de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei,.oricărei acuzații in materie penala îndreptate împotriva sa. (...)".
In al doilea rând, art.47 alin.2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede ca: "Orice persoana are dreptul la un proces echitabil (s.n.), public si intr-un termen rezonabil, in fata unei instanțe judecătorești independente si imparțiale (s.n.), constituita in prealabil prin lege. (...)".
In al treilea rând, art. 10 din Declarația Universala a Drepturilor Omului prevede ca: "Orice persoana are dreptul in deplina egalitate de a fi audiata in mod echitabil (s.n.) si public de către un tribunal independent si imparțial, (s.n.) care va hotari asupra -(...) temeiniciei oricărei acuzări in materie penala îndreptata împotriva, sa".
In al patrulea rând, art.2 din Principiile de baza ale independentei sistemului judiciar, redactate de Națiunile Unite in 1985, prevede ca "sistemul juridic va decide in problemele care ii sunt "înaintate imparțial (s.n.), pe baza faptelor si in conformitate cu legea, fară vreo restricție, influenta incorecta, sugestie, presiune, amenințare sau interferența, directa sau indirecta, din orice parte si pentru orice motive". art: 8 din același document prevede obligația judecătorilor de a se "comporta întotdeauna de așa măsura încat sa păstreze prestanța postului lor, imparțialitatea (s.n.) si independenta sistemului judiciar".
In al cincilea rând, Carta europeana a statutului judecătorilor prevede ca acest statut "trebuie sa asigure imparțialitatea (s.n.) pe care toii membrii publicului sunt îndreptațiți sa o aștepte din partea titularului" (alin. 1.1)";.
In al șaselea rând, Recomandarea nr.94 (12) a Comitetului de Miniștri către statele membre privind independenta, eficienta si rolul judecătorilor, referindu-se la Principiul V - Responsabilitățile juridice, prevede la pct.3 lit.b, ca judecătorii trebuie "sa soluționeze dosarele intr-o maniera imparțiala (s.n.) in acord cu dovezile prezentate si cu interpretarea legii, sa se asigure ca o audiere corecta este acordata tuturor pârtilor in proces si ca drepturile procedurale ale pârtilor sunt respectate conform prevederilor Convenției".
In al șaptelea rând, in Avizul nr.3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni se prevede la pct.21: "judecătorii trebuie, in orice condiții, sa acționeze imparțial (s.n.), sa se asigure ca nu pot exista motive întemeiate ca cetățenii sa suspecteze ca nu ar fi imparțiali (s.n.) (...)".
În al optulea rând, Recomandarea (2010) 12 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei subliniază necesitatea respectării aparentei, recomandând ca judecătorii sa acționeze liberi de orice influenta externa nepotrivita (...) si sa fie percepuți astfel (pct.60).
În al nouălea rând, Principiile de la Bangalore privind conduita judiciara stipulează că "Imparțialitatea este esențiala pentru îndeplinirea adecvata a funcției judiciare. Ea privește nu doar hotărârea însăși, ci si întreg procesul prin care se ajunge la aceasta".
In categoria izvoarelor normative interne menționează, in primul rând, dispozițiile constituționale, respectiv: art.21 alin.3: "Părțile au dreptul la un proces echitabil (...)"; rt.124 alin.2: Justiția este unica, imparțiala (s.n.) si egala pentru toți".
În al doilea rând, Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor prevede: "Judecătorii sunt independenți se supun numai legii si trebuie sa fie imparțiali (s.n.)" (art.2 alin.3).
În al treilea rând, Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciara prevede: Justiția se înfăptuiește in numele legii, este unica, imparțiala (s.n.) si egala pentru toți".(art.2 alin. l); Orice persoana se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților si a intereselor sale legitime in exercitarea dreptului sau la un proces echitabil(s.n.)1. (art.6 alin. l); "Toate persoanele au dreptul la un proces echitabil (s.n.) si la soluționarea cauzelor intr-un termen rezonabil, de către o instanța imparțiala (s.n.) si dependenta, constituita potrivit legii"(art. 10).
În al patrulea rând, art.5 alin.2 lit. e din Regulamentul de ordine interioara al instanțelor judecătorești, adoptat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr.387/2005 prevede."; Judecătorii au următoarele îndatoriri: e) sa dea dovada de competenta profesionala si sa manifeste calm, răbdare, politețe si imparțialitate (s.n.) fata de justițiabili, martori, avocați si alte persoane cu care intra in contact in calitate oficiala".
În al cincilea rând, Codul deontologic al judecătorilor si procurorilor, adoptat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr.328/2005 prevede: "Judecătorii (...) trebuie sa-si exercite funcția cu obiectivitate si imparțialitate (s.n.), având ca unic temei legea, fara a da curs presiunilor si influentelor de orice natura" (art.3 alin.2). Același Cod consacra imparțialității un întreg capitol (Capitolul IV, art. 9-11), dispunând, printre altele: • "(1) Judecătorii (...) trebuie sa fie imparțiali in îndeplinirea atribuțiilor profesionale, fiind obligați sa decidă in mod obiectiv, liberi de orice influente. (2) Judecătorii (...) trebuie sa e abțină de la orice comportament, act sau manifestare de natura sa altereze încrederea n imparțialitatea lor" (s.n.) - art.9; "in caz de incompatibilitate, judecătorii (,..) sunt datori sa se abțină, potrivit legii" (art.10).
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a susținut in mod constant necesitatea respectării dreptului la o instanța imparțiala, indicând si modul de stabilire a imparțialității.
Astfel, in cauza Hauschildt contra Danemarca (Hotărârea din 24 mai 1989) a atât ca: "Existenta imparțialității (s.n.), in sensul conferit de articolul 6 paragraful 1, se determină prin aplicarea unui test subiectiv, constând in examinarea convingerilor) personale ale unui judecător anume" intr-o cauza data si, in același timp, pe baza unui est obiectiv, al carul scop este de a stabili daca judecătorul a oferit garanții suficiente )pentru a elimina orice dubiu legitim in cauza respectiva" (pct.47).
In contextul testului obiectiv, Curtea trebuie sa stabilească daca au existat elemente de fapt verificabile apte le a ridica dubii cu privire la imparțialitatea judecătorului, independent de comportamentul sau personal. Din acest punct de vedere, chiar si aparentele pot fi importante. Ceea ce este important este încrederea pe care instanțele de judecata trebuie sa o inspire publicului intr-o societate democratica si, in cauzele penale, încrederea pe care trebuie sa o inspire acuzatului. În consecința, orice judecător cu privire la care exista un motiv legitim care sa îndreptățească temerea ca nu ar putea fi imparțial trebuie sa se retragă. (...) Ceea ce este decisiv este daca aceasta temere poate 1 justificata in mod obiectiv", (pct.48)
În cauza Tocono si Profesorii Prometeisti c. Moldova (Hotărârea din 26 iunie 2007), Curtea reamintește ca articolul 6.1 al Convenției impune obligația fiecărei instanțe sa verifice daca, așa cum este formata, ea reprezintă o "instanța imparțiala .) În sensul acestei prevederi (pct.31). La pct.29 al acestei hotărâri se arata ca: într-o societate democratica este de o importanta fundamentala ca instanțele judecătorești sa inspire încredere populației si, in primul rând, acuzatului, in cazul procedurilor penale.
În acest sens, articolul 6 cere instanței, care cade sub incidența sa, să fie imparțiala.
Imparțialitatea, in mod normal, denota absenta prejudecății sau părtinirii, existenta sau absenta acesteia putând fi probata in diferite moduri. Astfel, Curtea face distincție între o abordare subiectiva, adică încercarea de a, constata convingerea personala sau interesul unui judecător intr-o anumita cauza, si o abordare obiectiva, adică determinarea daca el a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoiala legitima in acest sens.
In ceea ce privește al doilea test, atunci când testul se aplica unui complet de judecători, aceasta înseamnă ca este necesar de a stabili daca, pe lângă comportamentul personal al oricăruia dintre membrii acelui complet, exista fapte care pot fi stabilite si care pot trezi dubii in ceea ce privește imparțialitatea.
In aceasta privința, chiar aparentele pot avea o anumita importanta. Atunci când se hotărăște daca intr-o anumita cauza exista motive legitime de a bănui ca un complet nu este imparțial, punctul de vedere al celor care pretind ca acesta nu este imparțial este important, dar nu decisiv. Ceea ce este decisiv este daca aceasta bănuiala poate fi obiectiv justificata.
În cauza Altay c. Turcia, Curtea Europeana a Drepturilor Omului statuează ca, potrivit srt.6 paragraful 1 din Convenția europeana a drepturilor omului, dreptul la un proces echitabil conține drept garanție, inter alia, dreptul ca procesul sa fie judecat de o instanța judecătoreasca independenta si imparțiala, in situația in care aparentele in materie sunt ii natura sa creeze acuzatului o teama legitima, justificata in mod obiectiv, referitoare "a lipsa de independenta si de imparțialitate, rezulta ca dreptul la un proces echitabil nu a fost respectat.
In cauza Piersark c. Belgia (Hotărârea din 1 octombrie 1982), Curtea notează ca "in materie, chiar si aparentele puteau imbraca o anumita importanta si apreciază ca fiecare judecător despre care exista temerea legitima a lipsei de imparțialitate trebuie sa se recuze" (pct.427).
Aceeași Curte, in cauza De Cubber c. Belgia (Hotărârea din 26 octombrie 1984), a susținut ideea ca judecătorul nu trebuie doar sa fie imparțial, ci, in egala măsura, trebuie sa se vadă ca este imparțial.
Trecând la fondul litigiului, apelantul susține că instanța a invocat netemeinic o lege, respectiv, Codului fiscal, care nu este aplicabilă în cauza de față, excede cadrului procesual în cauză.
În speță, s-au invocat prev. art. 463 Cod fiscal fără a se justifica care este de fapt relevanța juridică a acestuia în raport de cadrul procesual al litigiului în cauză.
Instanța a constat nelegal, ignorând probele, că reclamantul nu este proprietarul suprafeței de teren. Instanța nu a reținut și nu s-a pronunța asupra dreptului său de proprietate a terenului în baza deciziei irevocabile nr. X/9.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova și în baza sentinței civile nr. X/2001pronunțată de Judecătoria Slatina, rămasă definitivă și irevocabilă.
În opinia apelantului, actele de corupție se demonstrează simplu,prin actele în cauză,atât în ceea ce privește autoritatea UAT P, respectiv, a Primarului, cât mai ales conduita iresponsabilă a magistratului, actele emise de aceste autorități/funcționari în cauză sunt dovada clară a corupției în scopul obținerii unor foloase necuvenite pentru alte persoane cărora le oferă protecție.
Astfel, a susținut și a argumentat că s-a adresat Primarului comunei P jud Olt pentru a respecta hotărârile judecătorești, însă acesta a refuzat.
Precizează că terenul a fost cumpărat de la socrul său iar actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între reclamant și soția sa, prin acte succesive sub semnătură privată,primul fiind cel întocmit soției sale și cu mult timp înaintea falsului efectuat de LM, iar Judecătoria Slatina a admis acțiunea sa pronunțând o sentință care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare - sentința civilă nr. X/2001.
Numai astfel s-a putut demonstra dreptul acestora de proprietate din anul 1996 când au devenit proprietari cu rol agricol și fiscal înscris în registrul agricol al localității P. Imobilele,existente pe terenul respectiv, barăcile au fost dobândite de asemenea prin act de vânzare-cumpărare încheiat cu Administrația Finanțelor Publice Scornicești.
Prin decizia civilă irevocabilă nr. X/9.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova instanța a comparat titlurile de proprietate și nu a dispus ridicarea barăcilor pentru că în esență a făcut dovada proprietății asupra terenului în suprafață de 4905 mp, cât și a proprietății asupra acestor imobile. Numai că această hotărâre judecătorească nu este luată în seamă atât de primar, cât mai ales chiar de instanța de judecată.
Nici recomandările Instituției Prefectului județului, transmise prin adresa nr X din 6.03.2012, nu au fost respectate.
Răspunsul la cererea sa a fost unul simplu: cererea sa privind înscrierea în evidentele primăriei a suprafeței de 4905 mp a fost respinsă și că orice cerere va fi clasată în acest sens.
Consideră că reprezentanții primarei au făcut un abuz, că nu au respectat dreptul său legitim la proprietate în baza celor două hotărâri judecătorești sus-menționate.
In relațiile depuse la instanță se poate observă că rolul agricol a fost deschis abuziv. Nu există semnătura titularilor dreptului. Nu există documentul administrative de radiere a rolului său emis de Primar sau orice altă autoritate a statului român.
A demonstrat că acest teren a fost plătit de socrul său,RD, ultimul act fiscal eliberat de primărie ,respectiv certificat fiscal datează din anul 2008.
În drept, au fost invocate dispoz. prev. de art. 466 rap. la art. 6 alin. 1 CEDO.
Intimata pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna P prin Primarul Comunei P nu a formulat întâmpinare.
Analizând sentința prin prisma motivelor de apel, în considerarea dispozițiilor legale incidente în cauză, prin raportare la înscrisurile de la dosar, tribunalul constată că apelul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Din verificarea modului în care s-a derulat procesul în fața Judecătoriei Slatina rezultă că, în cauză, contrar celor susținute de apelant, părțile au beneficiat de un proces echitabil așa cum este conturat în art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar instanța și-a exercitat rolul său activ respectând dispozițiile art. 22 C.proc.civ.
Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 22 alin. 1 C.proc.civ., în virtutea rolului său activ, judecătorul este dator să stăruie prin toate mijloacele la aflarea adevărului pentru corecta stabilire a situației de fapt și aplicarea corectă a legii, dar această critică nu poate fi reținută întrucât procesul civil este un proces al intereselor private, iar rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilității și contradictorialității.
În cauză, apelantul reclamant a avut posibilitatea de a propune și administra probe, iar simpla împrejurare că acțiunea sa a fost respinsă nu este de natură a justifica susținerea în sensul că nu a beneficiat de un proces echitabil.
Dispozițiile art. 22 alin. 1 C.proc.civ. nu pot constitui temeiul substituirii instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia, astfel cum eronat lasă să se înțeleagă apelantul când susține că nu au fost solicitate relații de la pârâtă.
Chiar în ipoteza descrisă de art. 22 alin. 1 C.proc.civ., rolul activ al judecătorului nu poate înlocui implicarea părților în exercitarea obligațiilor procesuale prevăzute de art. 10 din același act normativ.
De altfel, potrivit art. 254 alin. 6 C.proc.civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.
Prin urmare, pornind de la principiul înscris în art. 10 C.proc.civ., care obligă părțile să-și probeze pretențiile și apărările, acestea nu pot invoca nesocotirea principiului rolului activ în plan probator de către instanța inferioară, așa cum în mod nelegal procedează în speță apelantul.
Cât privește "nelămurirea cadrului procesual";, tribunalul constată că apelantul impută în mod nelegal instanței de fond o obligație ce îi incumbă în realitate lui, pentru simplul motiv că art. 9 alin. 2 C.proc.civ. stabilește în mod clar că "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".
În conformitate cu principiul disponibilității, părțile pot determina conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și al participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea acestui principiu, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
În ceea ce privește critica referitoare la incompatibilitatea judecătorului care a pronunțat sentința primei instanțe, se constată de asemenea a fi nefondată, pentru argumentele ce succed.
Din observarea actelor de procedură de la dosar, tribunalul constată că reclamantul nu a formulat nicio cerere de recuzare, ci a solicitat judecătorului învestit cu soluționarea cauzei să se abțină. Ori, singurul mijloc prin care partea poate în mod legal invoca existența unui caz de incompatibilitate.
Tribunalul reține că participarea la ședințele de judecată constituie, în fapt, îndeplinirea unei obligații legale, respectiv aceea de a judeca, dacă nu există vreun motiv legal de inadecvare în compunerea completului de judecată; în caz contrar, echivalând cu denegarea de dreptate (în sensul generic al acestei instituții).
În consecință, nu poate fi imputat judecătorului fondului faptul că nu ar fi formulat cerere de abținere, aceasta din urmă privită ca remediu procesual al incompatibilității.
Și aceasta, întrucât îndeplinirea unei obligații legale nu poate constitui, în același timp, și o manifestare contrară demnității funcției ori de natură să afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia, așa cum eronat apreciază apelantul.
Este de observat că în privința situațiilor de incompatibilitate, pentru aprecierea incidenței acestora, judecătorii trebuie să se raporteze la dispozițiile legale, în speță la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, deci la o situație evidentă, concretă, individualizată de legiuitor, ceea ce nu este cazul în situația analizată.
Înainte de prezentarea conținutului noțiunii de imparțialitate, trebuie menționat că acest concept, deși apropiat, nu se confundă cu noțiunea de independență a judecătorului. Așa cum s-a arătat în comentariile Standardelor de la Bangalore privind conduita judiciară, "imparțialitatea"; se referă la o stare de spirit sau o atitudine a instanței în legătură cu chestiunile și părțile dintr-o anumită cauză. Cuvântul "imparțial"; presupune absența părtinirii, reală sau aparentă, în timp ce cuvântul "independență"; reflectă sau întruchipează valoarea constituțională tradițională a independenței. Ca atare, ea înseamnă nu numai o stare de spirit sau o atitudine în exercitarea propriu-zisă a atribuțiilor judecătorești, ci și un statut sau o relație cu alții, în special cu executivul, care se bazează pe condiții sau garanții obiective.
Astfel, în cadrul Normei nr. 2 - Imparțialitatea din cuprinsul Principiilor de la Bangalore privind Conduita Judiciara (2001, 2002), se prevede că imparțialitatea este indispensabilă exercitării funcției judecătorești și că judecătorul se va autorecuza în orice dosar pe care constată că nu îl va putea judeca imparțial sau în care i-ar putea părea unui observator corect ca nefiind capabil să judece, exemplificându-se, printre altele, cazul în care judecătorul se simte subiectiv sau are o prejudecată cu privire la una din părți sau în care judecătorul cunoaște personal faptul că există probe controversate care pot prejudicia desfășurarea procesului.
De asemenea, în Declarația privind etica judiciară adoptată la Londra în anul 2010, se arată că judecătorul trebuie să adopte, atât în exercițiul funcției cât și în viața personală, o conduită prin care susține încrederea în imparțialitatea sa și minimizează situațiile care ar putea duce la recuzare și să se abțină de la judecarea unei cauze atunci când nu poate soluționa dosarul într-o manieră imparțială prin raportare la un observator obiectiv, are legături cu una dintre părți sau cunoaște anumite fapte legate de cauză, a reprezentat sau asistat una dintre părți sau a acționat împotriva uneia dintre părți într-o situație în care, la nivel subiectiv îi afectează imparțialitatea ori el sau un membru al familiei sale are vreun interes în rezultatul procesului.
Se mai reține că judecătorul are o obligație de diligență de a preveni conflictele de interese între atribuțiile sale judiciare și viața sa socială. Dacă acesta este o sursă de conflicte de interese actuale sau potențiale, judecătorul se va abține sau se va retrage imediat de la judecarea unei cauze pentru ca, în acest fel, imparțialitatea sa să nu fie pusă la îndoială.
Art. 60 din Recomandarea CM/Rec (2010) 12 a Comitetului Miniștrilor către statele membre cu privire la judecători, adoptată de Comitetul Miniștrilor în 17 Noiembrie 2010 (Capitolul VII - Îndatoriri și responsabilități), prevede că judecătorii trebuie să acționeze independent și imparțial în toate cazurile, asigurându-se că toate părțile sunt audiate în mod echitabil și, dacă e necesar, să explice părților aspecte procedurale, că judecătorii ar trebui să acționeze și să fie percepuți ca acționând liber de orice influență externă nepotrivită în procedurile judiciare și că trebuie să judece cazurile care le sunt încredințate, urmând a se abține numai pentru motive justificate, și nu în alte condiții.
Potrivit art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa.
În ce privește concepția Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de "imparțialitate"; se apreciază într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un demers subiectiv, care semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare (imparțialitatea subiectivă), iar de altă parte, această noțiune cuprinde un demers obiectiv ce urmărește a se determina dacă judecătorul oferă toate garanțiile suficiente spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă (imparțialitatea obiectivă).
Asupra imparțialității subiective, având în vedere că ea pune în discuție "forul interior"; al judecătorului, Curtea Europeană a stabilit principiul potrivit cu care aceasta se prezumă până la proba contrarie.
Cu referire la imparțialitatea obiectivă, Curtea a arătat că aceasta constă în a determina dacă, independent de conduita personală a membrilor săi, unele împrejurări sau fapte ce se pot verifica autoriză a pune în discuție imparțialitatea lor. În această materie, chiar și aparențele au un rol deosebit, deoarece, într-o societate democratică, instanțele trebuie să inspire deplină încredere.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului nu se poate reține, în mod obiectiv, contrar celor expuse în mod extensiv de apelant, care citează o vastă jurisprudență CEDO, vreun element de natură a crea aparența că judecătorul nu a fost pe deplin imparțial cu privire la judecarea cauzei ce i-a fost dată spre soluționare. Elementul determinant constă în a se ști dacă aprehensiunile celui interesat pot fi apreciate ca obiectiv justificate. În cauza de față, un asemenea element nu există, instanța de fond a respectat fără nici un dubiu toate drepturile procesuale ale reclamantului.
Referitor la necomunicarea către reclamant a relațiilor comunicate de pârât, tribunalul reține că art. 10 C.proc.civ. prevede obligațiile părților în desfășurarea procesului, obligații din care face parte și îndatorirea de a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia, ceea ce implică, deci, și obligația părților de a observa în timp util înscrisurile de la dosar.
Pe fondul litigiului, tribunalul reține că obiectul litigiului, astfel cum a fost formulat de reclamant, a constat în obligarea pârâtei să mențină rolul agricol deschis din anul 1996, prin care s-a dispus înscrierea în evidențele agricole a suprafeței de 4905 mp, cu imobilele de pe teren, temeiul de drept fiind indicat cu referire la Legea nr. 554/2004 și Constituția.
Astfel cum această solicitare a reclamantului a fost calificată de Tribunalul Olt-Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal la data de 13.04.2016, când s-a dispus disjungerea și declinarea competenței de soluționare în favoarea Judecătorie Slatina, ea reprezintă o obligație de a face, neevaluabilă în bani.
Pornind de la definiția noțiunii de menținere, ceea ce înseamnă acțiunea de a (se) menține și rezultatul ei, adică de a păstra ceva (în aceeași stare sau formă în care se află la un moment dat), a lăsa neschimbat, tribunalul constată că soluția instanței de fond, de respingere a petitului cu care a fost învestită este legală, chiar dacă unele aprecieri din considerente nu pot fi împărtășite de tribunal.
Astfel, atât timp cât în prezent rolul agricol din anul 1996 a fost radiat, ceea ce înseamnă că nu mai există, nu se mai poate discuta despre menținerea sa, pentru că nu se mai poate pune problema păstrării sale în starea în care se află la momentul formulării cererii pendinte.
Aceasta nu înseamnă că existența sau inexistența dreptului de proprietate al reclamantului cu privire la suprafața de 4900 mp, identificată în sentința civilă nr. X/05.10.2001, pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. X/2001, face obiectul cercetării judecătorești în cauza de față, astfel cum eronat a apreciat instanța de fond, atunci când a statuat că reclamantul nu a dovedit dreptul de proprietate.
Obiectul litigiului nu l-a constituit acțiunea în revendicare, chiar sub forma comparării titlurilor de proprietate, pentru a se putea face aprecieri cu privire la calitatea de proprietar a reclamantului, ci, așa cum s-a menționat anterior, obligație de a face.
De aceea, chiar dacă se înlătură considerentele primei instanțe referitoare la nedovedirea de către reclamant a calității de proprietar, față de obiectul cauzei, soluția de respingere a cererii nu se impune a fi schimbată.
Raportat la considerentele din precedent, în temeiul art. 480 alin. 1 C.proc.civ., tribunalul va respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant.
Data publicarii pe portal:09.05.2018
| ← Conditii exercitare ordin de protectie. Jurisprudență Minori | Hotarare care sa tina loc de act autentic. Jurisprudență... → |
|---|
